Articolul 603. Vinovăţia debitorului
(1) Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
(2) Este nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă gravă.
1. Tradiţional, noţiunea vinovăţiei ca element al răspunderii civile era inspirată din dreptul public (intenţie, imprudenţă, vinovăţie mixtă) şi era calificată drept atitudinea psihică a persoanei ce a comis prejudiciul faţă de rezultatele dăunătoare ale comportamentului său. Această concepţie însă, trebuie supusă revizuirii reieşind din specificul relaţiilor de drept privat.
Articolul comentat stabileşte regula, în baza căreia debitorul poartă răspundere pentru acţiunile sau omisiunile comise cu vinovăţie (cu excepţiile corespunzătoare). Vinovăţia nu este definită prin normele Codului civil. Articolul comentat stabileşte doar formele acesteia:
-
dolul (intenţia);
-
culpa (imprudenţa sau neglijenţa). Culpa se mai clasifică în: culpă gravă şi culpă uşoară (neînsemnată). Criteriul orientativ după care vom delimita formele vinovăţiei contractuale se reduce la compararea acţiunilor sau inacţiunilor debitorului contractual cu un model de comportament abstract, specific unei persoane diligente, adică omul cu capacitate medie, omul normal, prudent şi disciplinat, raţional, bunul proprietar(nu şi excelentul proprietar, deoarece o asemenea diligenţă ar fi imposibil de realizat), care acţionează cu grijă în raport cu interesele celorlalţi membri ai societăţii şi respectă regulile de convieţuire socială.
Vinovăţia poate fi definită ca: ne luarea de către debitor a tuturor măsurilor posibile pentru preîntîmpinarea urmărilor negative a comportamentului său, măsuri necesare în dependenţă de specificul obligaţiei asumate şi condiţiile reale ale circuitului civil. Măsurile ce se impun a fi luate în vederea executării corespunzătoare a obligaţiei trebuie raportate la nivelul de precauţie şi diligenţă, necesară în asemenea împrejurări, de exemplu, depozitarul trebuie să asigure păstrarea bunului potrivit condiţiilor contractului în încăperi corespunzătoare, să nu admită interacţiunea cu alte bunuri capabile să-i diminueze calitatea, să asigure temperatura necesară, aerisirea încăperilor, să ia măsuri antiincendiare şi împotriva sustragerilor.
De principiu, formele vinovăţiei civile nu au relevanţă la aplicarea răspunderii, căci răspunderea civilă e cîrmuită de alte principii, decît cele din dreptul public, şi anume:
-
răspunderea civilă poate fi antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă, iar în unele cazuri şi fără vină;
-
cuantumul despăgubirilor se stabileşte în dependenţă de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei.
Prin excepţie, formele vinovăţiei pot avea un rol determinant la aplicarea sau stabilirea limitelor răspunderii civile.
Dolul reprezintă acţiuni sau omisiuni intenţionate ale debitorului, îndreptate spre neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei sau crearea situaţiei de imposibilitate a executării. De regulă, dolul se deduce din comportamentul debitorului: distrugerea intenţionată a bunurilor, refuzul expres de a executa obligaţiile contractuale etc. Însă nu tot timpul comportamentul vădit ilicit al debitorului denotă intenţia acestuia, de exemplu, neachitarea contravalorii bunului procurat nu este neapărat rezultatul unei omisiuni intenţionate.
Dacă vinovăţia debitorului se manifestă prin dol, acesta va fi ţinut să repare şi prejudiciul imprevizibil (art. 610 alin. 5).
Nu urmează de confundat dolul ca formă a vinovăţiei cu dolul – viciu al consimţămîntului la încheierea actului juridic civil.
Cupla gravă presupune situaţia cînd debitorul fie prevede posibilitatea producerii rezultatului dăunător, dar speră evitarea acestuia, fie nu prevede acest rezultat, deşi este conştient de faptul că comportamentul lui poate provoca acest rezultat. Debitorul nu manifestă nici cel mai mic grad de diligenţă şi precauţie, pe care trebuie să-l manifeste orice participant la circuitul civil, nu ia nici cele mai elementare măsuri în scopul executării corespunzătoare a obligaţiei.
