Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 587. Executarea obligaţiei în rate

(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel, debitorul poate executa obligaţia în rate numai cu consimţămîntul creditorului.

(2) Dacă există vreun litigiu privind o parte din obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu se află în litigiu propusă de debitor, cu excepţia cazului în care, din cauza neexecutării sau executării necorespunzătoare a părţii în litigiu a obligaţiei, creditorul pierde interesul pentru întreaga prestaţie.
1. Ideia de bază conţinută în al.1 al acestui articol este că orice prestaţie datorată de către debitor este prezumată a fi indivizibilă; debitorul neputîndu-se libera de executarea obligaţiei decît prin executarea integrală a prestaţiei la care s-a obligat. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care obiectul plăţii ar fi divizibil prin natura sa, spre exemplu o sumă de bani. În cazul în care obiectul obligaţiei este format din mai multe prestaţii succesive, fiecare prestaţie se consideră ca o datorie distinctă, cum ar fi de exemplu, plata unei chirii pe fiecare lună.

De la regula indivizibilităţii plăţii, textul de lege comentat admite unele excepţii. O primă excepţie este în cazul în care executarea fracţionată a obligaţiei rezultă dintr-o prevedere a legii. Spre exemplu, în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, datoria se va diviza între ei proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral (art.1540 al.1). La fel o prestaţie indiviză poate deveni divizibilă în cazul operării unei compensaţii, căci prin stingerea creanţelor reciproce pînă la concurenţa celei mai mici dintre ele, creditorul creanţei celei mai mari va primi o plată parţială (art. 652).

O altă excepţie de la regula indivizibilităţii plăţii, este atunci cînd prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă. Spre exemplu, în cazul în care părţile unui contract de fidejusiune au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei (art.1159 al.2). Deasemeni, creditorul poate accepta fracţionarea plăţii şi ulterior încheierii contractului, renunţînd astfel la beneficiul pe care îl acordă principiul indivizibilităţii, întru-cît norma în cauză este supletivă şi nu imperativă.

În fine, textul de lege citat prevede ca o excepţie de la regula indivizibilităţii, cazurile în care obligaţia prin natura sa poate fi executată în mod fracţionat. Astfel, este cazul predării de către antreprenor, în diverse rate, a lucrărilor ascunse ale unei construcţii.

Art. 588. Refuzul unei alte prestaţii

Creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decît cea datorată. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care prestaţia propusă are o valoare mai mare.
Regula conţinută în acest articol constituie o aplicaţie a principiului consacrat de art. 572 al.2 C.civ., în conformitate cu care creditorul are dreptul la „executarea corespunzătoare a obligaţiei”, adică la executarea în natură a acesteia. Dispoziţia în cauză este firească, întru-cît creditorul are dreptul să obţină bunul asupra căruia a convenit, pentru că anume pe acesta a înţeles să-l aibă iar nu pe altul. Faptul că debitorul propune o prestaţie de o valoare mai mare decît cea convenită, nu constituie un temei de a-l impune pe creditor să accepte o altă prestaţie. Spre exemplu, vînzătorul în calitatea sa de debitor al obligaţiei nu-l poate sili pe cumpărător să recepţioneze în schimbul unor produse de calitatea II, produse de calitatea I sau de calitate superioară.

De la regula stipulată mai sus există şi anumite excepţii. Astfel, în cazul în care bunul piere din culpa debitorului, datoria de a transmite bunul se transformă în mod necesar într-o datorie de a transmite echivalentul bănesc al bunului. La fel, obligaţia de restituire a fructelor se transformă într-o obligaţie bănească, atunci cînd restituirea acestora este imposibilă. O altă excepţie este în cazul dării în plată (art.643 alin.2), cînd creditorul primeşte în mod voluntar o altă prestaţie, decît cea la care debitorul s-a obligat.

