Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1376. Contractul de loterie şi alte contracte similare
(1) Contractul de loterie şi alte contracte de joc similare produc efecte juridice numai daca loteria sau jocul sînt autorizate de stat.

(2) Relaţiile dintre organizatorii de loterii totalizatoare (pariuri mutuale) şi alte jocuri de risc ce au obţinut licenţa în modul stabilit de legislaţie şi participanţii la jocuri se stabilesc în contractul respectiv.

(3) În cazurile prevăzute în regulile de organizare a jocurilor, contractul dintre organizatorul jocului şi participantul la joc se încheie prin transmiterea de către organizator către participant a biletului de loterie, a chitanţei sau a unui alt document.

(4) Propunerea de încheiere a contractului prevăzut la alin.(1) trebuie sa conţină clauze privind termenul de desfăşurare a jocurilor, modul de determinare a cîştigului şi a mărimii acestuia.

(5) Daca organizatorul refuză să desfăşoare jocul în termenul stabilit, participanţii la joc sînt în drept să-i ceară recuperarea prejudiciului real cauzat de contramandarea sau anularea jocului.

(6) Cîştigul obţinut de persoana care, potrivit condiţiilor de desfăşurare a jocului, este recunoscută drept cîştigătoare trebuie să-i fie acordat de organizatorul jocului în mărimea, în forma şi în termenele prevăzute în condiţiile jocului, iar daca nu este prevăzut un termen de plată a cîştigului, nu mai tîrziu de 12 zile de la anunţarea rezultatelor jocului.
1. Primul alineat al acestui articol nu se deosebeşte, din punctul nostru de vedere, cu nimic, în afară de formulare, de alineatul întâi al articolului precedent. Fie că jocul sau pariul trebuie să fie prevăzut de lege (în sensul larg al termenului), fie că trebuie să fie autorizată de stat (lucru care se poate realiza tot printr-un act normativ – lege în sens larg), ideea este aceeaşi – statul deţine controlul asupra acestui domeniu şi nu lasă nimic la voia întâmplării. Legea cu privire la jocurile de noroc vine să ne confirme acest lucru.

2. Şi textul acestui alineat ni se pare inutil, fiind un lucru cunoscut că relaţiile contractuale dintre părţile contractante sunt reglementate prin clauze contractuale. Totuşi, această afirmaţie nu este completă, întrucât aceste relaţii pot fi cârmuite şi de norme legale (imperative sau dispozitive). Şi în acest caz concret, relaţiile între organizatorii de loterii totalizatoare (pariuri mutuale) şi alte jocuri de risc ce au obţinut licenţă în modul stabilit de legislaţie şi participanţii la jocuri se stabilesc nu numai prin contractul respectiv, ci şi prin licenţa amintită, care poate impune anumite obligaţii şi poate conferi anumite drepturi părţilor implicate, sau lege (legea cu privire la jocurile de noroc etc.). De asemenea, remarcăm că legiuitorul nu este consecvent în utilizarea terminologiei. În acest text asimilează loteriile totalizatoare pariurilor mutuale, iar în cuprinsul legii cu privire la jocurile de noroc aceste contracte beneficiază de o reglementare diferită, deci, nu sunt acelaşi lucru.

3. Pentru cazurile deja „prevăzute de către regulile de organizare a jocurilor”, legiuitorul dublează această prevedere şi statuează că acel contract de joc sau loterie se va încheia prin transmiterea biletului de loterie, a chitanţei sau a unui alt document. Cum se va încheia un contract de loterie atunci când regulile de organizare a jocurilor nu prevăd nimic referitor la acest aspect? Analizând dispoziţiile acestui alineat, putem trage concluzia că în astfel de cazuri urmează să se aplice regulile generale (de drept comun) referitoare la încheierea convenţiilor (consensualismul).

Revenind la cele discutate la alineatul precedent, considerăm că va fi foarte dificil să se reglementeze toate relaţiile dintre părţi numai de către acel bilet de loterie sau chitanţă.