În mod practic, deosebirea între dol şi culpă gravă este dificil de a o efectua. Este şi motivul pentru care legiuitorul, limitînd, în anumite situaţii răspunderea debitorului, indică drept condiţie obligatorie vinovăţia sub forma dolului sau culpei grave, cumulîndu-le (art. 596, 860, 1019, 1049, 1083, 1087, 1101, 1138, 1142, 1385, 1404 ş.a).
Cupla uşoară este forma culpei, la care debitorul, în procesul executării obligaţiei sale nu dă dovadă de acea precauţie, stăruinţă care i se poate pretinde în virtutea naturii obligaţiei şi condiţiilor circuitului civil şi, ca rezultat, nu sînt luate toate măsurile necesare pentru executarea acelei obligaţii.
Pentru aprecierea vinovăţiei debitorului nu are relevanţă calităţile lui personale sau atitudinea sa psihică în raport cu fapta ilicită.
În baza alin. (1) deducem că debitorul poate fi tras la răspundere şi în lipsa vinovăţiei sale, atunci cînd legea sau contractul prevede, sau dacă astfel reiese din conţinutul sau natura raportului civil. Răspunderea fără vină este instituită în apărarea intereselor creditorului şi, totodată, nu înseamnă o răspundere nelimitată. În aceste situaţii temeiuri de eliberare de răspundere sînt: forţa majoră, intenţia părţii vătămate sau alte temeiuri, prevăzute de lege. Vom exemplifica prin cîteva situaţii:
-
producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu vicii, chiar şi în lipsa vinovăţiei, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 1425);
-
pe durata întîrzierii, debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit, cu excepţia cînd prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen (art. 618);
-
reprezentatul (debitorul) răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului ca pentru propria vină (art. 604). Legea poate să prevadă cazurile, cînd răspunderea o va purta reprezentantul sau prepusul;
-
prejudiciul cauzat persoanei fizice prin aplicarea măsurilor de răspundere penală, administrativă, prevăzută de art. 1405, se va repara de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor care au aplicat aceste măsuri;
-
prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică se repară integral de autoritatea publică, în condiţiile art.1404.
A nu confunda aceste situaţii cu răspunderea subsidiară a ocrotitorilor (reprezentanţilor legali) pentru prejudiciul cauzat de minor, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu. În acest caz vina ocrotitorului (supraveghetorului) se prezumă şi se reduce la lipsa supravegherii ori educării minorului, supravegherea necorespunzătoare a incapabilului (art. 1407, 1408).
2. Părţile în contract pot stabili clauze cu privire la răspundere. Prin contract răspunderea poate fi micşorată, diminuată numai cît priveşte culpa uşoară, fiindcă în baza alin.(2) orice stipulaţie prin care debitorul se eliberează anticipat de răspundere în caz de dol ori cuplă gravă este nulă.Însă legislaţia civilă reglementează situaţii, cînd nici culpa uşoară nu poate limita ori exclude răspunderea.
Un caz special este prevăzut de art. 1431 care se referă la relaţiile cu participarea consumatorilor şi producătorilor. Din această normă reiese că orice convenţie, prin care răspunderea producătorului este limitată ori exclusă cu anticipaţie este nulă. Deci, în aceste cazuri, părţile nu pot negocia nici limitarea răspunderii în caz de culpă uşoară. O normă similară este prevăzută de art. 988 alin.(3) -transportul de persoane. În relaţiile de transport putem vorbi şi despre o limitare de altă natură a răspunderii cărăuşului, de exemplu, în transportul aerian internaţional pentru pierderea bagajelor şi mărfurilor, valoarea cărora nu a fost declarată special, răspunderea transportatorului este limitată la 250 franci pentru 1 kg şi 5 mii de franci de pasager pentru obiectele, a căror supraveghere o păstrează pasagerul (art. 22 al Convenţiei pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional, Varşovia, 12.10.1929; Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului 766/1996).
