Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 581. Executarea obligaţiei de către un terţ

(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ. În astfel de cazuri, creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor. Oferta de executare de către un terţ trebuie făcută în interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba creditorul.

(2) Creditorul poate refuza executarea propusă de către terţ dacă debitorul este împotriva unei astfel de executări.

1. Potrivit regulii generale conţinute în alin.1 al acestui articol, obligaţia poate fi executată de debitor sau de un terţ. Aşadar, în primul rînd, este de observat că cel ţinut a face plata şi care o poate face este debitorul. El poate plăti în mod valabil personal sau prin reprezentant. În al doilea rînd, plata poate fi făcută de o persoană ţinută împreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil) sau pentru debitor (fidejusorul (art.1146), comitentul pentru prepus (art.1403), părinţii pentru copii lor minori (art.1406-1407), etc.). În al treilea rînd, plata poate fi făcută de o persoană interesată în efectuarea ei (art.582). În al patrulea rînd, plata poate fi făcută şi de orice persoană neinteresată. În acest caz, terţul poate face plata fie în numele debitorului, în cadrul unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume propriu, spre exemplu atunci cînd face o liberalitate debitorului cu ceea ce acesta datora creditorului său.

De la regula că plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele excepţii: a) cînd legea prevede în mod expres că obligaţia poate fi executată doar de către debitor, afară de cazul în care părţile au convenit altfel. Astfel, conform art.1036 alin.1, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se permite prin contract transmiterea mandatului către un terţ. La fel, conform art.1091 al.1, depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, să transmită unui terţ spre depozitare bunul primit. b) cînd părţile au stabilit expres prin acordul lor de voinţă că plata nu poate fi făcută decît de debitorul acelei obligaţii. c) cînd prin natura sa obligaţia poartă un caracter strict personal (intuituu personae), cum ar fi de exemplu obligaţiile ce rezultă din contracte de creare a lucrărilor ştiinţifice, de artă, literare, etc.

Oricare ar fi persoana care face plata, creditorul este în principiu obligat s-o accepte. Pentru aceasta este necesar ca plata făcută de către terţ să aibă ca obiect, exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat constă dintr-o sumă de bani, plata trebuie să se facă în bani, iar nu în valori mobiliare sau în natură. Deasemeni, terţul trebuie să achite obligaţia în întregime, neputînd să constrîngă pe creditor să primească o plată parţială a datoriei. Dacă creditorul refuză să primească plata, debitorul sau terţul care efectuază plata pentru debitor, vor efectua plata prin consemnare.

Prevederile al.1 ale acestui articol stabilesc pentru terţul care efectuază plata condiţia ca oferta de executare să fie făcută în interesul debitorului, adică în scopul stingerii obligaţiei pe care acesta o are faţă de creditor şi nu doar în scopul schimbării creditorului primar. În raport cu debitorul terţul are aceleaşi drepturi ca şi creditorul pe care l-a plătit. Făcînd plata în locul debitorului, terţul are împotriva acestuia o acţiune de regres (recursorie), a cărei justificare se găseşte în principiile gestiunii de afaceri şi în cele ale îmbogăţirii fără justă cauză. Terţul va avea contra debitorului dreptul la regres numai în măsura în care plata a profitat acestuia. În caz de exercitare a acţiunii de regres contra debitorului, acesta are dreptul să-i opună toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului. Dacă după ce a efectuat plata, terţul nu a înştiinţat despre aceasta pe debitor şi acesta a plătit deasemenea datoria, terţul nu va putea exercita acţiunea de regres împotriva debitorului, ci numai împotriva creditorului.

2. Prevederile alin.2 constituie o excepţie de la regula înscrisă în alineatul precedent, după care creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor. Creditorul va putea uza de această excepţie ori de cîte ori debitorul o va cere. Totodată trebuie ţinut cont de faptul că prevederea comentată constituie un drept şi nu o obligaţie a creditorului în ceea ce priveşte neacceptarea plăţii propuse de către terţ, căci dacă creditorul nu va avea suficiente temeiuri de a considera că debitorul îşi va executa obligaţia în mod corespunzător, el este în drept să refuze asemenea cereri ale debitorului.

Articolul 582. Satisfacerea creanţelor creditorului de către un terţ

Dacă creditorul supune urmăririi un bun ce aparţine debitorului, oric

e persoană care se află în riscul de a pierde anumite drepturi asupra bunului poate satisface creanţele creditorului fără acordul debitorului. Prin satisfacerea creanţelor menţionate, terţul ia locul creditorului.