4. „Propunerea de încheiere a contractului” sau, mai pe scurt şi mai juridic – oferta, trebuie să conţină toate elementele esenţiale ale viitorului contract (art. 681 Oferta: „(1) Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.”) În cazul ofertei în vederea încheierii unui contract de loterie „termenul de desfăşurare a jocurilor, modul de determinare a câştigului şi a mărimii acestuia” sunt, incontestabil, elemente esenţiale ale viitorului contract, prevederea lor în cuprinsul ofertei fiind impusă de art. 681, fiind inutilă reiterarea aceleiaşi dispoziţii şi în cadrul acestui alineat.

5. Dispoziţiile acestui alineat prezintă importanţă pentru stabilirea răspunderii contractuale a organizatorului jocului sau loteriei în caz de amânare sau anulare a jocului. În asemenea cazuri participanţii la jocul anulat sau amânat vor avea dreptul numai la restituirea preţului biletului sau a participaţiei la acel joc (damnum emergens), nefiind permis solicitarea câştigului nerealizat (lucrum cesans), indiferent de cauza nerealizării lui.

6. Obligaţiile contractuale trebuie executate întocmai, ar fi „traducerea” primei părţi a acestui alineat. Partea a doua a alineatului vizează situaţia în care nu este prevăzută perioada de timp în care se plătesc câştigurile (caz destul de ciudat, întrucât şi acest termen este un element esenţial al contractului, fiind necesar să fie prevăzut atât în ofertă cât şi în înscrisurile contractuale). Suplinind această omisiune, legea prevede că acestea (câştigurile) vor fi plătite în termen de 12 zile de la anunţarea rezultatelor jocului.

Articolul 1377. Convenţia pe diferenţă
Daca un contract avînd ca obiect livrarea de bunuri sau transmiterea unor titluri de valoare se încheie cu condiţia ca diferenţa dintre preţul stabilit în contract şi preţul de bursă sau de piaţă din momentul livrării să fie plătită părţii cîştigătoare de partea care a pierdut, acest contract se apreciază ca un joc. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care intenţia de a plăti diferenţa o avea doar o singura parte iar cealaltă ştia sau trebuia să ştie despre o astfel de intenţie.
Acest articol se referă la contractele bursiere (încheiate în cadrul burselor de mărfuri („livrarea unor bunuri”) sau burselor de valori mobiliare sau alte pieţe reglementate („titluri de valoare”)). Nu înţelegem raţiunea sau utilitatea acestui articol, atâta timp cât aceste domenii beneficiază de o reglementare detaliată şi complexă.

Capitolul XXXII

GESTIUNEA DE AFACERI

Articolul 1378. Obligaţiile persoanei care gestionează fără mandat afaceri străine.
(1) Persoana care, fără a avea mandat sau fără a fi obligată în alt fel (gerant), gestionează afacerile altuia (gerat), fără ştirea acestuia, trebuie să dea dovadă de diligenţa unui bun proprietar şi să acţioneze în conformitate cu interesele geratului, luînd în considerare voinţa reală sau prezumtivă a acestuia.

