Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 614. Restituirea despăgubirii
(1) În cazul în care debitorul se foloseşte de dreptul de a refuza executarea obligaţiei şi obţine o despăgubire sau are drept la despăgubire pentru obiectul datorat, creditorul, în urma apariţiei situaţiei care justifică dreptul său de obiecţie, poate cere restituirea celor date ca despăgubire sau cedarea dreptului la despăgubire.

(2) În cazul în care creditorul, în locul executării obligaţiei, poate cere despăgubiri, acestea se reduc cu valoarea despăgubirilor deja obţinute ori se reduc corespunzător dreptului la despăgubire dacă creditorul a făcut uz de dreptul prevăzut la alin.(1).

Articolul 615. Cesiunea creanţei privind repararea prejudiciului
Persoana care trebuie să repare prejudiciul cauzat prin pierderea unui bun este obligată să repare numai în schimbul cesiunii creanţei pe care partea vătămată, în calitatea de proprietar sau de alt posesor legitim al bunului, o are faţă de un terţ.
Situaţia reglementată de acest articol presupune existenţa a două raporturi juridice distincte:

1. 
   raportul care există între proprietar sau alt posesor legitim al unui bun, pe de o parte, şi altă persoană, spre exemplu, asigurătorul în baza contractului de asigurare a acelui bun.Din conţinutul acestui raport trebuie să distingem dreptul de creanţă al asiguratului de a pretinde asigurătorului plata despăgubirii la producerea cazului asigurat.
   
2. 
   raportul, care apare între proprietar sau alt posesor legitim al bunului şi persoana, care trebuie să repare prejudiciul prin pierderea acelui bun. De remarcat, că acest din urmă raport poate izvorî atît ca urmare a unui delict, precum şi în baza unui contract, prin care bunul în cauză este transmis (încredinţat) persoanei, care e chemată să răspundă, potrivit art. 615. Pierderea bunului se poate produce nemijlocit de persoana care trebuie să repare acest prejudiciu, cît şi de cel, ce se află în grija şi supravegherea acestuia.
   

Prin pierderea bunului urmează de înţeles atît pierderea efectivă a acestuia, cît şi distrugerea sau deteriorarea bunului.Noţiunea bunului, în acest context, trebuie să fie interpretată în conformitate cu art. 285( lucrurile, precum şi drepturile patrimoniale).

Din moment ce s-a constatat pierderea bunului, persoana îndreptăţită să ceară reparaţia are posibilitatea să înainteze cerinţa sa fie asigurătorului, potrivit condiţiilor contractului de asigurare şi a normelor de drept, ce reglementează aceste raporturi,(pe lîngă faptul, că în toate cazurile are obligaţia de a-l informa de îndată pe acesta despre producerea cazului asigutat, conform art. 1327 alin. (1)), fie celui, care este răspunzător de pierderea bunului.

Dacă îndreptăţitul a ales să înainteze cererea către persoana, care răspunde pentru pierderea bunului, el va fi obligat să cedeze creanţa sa din contractul de asigurare către această persoană, iar ultima va fi obligată să repare prejudiciul numai în urma preluării creanţei. Această regulă are la bază principiul neadmiterii îmbogăţirii fără justă cauză a îndreptăţitului, în situaţia în care el ar fi putut pretinde despăgubiri atît de la asigurător, cît şi de la persoana care trebuie să răspundă pentru pierderea bunului.

Cesiunea creanţei operează nu de plin drept, trebuie să existe un acord expres între cesionar şi cedent, potrivit normelor ce reglementează cesiunea de creanţă (art. art. 556-566). După preluarea creanţei, persoana care a reparat prejudiciul o va putea înainta terţului (asigurătorului), iar acesta este în drept să opună în legătură cu aceasta toate excepţiile, pe care le-ar fi putut opune proprietarului sau altui posesor legitim al bunului.

Articolul 616. Despăgubirea prejudiciilor nepatrimoniale
(1) Pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri în bani în cazurile prevăzute de lege.

(2) În cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, precum şi în cazul privaţiunii ilegale de libertate, cel vătămat poate cere şi pentru prejudiciul nepatrimonial o despăgubire în bani, stabilită în baza unei aprecieri conforme principiilor echităţii.

1. Repararea integrală a prejudiciului presupune repararea atît a prejudiciului patrimonial, cît şi a celui nepatrimonial. Dacă printr-o faptă ilicită s-a cauzat doar un prejudiciu nepatrimonial, acesta la fel urmează să fie reparat.