Atunci cînd vinovăţia este o condiţie obligatorie a răspunderii civile, debitorul este cel care va demonstra lipsa vinovăţiei sale sau vinovăţia creditorului (a unui terţ) în neexecutarea obligaţiei. Creditorul, însă, trebuie să facă proba comportamentului ilicit al debitorului şi existenţa prejudiciului, precum şi legătura cauzală dintre comportament şi prejudiciu. Proba acestor elemente poate fi făcută prin dovada contractului şi a nerespectării obligaţiilor contractuale. Însuşi dovedirea acestora presupune că debitorul nu şi-a executat obligaţiile contractuale cu vinovăţie. Astfel, la baza răspunderii civile este pusă prezumţia vinovăţiei debitorului pînă la proba contrară.
Temeiurile ce exclud vina debitorului sînt:
-
forţa majoră şi cazul fortuit (cu excepţiile prevăzute de lege);
-
vina creditorului (a unui terţ) care exclude total sau parţial răspunderea debitorului.
Dacă prejudiciul a fost cauzat în parte datorită circumstanţelor pentru care debitorul nu poartă răspundere şi în parte datorită unor împrejurări imputabile lui, acesta va răspunde numai în măsura în care pagubele au fost cauzate de împrejurările din cea de-a doua categorie (vezi comentariul art.1008 alin.4)
Alte împrejurări cum ar fi inexperienţa, nepriceperea, eroarea, necunoaşterea legii nu servesc temei de exonerare.Dacă profesionalizmul debitorului are relevanţă cît priveşte calitatea executării obligaţiei, atunci conduita debitorului trebuie comparată cu modelul de comportament al unui profesionist, avîndu-se în vedere regulile de prudenţă şi diligenţă care cîrmuiesc profesia respectivă. În condiţiile unei industrializări continue, exigenţele înaintate faţă de profesionişti sînt mai mari pe măsura specializării debitorului într-un anumit domeniu. Mai mult decît alţii,specialistul ar trebui să-şi autoaprecieze propriile capacităţi şi aptitudini.
Eroarea este de fapt şi de drept. Eroarea de fapt, ca falsă reprezentare a realităţii nu are efecte în planul răspunderii civile. Aceasta poate însemna o slabă dezvoltare a facultăţilor intelectuale a individului şi drept consecinţă un grad scăzut de cunoaştere, însă dacă este probată existenţa discernămîntului, neexecutarea obligaţiei este imputabilă. Eroarea de fapt este considerată drept consecinţă a neglijenţei şi imprudenţei. La fel, eroarea de drept, altfel spus ignorarea sau necunoaşterea legii nu poate servi drept scuză, în special pentru acel debitor, care acţionează într-un anumit domeniu, care necesită de a se informa asupra exigenţelor legii.
Exonerarea totală de răspundere a debitorului prin intermediul clauzelor de nerăspundere este posibilă, cu excepţia domeniilor unde legea interzice expres (art. art. 719 alin.(1), lit. g); 988 alin. (3) ş.a.).
Articolul 604. Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului
Debitorul răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului în aceeaşi măsură ca pentru propria vină dacă legea nu prevede că răspunde terţul. Prevederile art.603 alin.(2) nu se aplică.
Articolul comentat reglementează un temei al răspunderii pentru fapta altuia şi anume răspunderea debitorului pentru vina:
-
reprezentantului său;
-
a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului.
Majoritatea drepturilor şi obligaţiilor civile pot fi exercitate prin intermediul unui reprezentant, excepţie făcînd cazurile expres prevăzute prin lege sau care reiese din natura raportului juridic (art.241 alin.5). Scopul reprezentării este încheierea de către reprezentant a actelor juridice unilaterale sau bilaterale în numele şi interesul reprezentatului, în limitele împuternicirilor sale.Convenţiile încheiate de reprezentant sînt acţiuni volitive proprii ale acestuia care totodată dau naştere, modifică sau sting drepturi şi obligaţii civile ale reprezentatului.