(2) Gerantul, în cazul în care ştia sau trebuia să ştie că acţionează contrar voinţei reale sau prezumtive a geratului, este obligat sa repare prejudiciul cauzat prin gestiunea afacerii chiar dacă nu are o altă vină. Această regulă nu se aplică în cazul în care, contrar voinţei geratului, se execută obligaţia acestuia privind întreţinerea persoanelor pe care geratul este obligat să le întreţină conform legii.
1. (a) Înainte de a demara analiza propriu-zisă a gestiunii de afaceri, considerăm că este util, şi în acest caz, să discutăm mai întâi poziţia pe care o ocupă Capitolul XXXII, Gestiunea de afaceri, în cuprinsul codului civil. Acest capitol este situat în Cartea a treia, OBLIGAŢIILE, Titlul III, CATEGORIILE DE OBLIGAŢII. Acest Titlu III, este o ilustrare, o dezvoltare a art. 514 Temeiurile naşterii obligaţiilor, despre care am vorbit anterior: „Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii”. Majoritatea capitolelor conţinute în acest titlu reglementează o serie de contracte (vînzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, renta, comodatul, împrumutul, locaţiunea, arenda, leasingul, antrepriza şi prestările de servicii, transportul, mandatul, administrarea fiduciară, comisionul, expediţia, depozitul, magazinajul, contractul de servicii turistice, fidejusiunea, franchisingul, intermedierea, agenţia, contacte şi operaţiuni bancare, factoringul, asigurarea, tranzacţia, societatea civilă, jocuri şi pariuri), Capitolul XXX, Promisiunea publică de recompensă, reprezintă clasa actelor juridice unilaterale, Capitolul XXXII, Gestiunea de afaceri şi Capitolul XXXIII, Îmbogăţirea fără justă cauză, vizează, în principiu, clasa faptelor juridice licite (aşa zisele cvasi-contracte), iar Capitolul XXXIV, Obligaţiile care nasc (sic!) din cauzarea de daune, ultimul capitol din Cartea a treia, reprezintă clasa obligaţiilor născute din delicte.

După cum am menţionat deja atunci când am discutat art. 514, legiuitorul moldav, urmând exemplul legiuitorului din Québec (art. 1372 alin. (1) „L'obligation naît du contrat et de tout acte ou fait auquel la loi attache d'autorité les effets d'une obligation”) şi a legiuitorului rus (art. 307 alin. (2) „Обязательства возникают из договора, вследствие причинения вреда и из иных оснований, указанных в настоящем Кодексе”), a renunţat la clasificarea „tradiţională” a izvoarelor obligaţiilor: contracte, cvasi-contracte, delicte şi cvasi-delicte.

Trebuie subliniat faptul că în dreptul roman înainte de Digeste nu erau cunoscute decât două izvoare ale obligaţiilor: contractul şi delictul. Sub influenţa dreptului pretorian şi graţie dezvoltării relaţiilor sociale, această clasificare a cunoscut o primă transformare, devenind tripartită: contractul, delictul şi diferite alte cauze. În această categorie de „diferite alte cauze” (variae causarum figurae) intrau faptele juridice, altele decât contractul şi delictul, care generau, însă, obligaţii juridice (a se vedea în acest sens: Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 350 şi urm.).

Gaius, în Digeste, se opreşte asupra unei clasificări quadripartite ale obligaţiilor născute din: contract, cvasi-contract, delict, cvasi-delict. Această clasificare corespunde necesităţii de restrângere a noţiunii de contract numai la convenţiile rezultate în urma unui acord de voinţe. Consecinţa acestei restrângeri, obligaţiile născute dintr-o serie de operaţiuni, cum ar fi gestiunea de afaceri sau plata nedatorată, au fost considerate născute quasi ex contractu. Din raţiuni de sistematizare, au fost identificate obligaţiuni născute quasi ex delicto. Această viziune asupra izvoarelor obligaţiilor a fost consacrată formal prin Instituţiile lui Justinian. Ulterior, Pothier adoptă, cu anumite modificări, această clasificare, din care s-au inspirat şi redactorii codului civil francez şi care ajunge astfel clasificarea oficială a izvoarelor obligaţiilor în acest cod (a se vedea în acest sens: Philippe le Tourneau, Quasi-contrat, Rép. Civ. Dalloz, septembre 2002).

Această clasificare a fost criticată în doctrină din mai multe considerente. În primul rând, această clasificare este incompletă, fiind omise unele izvoare de obligaţii a căror existenţă nu poate fi contestată, cum ar fi actul juridic unilateral şi îmbogăţirea fără justă cauză. Apoi categoria cvasi-contractului este falsă şi confuză, lipsind elementul esenţial al contractului – acordul de voinţe – orice asemănare cu contractul este forţată. Această categorie poate fi explicată şi fără a se recurge la ficţiunea analogiei cu contractele. De asemenea, categoria cvasi-delictelor este inutilă, natura şi efectele lor fiind identice cu ale delictelor (a se vedea în acest sens: Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 27).