Prejudiciul nepatrimonial înseamnă suferinţele psihice sau fizice pe care le resimte victima unei fapte ilicite ca urmare a vătămării drepturilor sau intereselor sale extrapatrimoniale (nepatrimoniale), deseori şi ca urmare a lezării drepturilor patrimoniale şi care nu pot fi evaluate în bani. Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sînt apărate în cazurile şi în modul prevăzut de Cod (art. 15) şi de alte legi.

Drepturile personale nepatrimoniale lezate pot fi apărate atît prin mijloace nepatrimoniale, cît şi prin compensaţie bănească. La categoria mijloacelor de ordin nepatrimonial se atribuie:

- recunoaşterea dreptului, de exemplu, a dreptului de autor;

- restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului subiectiv (restabilirea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, conform art. 16);

- interzicerea acţiunilor ilicite prin care se atentează la drepturile nepatrimoniale;

- recunoaşterea nevalabilităţii unui act fără caracter normativ, emis de autorităţile publice, prin care se încalcă drepturile nepatrimoniale.

Articolul comentat reprezintă o normă generală care admite compensarea bănească a prejudiciului nepatrimonial doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, legiuitorul nu a admis compensarea prejudiciului nepatrimonial ori de cîte ori se constată existenţa acestuia. Vom examina situaţiile prevăzute de lege în care este reglementată acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul nepatrimonial.

Conform articolului 1422, în orice situaţie cînd unei persoane i se cauzează un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personal nepatrimoniale, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc.Drepturile subiective nepatrimoniale ţin de valorile nepatrimoniale ale omului, ocrotite prin lege. Acestea sînt inerente persoanei şi îl însoţesc fie de la naştere, fie în virtutea legii (viaţa, integritatea corporală, demnitatea, onoarea, reputaţia profesională, taina vieţii personale şi familiale ş.a.). Acelaşi articol reglementează posibilitatea reparării prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, printre care enumerăm:

- dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 293/1994);

- modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (Legea nr.1545 /1998);

- despre apa potabilă (Legea nr.272 /1999);

- contenciosul administrativ (Legea nr.793 /2000);

- accesul la informaţie (Legea nr.982/ 2000);

- Codul Familiei (Legea nr. 1316/2000);

- protecţia consumatorului (Legea nr. 105/2003);

- Codul Muncii (Legea nr. 154/2003);

- Codul de procedură penală (Legea nr.122/ 2003)

2. Prejudiciul moral, fiind suferinţele psihice sau fizice, presupune faptul că acţiunile celui ce a cauzat acest prejudiciu trebuie să genereze o reacţie psihică negativă în conştiinţa persoanei vătămate (suferinţe psihice), cît şi senzaţii negative (suferinţe fizice).

Noţiunea de suferinţe fizice nu are acelaşi înţeles cu noţiunea de daune fizice sau cauzate sănătăţii. Dauna cauzată sănătăţii înseamnă orice schimbare negativă în organismul uman, ce împiedică funcţionarea biologică normală, adică decurgerea normală din punct de vedere medical a tuturor proceselor psihofiziologice. Daunele cauzate sănătăţii produc consecinţe atît de ordin nepatrimonial, cît şi patrimonial. Alineatul comentat reglementează acordarea despăgubirilor băneşti pentru cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, care au drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu nepatrimonial. Repararea prejudiciului patrimonial în legătură cu atentarea la aceste valori este reglementată prin art. art. 1418, 1420, 1421.

Convenţional, vătămările integrităţii corporale, alte vătămări a sănătăţii mai sînt numite„prejudicii corporale”. În dependenţă de individ şi de sensibilitatea acestuia, orice durere fizică, cauzată prin lezare, schilodire, vătămare presupune şi o suferinţă psihică. Uneori suferinţele psihice nu sînt atît de importante pentru a fi luate în consideraţie, însă acestea pot evolua în adevărate traume psihice.

Constatarea daunei morale se poate face ştiinţific prin intermediul expertizelor medico-legale (a vitalităţii, psihologică, psihiatrică). În baza acestor expertize se va face şi aprecierea evoluţiei pe viitor a suferinţelor psihice şi fizice. Rezultatele expertizelor trebuie să aibă un rol determinant în stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată. Instanţa va lua în consideraţie şi intensitatea durerilor fizice, numărul şi importanţa intervenţiilor suferite, durata suferinţelor, imposibilitatea ducerii unui mod de viaţă anterior, insomnii şi incomodităţi legate de amputarea braţului, piciorului, pierderea vederii, auzului etc. Sub aspectul suferinţelor psihice, vătămările integrităţii corporale se manifestă în sentimentul de ruşine, teamă, neajutorare, umilinţă, inferioritate, discomfort general, insatisfacţie creată de lipsirea de posibilitatea de a se deplasa, mişca normal, de a recepţiona lumea înconjurătoare, de a călători, citi, asculta etc.