Operaţiunea descrisă în cadrul acestui articol este întîlnită în literatura de specialitate sub denumirea de subrogaţie legală. Menirea acestei instituţii este de a proteja interesele terţilor în situaţia în care acestea sunt ameninţate de urmărirea silită pornită de creditor asupra bunurilor ce aparţin debitorului, dar care se află în posesia şi folosinţa terţului. În temeiul prezentului articol, terţa persoană are posibilitatea de a satisface creanţele creditorului fără acordul debitorului. Totodată operaţiunea în cauză se poate produce şi fără consimţămîntul creditorului, întrucît pe creditor îl interesează plata integrală a creanţei şi mai puţin persoana celui care o efectuază, căci prin conţinutul său asemenea obligaţii nu au un caracter personal (intuituu personae). Dacă totuşi, creditorul va refuza să primească plata propusă de către terţ, atunci terţul care voieşte să profite de efectele acestui articol va face o consemnare. Creanţa consemnată trebuie să fie achitată integral, căci după regulile generale de executare a obligaţiilor, creditorul nu poate fi constrîns să primească o plată parţială.

Prin efectul subrogaţiei, terţul ia locul creditorului, adică dobîndeşte creanţa (pe care a plătit-o) cu toate drepturile şi accesoriile ei. Aceasta înseamnă că subrogatul va avea nu numai acţiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o intenteze, în caz de neplată, împotriva debitorului, dar şi toate eventualele garanţii ale creanţei respective: gaj sau ipotecă. Efectul translativ al subrogaţiei o apropie foarte mult de cesiunea de creanţă, însă spre deosebire de aceasta subrogaţia poate să aibă loc şi fără consimţămîntul creditorului sau al debitorului, întrucît temeiul juridic al acesteia îl formează legea şi nu convenţia părţilor. Deasemeni, în materie de subrogaţie nu este necesară notificarea către debitor cerută de art.564, precum şi garantarea de către creditor a existenţei creanţei, căci subrogatul în caz de inexistenţă a creanţei, are numai acţiune în repetiţiune pentru ce a plătit; el nu are acţiune în garanţie.

Exemple de aplicare practică a acestei prevederi pot fi întîlnite în cazul în care creanţa supusă urmăririi aparţine unor creditori cu rang preferenţial diferit, dintre care creditorul cu rang de preferinţă inferior plăteşte creditorului cu rang de preferinţă superior. Spre exemplu, un creditor chirografar plăteşte chitanţa unui creditor ipotecar sau un creditor ipotecar de rang inferior plăteşte unui creditor ipotecar de rang superior, subrogîndu-se în rangul acestuia. Primul creditor are interes să plătească atunci cînd creditorul cu rang preferenţial ameninţă să scoată în vînzare bunul asupra căruia poartă garanţia sa reală într-un moment la care, prin preţul obţinut pentru bun, n-ar fi îndestulat decît creditorul cu rang preferenţial. Primul creditor, plătind pe cel cu rang preferenţial, se subrogă în drepturile acestuia şi va putea aştepta pînă ce, prin vînzarea bunului, vor putea fi acoperite ambele creanţe: şi cea pe care el a plătit-o pentru creditorul cu rang preferenţial şi propria sa creanţă. Un alt exemplu de subrogaţie poate fi întîlnit în ipoteza în care dobînditorul unui bun gajat plăteşte pe creditoriul gajist, pentru a preîntîmpina urmărirea bunului şi al păstra în patrimoniul său.

Articolul 583. Executarea obligaţiei pecuniare
(1) Obligaţia pecuniară se exprimă în monedă naţională. Părţile pot conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis prin lege.

(2) Dacă obligaţia pecuniară exprimată în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării, executarea poate fi făcută în monedă naţională, cu excepţia cazului cînd executarea în valută străină a fost stipulată expres. Se va lua în considerare rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.