Mai mult, după cum a remarcat doctrina franceză, Pothier a comis o confuzie atunci când a atribuit expresiile romane izvorului de unde se năştea obligaţia (cvasi-contractul sau cvasi-delictul) şi nu efectelor (quasi ex contractu nasci videtur) aşa cum procedau romanii, operând astfel o veritabilă transformare a unei terminologii tehnico-juridice (a se vedea în acest sens: Philippe le Tourneau, Quasi-contrat, Rép. Civ. Dalloz, septembre 2002; Ph. le Tourneau et L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, 4^e éd., 2002-2003, Dalloz Action, n^o 6704).

Doctrina a încercat identificarea altor criterii şi dezvoltarea unor altfel de clasificări ale obligaţiilor. Astfel, unii autori au considerat că ar fi suficiente două izvoare: contractul şi legea (a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura Naţională, Bucureşti, 1929, vol. II, p. 754). Conform acestei opinii, legea ar putea fi considerată izvorul tuturor obligaţiilor, cu excepţia celor izvorâte din contract. Aceste afirmaţii pot fi cu greu contrazise, însă, la o analiză mai atentă ne dăm seama că şi această clasificare este artificială, întrucât nici contractul nu are o existenţă autonomă, în afara legii, prin urmare, vom ajunge la o „clasificare” cu o singură categorie: legea.

Însă, după cum am amintit mai sus, legea nu reglementează decât raporturile juridice tip, abstracte, ea neputând crea prin ea însăşi raporturi juridice concrete, între părţi concrete, cu drepturi şi obligaţii concrete. Avem nevoie şi de cealaltă premisă – faptul juridic în sens larg. Or, încercarea de clasificare a izvoarelor obligaţiilor se va reduce la clasificarea faptelor juridice în sens larg, iar legea va fi membrana care va conţine toate categoriile rezultate în urma clasificării.

Prin urmare, remarcăm că nici legiuitorul canadian, nici cel rus şi nici cel moldav nu au reuşit rezolvarea ştiinţifică a acestei probleme a clasificării izvoarelor obligaţiilor, criteriile utilizate de aceşti legiuitori fiind imprecise şi insuficiente. Ceea ce s-a realizat a fost desfiinţarea categoriilor cvasi-contractelor şi cvasi-delictelor şi înlocuirea lor cu nişte categorii abstracte şi fără nume: orice alt act sau fapt juridic susceptibil de a le produce (obligaţiile) în condiţiile legii.

Deci, în final, în codul civil al Republicii Moldova, gestiunea de afaceri este un izvor distinct de obligaţii prevăzut de art. 514: „ … orice alt … fapt juridic susceptibil de a le produce”. Prin urmare, gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit generator de obligaţii juridice (dar chiar şi această soluţie tranşantă nu poate fi decât rodul unei abordări simpliste a acestei probleme; pentru discuţii asupra acestui subiect a se vedea: Benoît MOORE, De l'acte et du fait juridique ou d'un critère de distinction, http://www.themis.umontreal.ca/revue/rjtvol31num2/moore.pdf ).

Şi în doctrina moldovenească există autori, care fiind induşi în eroare de structura codului, au adoptat o poziţie, după părerea noastră, confuză şi echivocă. În cuprinsul unui manual de drept civil (Andrei Bloşenco, Drept civil. Partea specială. Note de curs, Editura Cartdidact, Chişinău, 2003) este prezentat un capitol (Capitolul 26. Actul şi faptul juridic unilateral ca izvor de obligaţii. Jocuri şi pariuri) care conţine patru paragrafe: 1. Promisiunea publică de recompensă; 2. Jocuri şi pariuri; 3. Gestiunea de afaceri; 4. Îmbogăţirea fără justă cauză. Întrucât gestiunea de afaceri nu o putem asimila jocurilor şi pariurilor, rezultă că este un act sau fapt juridic unilateral. Însă, chiar şi la o abordare superficială, putem constata că gestiunea nu este un act juridic (lucru cu care este de acord şi autorul atunci când defineşte gestiunea de afaceri ca „… un fapt juridic licit…”, idem, p. 225) şi nici fapt juridic unilateral, întrucât se nasc obligaţii reciproce atât pentru gerant cât şi pentru gerat.