La aprecierea despăgubirii se va ţine cont şi de alte criterii cum ar fi vîrsta, funcţia, sexul, starea emoţională ş.a.

O varietate a prejudiciului corporal este prejudiciul estetic, care reprezintă acele leziuni sau vătămări, prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau fizionomiei persoanei vătămate. Această categorie de prejudicii presupune atît dureri fizice, cît şi suferinţe psihice. Intensitatea suferinţelor în acest caz va fi cu atît mai mare cu cît frumuseţea şi aspectul fizic al persoanei este îndeosebi esenţial pentru existenţa acesteia (actor, manechin, stewardesă).

Cît priveşte daunele morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are caracter relativ. Cauza este că întinderea acestor prejudici nu se apreciază prin raportare la material, ci prin luarea în considerare a altor criterii. Prin definiţie, prejudiciul nepatrimonial nu are un conţinut economic şi drept consecinţă, nici echivalent bănesc. Despăgubirile băneşti acordate însă, în aceste cazuri, au caracter compensator şi au drept scop înlăturarea, atenuarea suferinţelor psihice sau fizice, suportate de persoană. Banii pot fi utilizaţi de persoana vătămată în scopurile cele mai diverse, ceea ce poate aduce acesteia anumite bunuri, mulţumiri, satisfacţii, acestea la rîndul lor atenuînd suferinţele persoanei. Aceasta este o soluţie potrivită, eficientă şi cu aplicabilitate generală. La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau alte vătămări şi repararea prejudiciului material, cauzat prin vătămarea sănătăţii trebuie de făcut deosebire dintre aceste două instituţii. Dificultatea constă în forma unică a compensării, respectiv, a reparării – cea bănească. Se va ţine cont de faptul că sumele băneşti plătite în calitate de reparare a prejudiciului patrimonial au drept scop înlăturarea sau diminuarea disfuncţiilor organismului sau manifestărilor exterioare a acestuia. Compensarea prejudiciului nepatrimonial e îndreptată la înlăturarea sau atenuarea retrăirilor şi suferinţelor legate de cauzarea vătămărilor sănătăţii.

Orice acţiuni prin care o persoană este supusă la privaţiune ilegală de libertate, atrage drept consecinţă dreptul victimei la repararea prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc.Dacă privaţiunea ilegală de libertate a fost aplicată de organele statale, printr-o sentinţă sau alt act ilegal, repararea prejudiciului se va efectua şi în condiţiile suplimentare, prevăzute de art.art. 1405,1422 şi Legea nr.1545/1998

Legislaţia nu stabileşte limite minime sau maxime ale cuantumului despăgubirii, judecătorul apreciind mărimea acesteia la intima convingere, în baza unei aprecieri conforme principiului echităţii şi a criteriilor enunţate mai sus. Din conţinutul articolului comentat reiese că despăgubirile pentru compensarea prejudiciului nepatrimonial se pot acorda în formă bănească, însă atît legislaţia, cît şi practica judiciară admit compensarea acestui prejudiciu şi într-o altă formă, la aprecierea părţilor în raportul litigios (art.329 alin.(2) al Legii nr.154 /2003; dosar nr.2-1287 /2002, arhiva jud.Botanica, mun. Chişinău). Mărimea despăgubirii va fi apreciată indiferent de întinderea şi existenţa prejudiciului patrimonial (art. 1422 alin. (2), art. 15 alin.(5) al Legii nr. 105/2003). Legea admite uneori şi posibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor pe cale extrajudiciară, de exemplu, în raporturile de dreptul muncii ( art. 332 Legea nr. 154/2003.)

Prejudiciul moral se repară, de regulă, dacă a fost cauzat cu vinovăţie şi prin excepţie, se va angaja şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite, în cazurile prevăzute de lege.(art.1422 alin.3)

Legislaţia Republicii Moldova nu admite compensarea prejudiciului nepatrimonial la cererea unei persoane juridice, deoarece o persoană juridică nu poate suferi din punct de vedere moral.