Reprezentarea poate fi benevolă (convenţională, în baza mandatului, inclusiv reprezentarea comercială) şi obligatorie (reprezentarea legală).
Părinţii sînt reprezentanţii legali ai copiilor lor şi acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în autorităţile administraţiei publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri speciale (art.61 alin.(2) al Legii nr.1316/2000). Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane fizice şi juridice, inclusiv în instanţa de judecată, fără mandat (art.32, alin.2).Deşi articolul 604 se întitulează “Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului”, scopul acestuia nu este să reglementeze, în parte, raporturile cu participarea reprezentanţilor legali stricto sensu, deoarece:
-
restricţiile prevăzute de lege (art.art.42, 43) , stabilite în apărarea intereselor celor reprezentaţi exclud la maxim încheierea actelor juridice prin care aceştea obţin calitatea de debitor;
-
mecanismul, reglementat de art.604 face inexplicabil faptul, cum un minor sau tutelatul ar fi ţinut să răspundă pentru vina reprezentantului său legal.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este exercitată prin administratorul său care prin lege sau prin actul de constituire este desemnat să acţioneze, în raporturile cu terţii, în numele şi pe seama persoanei juridice.Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. Pe de altă parte, organele de conducere a persoanei juridice nu sînt subiecte distincte de drept, ci sînt parte a persoanei juridice, actele lor fiind recunoscute drept acte ale persoanei juridice.Astfel, în raporturile civile de obligaţii persoana juridică- debitor poartă răspundere pentru actele organelor sale de conducere.
Actele încheiate de reprezentantul în baza mandatului, în limitele împuternicirilor acordate, generează răspunderea reprezentatului. Dacă un act juridic este încheiat de o persoană în numele şi interesul altei persoane fără a avea împuterniciri sau cu depăşirea acestora, reprezentatul va răspunde doar dacă confirmă ulterior acest act. În caz contrar reprezentantul, la alegerea celeilalte părţi va executa actul juridic sau va repara prejudiciul cauzat astfel (cu excepţia cazului cînd cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre lipsa împuternicirilor (art.250)).
Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ (art.581). Este important de a stabili corect în ce cazuri o obligaţie poate fi încredinţată spre executare unui terţ şi care sînt urmările neexecutării acesteia, de exemplu, vînzătorul poate pune în sarcina producătorului, cu care este în relaţii juridice, să expedieze bunurile fabricate direct cumpărătorului. Tot vînzătorul poate pune în sarcina cumpărătorului achitarea plăţii pentru acele bunuri direct producătorului.
Din conţinutul art.581 deducem că, de regulă, o obligaţie poate fi executată de un terţ în numele şi în interesul debitorului, iar prin excepţie debitorul este obligat să execute personal.Excepţia trebuie să fie prevăzută prin lege, condiţiile contractului sau să reiasă din natura obligaţiei. Astfel, în contractul de depozit depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului să transmită unui terţ spre păstrare bunul primit (art.1091 alin.1). Dimpotrivă, antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectueze prestaţia personal doar atunci cînd această obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei, însă supravegherea şi răspunderea ei o conservă în orice caz (art.936).
O obligaţie poate fi încredinţată spre executare unui terţ, indiferent de calitatea pe care o au participanţii la aceste raporturi:persoane fizice sau juridice.Orice debitor conştiincios şi cu raţiune atunci cînd încredinţează unui terţ executarea obligaţiei către creditor, trebuie să prevadă posibilitatea unei executări necorespunzătoare a acesteia şi poate lua măsuri asigurătorii în acest sens.