(b) Spre deosebire de legiuitorul din Québec (a se vedea art. 1482  „Il y a gestion d'affaires lorsqu'une personne, le gérant, de façon spontanée et sans y être obligée, entreprend volontairement et opportunément de gérer l'affaire d'une autre personne, le géré, hors la connaissance de celle-ci ou à sa connaissance si elle n'était pas elle-même en mesure de désigner un mandataire ou d'y pourvoir de toute autre manière”), cel autohton renunţă la definirea gestiunii de afaceri (în fond, definirea noţiunilor juridice este mai mult o sarcină a doctrinei decât a legiuitorului) şi începe prin prezentarea obligaţiilor persoanei care gestionează fără mandat afacerile altuia (gerant). Chiar dacă s-a renunţat la definirea gestiunii de afaceri, din dispoziţiile ce urmează pot fi deduse condiţiile sau elementele instituţiei analizate, pe baza cărora doctrina ar putea construi ulterior această definiţie.

Persoana care gerează interesele altuia se numeşte gerant, iar persoana a cărei afaceri sunt gestionate se numeşte gerat. Cu toate că terminologia utilizată este de origine canadiana (gerant – le gérant; gerat – le géré), problema ar fi că, după cum a remarcat doctrina franceză, termenul de gerat (le géré) este impropriu utilizat, întrucât se poate crea impresia că obiectul intervenţiei este însăşi persoana stăpânului afacerii şi nu afacerea propriu-zisă („Néanmoins, le nouveau code civil du Québec a malencontreusement adopté ce mot, aux articles 1482 et suivants, alors que sa langue est d'une exceptionnelle qualité, d'une façon générale, qui eût enchanté Stendhal”, în Philippe le Tourneau, Gestion d'affaires, Rép. Civ. Dalloz, septembre 2002). Totuşi, o bună parte din doctrină consideră că în anumite cazuri şi persoana geratului poate constitui obiectul gestiunii, cum ar fi în cadrul operaţiunilor de salvare în care scopul intervenţiei îl constituie salvarea unei vieţi umane şi nu a unei valori patrimoniale. Este de remarcat, însă, că în aceste cazuri asistăm la o deformare a noţiunii de „afacere”, întrucât o valoare umană nu poate fi încadrată în acest concept. Unii autori au considerat că în acest caz putem discuta despre un cvasi-contract distinct, alţii au considerat că suntem în prezenţa unui contract, părerile împărţindu-se iarăşi în ceea ce priveşte calificarea juridică a contractului.