(1) Prevederile alin.1 ale acestui articol stabilesc cu titlu de regulă generală cerinţa ca obligaţiile pecuniare să fie exprimate în monedă naţională. Această prevedere se află în strictă concordanţă cu principiile ce stau la baza funcţionării sistemului monetar al Republicii Moldova, în deosebi cu principiul înscris în art.3 al Legii nr.1232/1995, care în mod imperativ stabileşte că moneda naţională, leul moldovenesc, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. Exprimarea obligaţiei pecuniare în monedă naţională se realizează prin stabilirea expresă în actul juridic generator de obligaţii a valorii prestaţiei în lei (moldoveneşti). În cazurile în care părţile au stabilit valoarea prestaţiei în valută străină sau în unităţi monetare convenţionale, atunci exprimarea obligaţiei pecuniare în valută naţională se va efectua conform cursului de schimb dintre aceste două valute. Cu titlu de excepţie, legea permite părţilor de a conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis de lege. În acest sens, este de remarcat faptul că posibilitatea executării obligaţiei pecuniare în valută străină este condiţionată de existenţa unei legi speciale, cum ar fi de exemplu: Legea nr.998/1992 care prevede posibilitatea constituirii investiţiilor străine sub formă de valută liber convertibilă (art.art.3 şi 7); Instrucţiunea BNM nr.10018-25/1994 care permite efectuarea vînzării mărfurilor prin intermediul magazinelor „duty-free” în valută liber convertibilă; Instrucţiunea BNM nr.212/2000 care acordă agenţilor economici care activează în domeniul aviaţiei civile şi care au obţinut autorizaţia de încasare a valutei străine în numerar, dreptul de a încasa valuta străină în numerar pentru serviciile acordate pasagerilor şi/sau operatorilor aerieni ce sunt deserviţi pe Aeroportul Internaţional Chişinău, precum şi primirii valutei străine în numerar din contul în valută străină pentru achitarea cheltuielilor suportate pe aeroporturile străine în cazul efectuării curselor neregulate (charter) sau aterizării din motive tehnice; Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărîrea Consiliului de Administraţie al BNM, proces-verbal nr.2 din 13.01.1994, care permite efectuarea de plăţi în valută străină în cadrul operaţiunilor curente internaţionale sau pentru deservirea angajamentelor private înregistrate la BNM sau a creditelor sau garanţiilor de stat contractate prin Ministerul Finanţelor, etc.

(2) În conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor, obligaţiile pecuniare trebuie executate în valuta în care sunt exprimate. Prin derogare de la acest principiu, prevederile alin. 2 ale articolului comentat acordă debitorului posibilitatea de a executa obligaţia în monedă naţională, atunci cînd executarea obligaţiei pecuniare exprimate în valută străină se înfăptuieşte pe teritoriul ţării. După cum se observă, posibilitatea de a opta între executarea obligaţiei în valută naţională sau în valută străină aparţine doar părţii obligate, adică debitorului. Respectiv, creditorul nu poate să refuze primirea plăţii în valută naţională sau să-l constrîngă pe debitor la executarea obligaţiei în valută străină. Această regulă are un caracter general şi se aplică ori de cîte ori, executarea în valută străină n-a fost stipulată în mod expres. În cazul în care obligaţia pecuniară exprimată în valută străină se va executa în monedă naţională, atunci la stabilirea cursului de schimb dintre valute, se va lua în consideraţie rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.

Articolul 584. Prestaţia în cazul modificării ratei de schimb
(1) Dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării dacă contractul nu prevede altfel. În cazul unei reforme monetare, se va aplica rata de schimb a valutelor existentă la data reformei monetare.

(2) Partea care este în întîrziere suportă riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare.
(1) De regulă, plata obligaţiilor pecuniare se face întotdeauna cu o cantitate de monedă care la valoarea ei nominală este egală cu suma arătată în contract, chiar dacă între momentul încheierii contractului şi al plăţii a intervenit o sporire sau scădere a valorii reale. Prin urmare, schimbarea valorii monedei, nu are influenţă asupra sumei stipulate, astfel că debitorul este valabil liberat dacă plăteşte cantitatea de monedă pe care s-a angajat să o plătească. Această regulă exprimă ideea că obligaţiile avînd ca obiect o sumă de bani se calculează în momentul executării lor, în funcţie de valoarea înscrisă pe monedă şi nu în raport cu puterea ei reală de cumpărare. Deseori, contractanţii stabilesc obligaţiile pecuniare în valută străină, datorită riscurilor majore ce decurg, pe de o parte, din fluctuaţia monetară, iar pe de altă parte, din instabilitatea preţurilor. În acest context, valuta străină inserată în contract poartă denumirea de valută de cont şi are menirea de a servi drept etalon pentru evaluarea la scadenţă a cantităţii de monedă de plată necesară pentru plata obligaţiei pecuniare. În cazul în care, înainte de scadenţă se modifică rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci conform prevederilor alin.1 ale acestui articol, obligaţia pecuniară se va executa conform ratei de schimb existentă la data executării, dacă părţile n-au prevăzut o altă dată. Inserarerea în contract a unei asemenea stipulaţii face ca variaţiile de curs suferite de valuta de plată (care prin ipoteză este mai instabilă) să nu afecteze valoarea reală a creanţei vînzătorului sau, după caz, a prestatorului de servicii ori a executantului de lucrări, deoarece debitorul trebuie să deconteze un număr de unităţi de plată care să corespundă sumei exprimate în valuta de cont. În consecinţă, numărul unităţilor de plată va creşte proporţional cu devalorizarea acelei monede şi va scădea în eventualitatea reevaluării acesteia.