La o privire mai atentă observăm că pentru a obţine o executare corespunzătoare a obligaţiei, debitorul urmează să dea anumite instrucţiuni terţului iar acesta trebuie să le execute întocmai. Între ei apare, deci, un raport de prepuşenie, unde debitorul este comitentul, iar terţul,căruia i se încredinţează executarea are calitatea de prepus.Sîntem în prezenţa unui raport de prepuşenie ce apare în baza contractului de mandat, unde mandatarul (terţul) nu se bucură de iniţiativă şi autonomie în exercitarea însărcinării primite şi acceptă să-şi desfăşoare activitatea sub direcţia, îndrumarea, controlul şi supravegherea mandantului (debitorului).Mandatarul este obligat să îndeplinească indicaţiile mandantului (art.1040 alin.1).Acest raport trebuie să existe în momentul neexecutării obligaţiei încredinţate de către prepus şi, totodată, nu presupune contactul direct şi permanent al comitentului cu prepusul său.
Articolul 604 reglementează răspunderea contractuală a comitentului şi a prepusului faţă de creditor, iar răspunderea delictuală a acestora este reglementată de art.1403.
Creditorul, fiind obligat să primească executarea propusă de terţ pentru debitor (art.581) şi descoperind ulterior o executare necorespunzătoare va avea dreptul de a trage la răspundere fie debitorul, fie terţa persoană, în dependenţă de circumstanţele concrete.În baza articolului comentat, de regulă debitorul este cel, ce urmează să răspundă, însă prin lege poate fi obligat să răspundă terţul.Excepţii de acest fel sînt întîlnite foarte rar (vezi comentariul art.1084). Reieşind din caracterul imperativ al art.604, debitorul şi creditorul nu pot stipula în contract clauza, în baza căreia terţul este persoana ce va răspunde pentru neexecutarea obligaţiei încredinţate lui. Acest fapt trebuie să fie reglementat doar prin lege specială. Norma articolului 604 confirmă faptul, că necătînd la aceea că o obligaţie poate fi executată de un terţ, raportul juridic apărut între debitor şi creditor se menţine în măsura în care se poate invoca o executare necorespunzătoare.
Răspunderea pentru acţiunile terţului are la bază aceleaşi principii, ca şi răspunderea pentru fapta proprie a debitorului.Interesele creditorului nu pot fi neglijate sau puse în pericol prin simpla înlocuire a executantului obligaţiei, iar protecţia corespunzătoare a acestor interese se va atinge doar dacă debitorul va purta răspundere pentru acţiunile terţului ca pentru propriile acţiuni.Debitorul răspunde pentru vinovăţia terţului ca pentru propria vină, adică dacă la executarea unui contract debitorul urma să răspundă indiferent de vină, tot astfel va răspunde şi atunci, cînd a încredinţat executarea unui terţ. Dacă debitorul este chemat să răspundă , însă, numai în caz de intenţie sau culpă gravă, încredinţînd executarea unui terţ, va răspunde doar atunci cînd terţul a comis o neexecutare prin intenţie sau culpă gravă.La fel, în cazurile cînd în baza legii este chemat să răspundă terţul, răspunderea lui nu va exceda sau nu va fi mai limitată decît răspunderea debitorului însuşi.Astfel legea va proteja şi interesele terţului la fel ca pe ale debitorului..Soluţia diferă, însă, atunci cînd creditorul a încuviinţat executarea obligaţiei de către un terţ., de exemplu, în cazul transmiterii, cu permisiunea deponentului, unui terţ a bunului primit,depozitarul poartă răspundere în continuare doar pentru alegerea terţului şi a locului de depozitare (art.1091 alin.2).Pentru alte consecinţe negative, ce apar în rezultatul executării contractului de depozit răspunde terţul.Dacă la expirarea termenului contractului depozitarul nu ridică bunurile depozitate, terţul va răspunde doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpă gravă(art.1101). La fel, dacă transmiterea mandatului către un terţ s-a făcut cu permisiunea mandantului, mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i revine în privinţa alegerii terţului şi pentru modul în care i-a transmis instrucţiunile.Mandantul are în toate cazurile dreptul de a intenta acţiune persoanei care l-a asistat sau l-a substituit pe mandatar (art.1037 alin.4,5).
Atunci cînd legea ori contractul nu permite debitorului încredinţarea executării obligaţiei către un terţ, însă debitorul neglijează această interdicţie,el îşi asumă integral riscul acţiunilor culpabile ale terţului.Mai mult decît atît, simplul fapt al transmiterii ilegale a executării obligaţiei denotă vina debitorului în executarea necorespunzătoare a obligaţiei.