Remarcăm apoi că titlul articolului 1378 este incomplet, fapt pentru care în primul alineat este înlăturată această carenţă: obligaţiile persoanei care gestionează fără mandat …, persoana care, fără a avea mandat sau fără a fi obligată în alt fel … Prin urmare, pentru a exista gestiunea de afaceri este necesar ca persoana care gestionează afacerile altuia să nu fie obligată să o întreprindă, indiferent de sorgintea acelei obligaţii: naturală (chiar dacă din punct de vedere juridic obligaţia naturală nu este exigibilă, totuşi, ea este şi rămâne o obligaţie juridică), legală (obligaţia ce incumbă municipalităţii, spre exemplu, de a repara o clădire ce ameninţă să se prăbuşească), contractuală (mandat, comision etc.) sau delictuală (de pildă, obligaţia de a limita prejudiciul şi a evita extinderea lui). Desigur, ar fi fost mult mai simplu să se specifice clar, atât în titlul articolului cât şi în conţinut, că gestiunea de afaceri există dacă gerantul nu era obligat în nici un fel să o întreprindă (a se vedea spre exemplu soluţia legiuitorului canadian: art. 1482 „…de façon spontanée et sans y être obligée, …”). Astfel, s-ar fi evitat atât crearea cât şi necesitatea înlăturării unui neajuns. Considerăm că această confuzie se datorează valorificării „realizărilor” în reglementarea acestei instituţii în vechiul cod civil al Republicii Moldova cât şi în Codul civil al Federaţiei Ruse (în vechiul cod civil această instituţie era denumită „Gestiunea de afaceri fără mandat”, Capitolul 36, la fel cum este denumită şi în prezent în codul rus „Действия в чужом интересе без поручения”, Capitolul 50)). Şi aceasta cu atât mai mult, dacă ţinem cont de faptul că în proiectul codului civil (Drept moldovean nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Editura Cartier juridic, Chişinău, 2002, p. 375), titlul art. 1954, care are aceeaşi poziţie în cadrul reglementării şi acelaşi conţinut ca şi art. 1378, era „Obligaţia de diligenţă”.

Indiferent de exprimarea utilizată, primul element sau prima condiţie a gestiunii de afaceri este inexistenţa oricărei obligaţii de a acţiona în sarcina gerantului.

„… fără ştirea acestuia” prefigurează un alt element al gestiunii de afaceri – gestiunea să fie nu fie făcută cu ştirea sau aprobarea geratului. Dacă geratul ar cunoaşte intervenţia iminentă a gerantului sau ar fi de faţă în momentul realizării gestiunii s-ar pune, mai de grabă, problema executării unui contract de mandat tacit decât a unei gestiuni de afaceri. Acest aspect este mai nuanţat un pic în codul Québec (art. 1482 „…hors la connaissance de celle-ci ou à sa connaissance si elle n'était pas elle-même en mesure de désigner un mandataire ou d'y pourvoir de toute autre manière”), avându-se în vedere unele situaţii în care geratul ar cunoaşte intervenţia sau ar fi de faţă, fără a avea însă posibilitatea de a desemna un mandatar (şi aici ne gândim la o imposibilitate materială, morală, lipsa unui timp rezonabil sau o conjunctură nefavorabilă pentru încheierea unui contract de mandat, cum ar fi de exemplu în cazul operaţiunilor de salvare în cazul unor accidente, calamităţi, naufragii etc., când sunt incidente toate aceste cauze), eliminându-se ipoteza încheierii unui contract în mod tacit. Şi din dispoziţiile codului civil rus rezultă că geratul poate fi de faţă în momentul realizării gestiunii, de această dată fără nici un fel de nuanţare: art. 981 alin. 2 „Не требуется специально сообщать заинтересованному гражданину о действиях в его интересе, если эти действия предпринимаются в его присутствии.” Dacă jurisprudenţa şi doctrina vor adopta o interpretare restrictivă a acestui text - „… fără ştirea acestuia (adică a geratului)”- atunci operaţiunile de salvare nu vor putea fi calificate drept gestiuni de afaceri, întrucât geratul va fi în stare, de cele mai multe ori, să cunoască existenţa gestiunii, fiind fără nici o importanţă faptul dacă a putut sau nu să aprecieze în mod concret situaţia pentru a putea fi dedusă ulterior încheierea, chiar şi tacită, a unui contract cu salvatorul. Dacă, dimpotrivă, va fi adoptată o interpretare mai largă a acestui text, atunci vor putea fi reţinute şi în dreptul moldovenesc aceleaşi nuanţări ca şi în norma din codul civil din Québec.