Art. 589. Standardul calităţii

În cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţia cel puţin de o calitate medie.
Dispoziţia acestui articol constituie o interpretare a intenţiei presupuse a părţilor contractante, în cazul cînd ele nu au făcut o indicaţie precisă a calităţii prestaţiei. Această normă supletivă se aplică doar în privinţa bunurilor determinate generic, deoarece doar în cazul acestei categorii de bunuri se poate ridica problema calităţii prestaţiei. În asemenea situaţii, debitorul nu este ţinut să predea bunuri de calitate optimă, dar nici nu se poate libera prin predarea unora de calitate inferioară. Calitate bunului predat trebuie să fie medie.

În privinţa bunurile individual determinate, această prevedere nu este aplicabilă, deoarece bunurile individual determinate se transmit creditorului în starea în care se găsesc la data cînd se efectuiază plata, chiar dacă la acest moment ele au suferit careva schimbări sub aspectul calităţii.

Art.590. Prestaţia în cazul bunurilor determinate generic
Dacă obiectul datorat este doar generic determinat, debitorul răspunde, atît cît este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.
Raţiunea acestui articol se bazează pe considerentul că bunurile generice din punct de vedere juridic nu pot să piară (genera non pereunt), ci pot fi înlocuite unele cu altele. Astfel, cînd obiectul obligaţiei de a da constă dintr-o cantitate de bunuri generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor. El va trebui să le înlocuiască, pe cît este posibil, cu alte bunuri de acelaşi gen, iar dacă înlocuirea nu este posibilă, atunci el va răspunde faţă de creditor prin plata daunelor-interese.

Cu totul alta este situaţia în cazul bunurilor individual determinate, care se predau în starea în care se află la momentul predării. Cînd obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul este liberat prin predarea lucrului în starea în care se afla la momentul predării. El nu răspunde de pierderea bunului şi nici de stricăciunile suferite de acesta, dacă nu s-au produs prin fapta sau neglijenţa sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă şi dacă, find vorba de o obligaţie contractuală, nu fusese pus mai înainte în întîrziere, chiar în acest din urmă caz el nu răspunde dacă poate dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă i-ar fi fost predat.

Articolul 591. Contractul de creditare a consumatorului

(1) Contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de creditare constituie un act unit (interdpendent) cînd creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o unitate economică. Există unitate economică mai ales atunci cînd cel care acordă creditul se foloseşte, la pregătirea sau încheierea contractului de creditare, de colaborarea vînzătorului.

(2) Într-un contract de creditare a consumatorului, debitorul poate refuza rambursarea creditului în măsura în care excepţiile decurgînd din contractul oneros legat de contractul de creditare l-ar îndreptăţi la refuzul prestaţiei faţă de vînzător.
(1) În mod obişnuit, contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de credit constituie două contracte de sine stătătoare, care îşi produc efectele independent unul de altul. Însă, în cazul în care creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare, atunci ambele contracte sunt privite de către legiuitor ca un act unit (interdependent), necătînd la faptul că se înfăţişează sub forma a două înscrisuri separate. Unitatea economică a celor două contracte se apreciază ţinîndu-se cont de împrejurările în care a fost încheiat contractul, cum ar fi de exemplu, acordurile de colaborare dintre vînzător şi finanţator privitor la vînzarea mărfurilor în credit, reclama comună, disponibilitatea finanţatorului de a oferi credite numai pentru mărfurile produse sau comercializate de către anumiţi comercianţi, etc. Legiuitorul accentuează în mod deosebit că unitatea economică există mai ales atunci, cînd finanţatorul se foloseşte de colaborarea vînzătorului în procesul de încheiere a contractului de creditare.

(2) Caracterul interdependent al contractului de creditare cu cel de vînzare-cumpărare îndreptăţeşte debitorul să refuze rambursarea creditului, în măsura în care vînzătorul nu-şi execută obligaţiile asumate prin contractul de vînzare-cumpărare. Astfel, dacă vînzătorul livrează numai o parte din marfă, atunci cumpărătorul va fi ţinut să ramburseze doar costul mărfii primite. La fel, se va proceda şi în alte cazuri de executare necorespunzătoare a obligaţiilor de către vînzător. Cu alte cuvinte, caracterul interdependent al acestor două contracte îndreptăţeşte pe debitor să invoce faţă de creditor acele excepţii, care în cazul în care aceste contracte n-ar constitui un act unit el nu le-ar putea invoca.