Trebuie de remarcat că atunci cînd legea admite posibilitatea încredinţării executării obligaţiei către un terţ, acesta nu devine parte a raportului juridic. Chiar şi atunci cînd legea reglementează că pentru neexecutare va răspunde terţul, debitorul iniţial nu este eliberat de răspundere, deoarece în această situaţie nu a avut loc preluarea datoriei de către terţ, potrivit art.568. Regimul juridic al încredinţării executării obligaţiei de către un terţ se deosebeşte esenţial de cel al preluării datoriei. În contextul articolului comentat, creditorul are posibilitate de a trage la răspundere de regulă debitorul,sau, prin excepţie, atît debitorul, cît şi terţul, care a executat în locul debitorului. Repararea prejudiciului de către unul dintre aceşti subiecţi duce la stingerea definitivă a obligaţiei respective.
Urmează de făcut diferenţă între situaţia cînd debitorul încredinţează unui terţ executarea obligaţiei sale şi situaţia în care debitorul, în procesul executării obligaţiei apelează la serviciile unor “ajutoare”.Adesea dreptul debitorului de a apela la ajutoare în procesul executării obligaţiei reiese din textul legii (art.art.1036 alin.(1),1008 alin(2),1083 alin.(1)).Diferenţa constă în faptul, că în primul caz terţul execută obligaţia integral sau parţial creditorului în raportul obligaţional, pe cînd în cazul al doilea, terţul atras de debitor execută obiectul prestaţiei către debitorul obligaţiei de bază, urmînd ca acesta să execute creditorului. În acest din urmă caz “ajutorul” nu poate fi tras la răspundere de către creditor nemijlocit, urmînd ca fiecare participant la aceste raporturi să răspundă în faţa propriului cocontractant.
Debitorul se poate elibera de răspundere dacă a încheiat un acord, în baza căruia terţul s-a angajat să răspundă în exclusivitate în faţa creditorului dacă va acţiona prin dol sau culpă gravă. Un astfel de acord este valabil doar în aceste condiţii, prin excepţie, deoarece art.603 alin.(2) interzice expres orice acord, prin care debitorul se eliberează anticipat de răspundere în caz de dol sau culpă gravă.
În multe situaţii, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către cel căruia i s-a încredinţat se explică printr-o defectuoasă activitate de supraveghere, îndrumare şi control din partea debitorului. Dacă terţul a executat întocmai instrucţiunile defectuoase ale debitorului şi prin aceasta s-a cauzat prejudiciu creditorului, răspunderea o va purta în exclusivitate debitorul..
Pe de altă parte vinovăţia terţului se apreciază în raport cu drepturile şi obligaţiile ce derivă din specificul funcţiei încredinţate şi dacă terţul a depăşit limitele funcţiei încredinţate, a abuzat de împuternicirile sale, acţionînd în propriu interes sau chiar împotriva interesului debitorului, care i-a delegat aceste împuterniciri, debitorul trebuie să fie eliberat de răspundere. Deci răspunderea debitorului, în baza articolului comentat trebuie să se încadreze în anumite limite raţionale şi trebuie să fie antrenată pentru faptele ilicite ale terţului, săvîrşite în limitele normale ale funcţiei, ţinînd cont de scopul, în vederea căruia i-au fost conferite împuterniciri.
Debitorul se va elibera de răspundere dacă va dovedi că neexecutarea obligaţiei s-a produs dintr-o cauză străină care înlătură însuşi vinovăţia terţului împuternicit să execute, adică forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului sau a unui terţ şi nu va fi eliberat de răspundere chiar dacă face dovada unei îndrumări şi supravegheri corespunzătoare exigenţelor funcţiei încredinţate terţului. Terţul nu se poate elibera de răspundere (în ordinea acţiunii în regres) motivînd prin pregătirea profesională insuficientă ori neglijenţa sau imprudenţa sa.
Dostları ilə paylaş: |