Din partea finală a acestui alineat, coroborată cu celelalte prevederi (a se vedea şi art. 1388), mai putem deduce încă un element al acestei instituţii şi anume, actele şi faptele trebuie să fie făcute cu intenţia de a gera interesele altuia. Prin urmare, nu va exista gestiune de afaceri în ipoteza în care „gerantul” efectuează acte sau fapte în interesul altei persoane, crezând, în mod eronat că gestionează propria sa afacere. Această condiţie am dedus-o din obligaţia, impusă gerantului de către legiuitor, de a acţiona „…în conformitate cu interesele geratului, luînd în considerare voinţa reală sau prezumtivă a acestuia”. Este de la sine înţeles că dacă o persoană întreprinde anumite acţiuni profitând altuia, dar considerând că îi profită lui, nu va putea fi realizată această obligaţie şi prin urmare, pe cale de consecinţă, nu va exista nici gestiune de afaceri. În asemenea ipoteze lucrurile vor fi rezolvate pe tărâmul îmbogăţirii fără justă cauză. Totodată, un curent contemporan, atât jurisprudenţial cât şi legislativ (cel puţin în doctrina franceză), tinde să admită în ultimul timp existenţa gestiunii de afaceri şi în cazul unei intervenţii efectuate fără intenţia de a gera, adică efectuată într-un scop egoist.

2. (a) După câte s-a conturat deja, gestiunea de afaceri conţine două elemente strâns legate unul de celălalt. Pe de o parte, privită dintr-o perspectivă individualistă, reprezintă o imixtiune fără titlu în afacerile altuia, lucru care stârneşte o suspiciune legitimă şi o oarecare doză de neîncredere. Pe de altă parte, privită din punctul de vedere al solidarităţii sociale, reprezintă o intervenţie întreprinsă în scopul de a aduce un serviciu altuia din altruism, uneori din caritate sau chiar din eroism. Mai pe scurt, independenţa juridică a individului şi altruismul sunt cele două feţe ale gestiunii de afaceri.

Dispoziţiile acestui alineat reprezintă o încercare a legiuitorului de a asigura un echilibru între cele două aspecte menţionate. Dacă gerantul ştia ori reieşind din situaţia concretă trebuia să cunoască că acţionează contrar voinţei celui gerat sau măcar dacă trebuia să prevadă o contradicţie între acţiunile sale şi voinţa prezumată a geratului, nu va exista o gestiune de afaceri ci o ingerinţă ilicită în afacerea altuia. Consecinţa acestei ingerinţe va fi naşterea obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat geratului, „chiar dacă nu are o altă vină”. Ceea ce vrea să ne spună această dispoziţie este faptul că acţiunile întreprinse în ipoteza menţionată, chiar dacă nu sunt ilicite în sine, vor da naştere obligaţiei de dezdăunare a stăpânului afacerii dacă prin acele acţiuni s-a produs un prejudiciu, indiferent de natura lui. De exemplu, vecinul stăpânului unei case vechi cu valoare de patrimoniu, care îi repară acoperişul, înlocuindu-l cu materiale noi, ştiind că proprietarul doreşte să o restaureze şi să-i păstreze aspectul iniţial, va răspunde pentru prejudiciul cauzat, chiar dacă, privită izolat, abstract, acţiunea sa nu are nimic ilicit în sine şi ar putea fi privită ca o gestiune de afaceri. În acest caz simpla imixtiune în afacerile altuia reprezintă o culpă, o greşeală suficientă pentru a declanşa răspunderea autorului său (culpa est immiscere rei ad se non pertinenti, Digeste 50, 17, 36; imixtiunea în afacerile altuia este o culpă).

(b) Teza finală a acestui aliniat instituie şi o excepţie pentru ipoteza în care, chiar cunoscând opoziţia geratului, gerantul îi execută obligaţia legală de întreţinere. Prin urmare, nu orice rezistenţă din partea geratului va fi luată în consideraţie de legiuitor, ci numai una legală, cele ilegale fiind ignorate. Considerăm nejustificată restrângerea acestei excepţii numai cu privire la obligaţiile legale de întreţinere, fiind la fel de importante, după părerea noastră, şi alte obligaţii legale.