În eventualitatea unei reforme monetare, obligaţiile pecuniare exprimate în semne băneşti devenite inutilizabile se vor executa în valuta nou întrodusă, conform ratei de schimb a valutelor din momentul petrecerii reformei monetare. Astfel, în cazul în care un agent economic din Republica Moldova trebuie să execute faţă de un partener străin o obligaţie pecuniară în mărci germane (scoase din circulaţie începînd cu data de 01.01.2001), atunci el va fi ţinut să execute obligaţia în moneda nou-introdusă (euro), conform ratei de schimb dintre aceste valute existente la data petrecerii reformei monetare, adică a introducerii monedei euro. Dacă moneda scoasă din circulaţie a fost inserată în contract în calitate de valută de cont, atunci obligaţia pecuniară se va executa conform regulilor expuse mai sus, în dependenţă de noua valută de cont.

(2) Potrivit prevederilor alin.2, riscul schimbării ratei de schimb a valutei de plată este în sarcina părţii care se află în întîrziere. Astfel, dacă debitorul în mod culpabil nu execută obligaţia pecuniară în termenul stabilit şi ulterior are loc o creştere a ratei de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci debitorul va fi ţinut să-şi onoreze obligaţia conform ratei de schimb din momentul plăţii, plătind în acest sens o cantitatea de monedă mai mare decît cea pe care ar fi plătit-o la scadenţa obligaţiei. Dacă plata n-a fost efectuată în termenul stabilit, din motive imputabile creditorului şi între timp s-a produs o devalorizare a valutei de plată, atunci creditorul va suporta riscul acestei deprecieri, fără de a putea pretinde plata conform ratei de schimb din momentul scadenţei obligaţiei.


Articolul 585. Rata dobînzii
În cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia este purtătoare de dobîndă, se plăteşte o dobîndă egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau contractul nu prevede o altă rată.
Spre deosebire de vechile reglementări ale Codului civil din 1964, care practic interziceau plătirea dobînzilor (art.199), actualul Cod civil instituie o regulă diametral opusă, prin care prevede posibilitatea plătirii dobînzilor. Dobînda prevăzută de acest articol are un caracter comensatoriu şi reprezintă o remuneraţie pentru folosirea capitalului acordată de către creditor debitorului. Ea se aplică în toate cazurile în care, conform legii sau contractului obligaţia este purtătoare de dobîndă. Cu titlu exemplificativ pot fi aduse următoarele situaţii în care legea prevede că obligaţia este purtătoare de dobîndă: emisiunea obligaţiunilor de către societăţile pe acţiuni (art.163 alin.3); vînzarea drepturilor litigioase (art.802 alin.1); depozitul bancar (art. 1224 alin.1); contul curent bancar (art.1232 alin.1), etc. Deasemeni, obligaţia poate fi purtătoare de dobîndă în cazurile prevăzute de contract, cum ar fi de exemplu în cazul contractului de împrumut (art.869 alin.1); credit bancar (art.1236), etc. Mărimea dobînzii se stabileşte fie nemijlocit de către norma juridică prin care obligaţia este declarată purtătoare de dobîndă, fie de către contract. În lipsa unor asemenea prevederi, dobînda se stabileşte într-o mărime egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Este de remarcat faptul că dobînda prevăzută de acest articol se deosebeşte conceptual de dobînda prevăzută la art.619. Astfel, în timp ce dobînda prevăzută de acest articol are o natură compensatorie şi constituie o remuneraţie pentru folosirea capitalului, dobînda prevăzută de art.619 are un caracter de sancţiune şi se aplică doar pentru perioada în care debitorul se află în întîrziere. La fel se impune de a fi remarcat faptul că dobînda prevăzută de acest articol se aplică doar pentru obligaţiile care, conform legii sau contractului sunt purtătoare de dobîndă, iar dodînda prevăzută de art.619 se aplică tuturor obligaţiilor pecuniare neexecutate în termen.

Articolul 586. Prioritatea plăţilor efectuate de către debitor
(1) În cazul în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii similare, iar suma plătită nu este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor, se stinge datoria pe care o indică debitorul în momentul efectuării plăţii. Dacă debitorul nu face o astfel de precizare, se stinge datoria care a ajuns prima la scadenţă.

(2) În cazul în care creanţele au devenit scadente concomitent, se stinge în primul rînd datoria a cărei executare este mai împovărătoare pentru debitor. Dacă creanţele sînt la fel de împovărătoare, se stinge mai întîi creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă.

(3) Dacă nici unul din criteriile propuse la alin. (1) şi (2) nu pot fi aplicate, plata se impută tuturor obligaţiilor proporţional.

(4) Cu sumele plătite de debitor, în cazul în care sînt insuficiente pentru acoperirea integrală a datoriei scadente, se acoperă în primul rînd cheltuielile de judecată, pe urmă dobînzile şi alte obligaţii de plată şi, la urmă, obligaţia principală (capitalul).

(1) Prevederile acestui articol sunt menite să soluţioneze situaţiile de conflict care ar putea să apară în cazul în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii de aceiaşi natură, iar plata pe care o efectuiază nu este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor. O asemenea situaţie este întîlnită în literatura de specialitate sub denumirea de imputaţia plăţilor. După cum rezultă din prevederile alin.1 ale acestui articol, pentru ca imputaţia plăţii să aibă loc nu este suficient doar ca să existe mai multe datorii, ci mai trebuie ca aceste datorii să fie similare, adică de aceiaşi natură, cum ar fi de exemplu bani sau alte bunuri fungibile. Obligaţiile care au ca obiect bunuri individual determinate (certe) sau bunuri de natură deosebită, precum vin şi grîne, nu pot da loc la imputare, deoarece nu se poate imputa o plată făcută în vin asupra unei datorii în grîne, debitorul neputînd să plătească altceva decît ceea ce datorează. În principiu, imputaţia plăţilor se face prin acordul părţilor. Însă în lipsa unui atare acord, imputaţia se face de către debitor prin indicarea datoriei ce voieşte a o stinge. În cazul în care debitorul nu face o astfel de precizare, atunci imputaţia se înfăptuieşte în temeiul legii, prin stingerea datoriei care a ajuns prima la scadenţă. Dacă această datorie este deja prescrisă, atunci ea nu este supusă imputării legale, deoarece datoriile naturale nu sunt exigibile niciodată.

(2) În eventualitatea în care debitorul nu face uz de facultatea de a alege datoria care să se stingă prin imputaţiune, iar acestea sunt scadente în acelaşi moment, atunci conform alin.2, plata se va imputa în primul rînd, asupra aceleia dintre datoriile ajunse la scadenţă care este mai împovărătoare pentru debitor. Ca aplicaţiuni ale acestei reguli, imputaţiunea se va face asupra datoriei care produce dobînzi, iar nu asupra celei care nu produce, iar dacă două datorii produc ambele dobînzi, imputaţia se va face asupra aceleia care produce dobînzile cele mai mari. În caz de concurs între două datorii dintre care una este contractată cu clauză penală, imputaţiunea se va face cu preferinţă asupra acestei datorii, faţă de cealaltă. În caz de concurs între două datorii dintre care una este exclusiv personală debitorului, iar cealaltă solidară, imputaţiunea se va face asupra datoriei personale, deoarece datoria solidară este mai puţin oneroasă pentru debitor decît datoria personală. În caz de concurs între două datorii dintre care una este necontestată, iar alta contestată, imputaţiunea se va face asupra datoriei necontestate, deoarece este considerată a fi mai oneroasă. Dacă există concurs între două datorii, dintre care una este contestată printr-un titlu executoriu, imputaţia legală se va face asupra datoriei constatate prin titlu executoriu, de preferinţă faţă de cea constatată printr-un titlu neexecutor. Dacă în concurs se află două datorii dintre care pentru una s-a început executarea silită, imputaţia se va face asupra acestei datorii cu preferinţă faţă de cealaltă. În cazul în care sunt la fel de împovărătoare, se va imputa creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă. Astfel, în cazul în care creanţele au aceiaş rată a dobînzii, însă sunt garantate în mod diferit, atunci se va stinge creanţa care este garantată într-o măsură mai mică decît calaltă.

(3) Pentru ipoteza în care datoriile sunt egale sub toate aspectele, alin.3 al acestui articol dispune ca imputaţiunea plăţii să se facă proporţional asupra tuturor.

(4) Raţiunea prevederilor alin.4 este că debitorul nu trebuie să aibă posibilitata să micşoreze capitalul care produce dobînzi, înainte de a plăti dobînzile şi alte cheltuieli pe care creditorul le-a suportat în legătură cu executarea obligaţiei. Părţile pot însă să consimtă ca plata să se impute mai întîi asupra capitalului şi apoi asupra dobînzilor. Însă prin întoducerea în contract a unei asemenea clause, debitorul va fi ţinut să achite dobînzile doar pînă la data la care a fost stinsă obligaţia de bază, astfel încît dobînda existentă la această dată nu va mai putea creşte.