Creanţele privitoare la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, inclusiv prejudiciul nepatrimonial sînt incesibile (art. 556 alin. 4).


Articolul 617. Punerea debitorului în întîrziere
(1) Dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite după scadenţă din partea creditorului, debitorul se consideră în întîrziere ca urmare a somaţiei.

(2) Nu este necesară somaţie în cazul în care:

a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;

b) înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada pentru executarea obligaţiei este stabilită astfel încît poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului;

c) părţile au convenit expres că debitorul este în întîrziere la expirarea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi;

d) obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa;

e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite în mod repetat să o execute;

f) obligaţia de a nu face nu se execută;

g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;

h) intrarea în întîrziere se justifică din motive întemeiate, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi;

i) debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia.

(3) În cazurile menţionate la alin.(2) lit.a) si b), orice înţelegere asupra unui termen care ar afecta grav una din părţi este nulă.

(4) Debitorul este în întîrziere dacă nu execută obligaţia în termen de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau unei alte invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului consumator numai dacă în nota de plată sau în invitaţia de plată similară este indicat în mod special efectele menţionate.

(5) Debitorul nu este în întîrziere atît timp cît prestaţia nu a avut loc din cauza unor împrejurări neimputabile debitorului.
1. Acest articol reprezintă a novaţie absolută în legislaţia civilă autohtonă. Din această normă deducem următoarea regulă: creditorul trebuie să someze debitorul, adică să-i pretindă executarea obligaţiei ajunse la scadenţă, iar debitorul se va considera în întîrziere numai dacă nu a executat obligaţia sa, ca urmare a somaţiei.

Punerea în întîrziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei unui debitor care tergiversează o executare ce mai este încă posibilă .. Această procedură este necesară numai pentru neexecutarea obligaţiei contractuale. În raporturile de obligaţii extracontractuale dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului se naşte din momentul săvîrşirii faptului prejudiciabil. Astfel, în materia contractuală simpla expirare a termenului de executare a obligaţiei nu-l pune pe debitor în întîrziere, excepţie făcînd cazurile cînd debitorul este de drept în întîrziere (alin. 2).

Procedura punerii în întîrziere nu este reglementată în mod special, deaceea ea poate rezulta din orice act, notificare, telegramă etc. În acelaşi scop se poate recurge la notificare scrisă adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, precum şi prin cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea obligaţiei apelîndu-se la forţa coercitivă a statului.

Condiţiile punerii în întîrziere:

• 
  somarea trebuie să fie făcută după ce obligaţia a ajuns la scadenţă. În caz contrar, aceasta nu va avea forţă juridică decît din momentul expirării termenului de executare;
  
• 
  trebuie să se constate o neexecutare obiectivă a obligaţiei scadente;
  
• 
  debitorul trebuie să fie pus în întîrziere prin expedierea de către creditor a unei avertizări scrise;
  
• 
  trebuie să existe dorinţa creditorului de a accepta acea prestaţie, deşi cu întîrziere. Dacă posibilitatea de a presta mai există, dar creditorul a pierdut interesul faţă de o prestaţie întîrziată, înaintarea unei somaţii este lipsită de semnificaţie.
  

Efectele punerii în întîrziere:

• 
  de la data punerii în întîrziere debitorul datorează creditorului daune pentru simpla întîrziere (daune-interese moratorii). Atîta timp cît creditorul nu cere constatarea întîrzierii debitorului se presupune că ea nu l-a prejudiciat şi că el a consimţit tacit la prelungirea termenului de executare. Daunele-interese moratorii reprezintă despăgubiri băneşti şi pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei şi cu daunele-interese compensatorii (prejudiciul efectiv şi venitul ratat). În raport cu acest moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa obligaţia, creditorul avînd tot temeiul să înainteze acţiune pentru plata daunelor compensatorii. În cazul obligaţiilor pecuniare daunele moratorii se stabilesc printr-un procent din suma datorată şi poartă denumirea de dobînzi de întîrziere (art. 619). Dobînda de întîrziere se stabileşte prin lege sau prin contractul părţilor.
  
• 
  debitorul este chemat să răspundă, pe perioada întîrzierii, pentru orice consecinţă de natură să dăuneze creditorului, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii (art. 618). Debitorul va purta şi riscul pieirii ori deteriorării fortuite a bunului, (nu şi în caz de forţă majoră), exceptînd situaţia cînd va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor dacă i l-ar fi transmis la timp.
  

Nu se va considera în întîrziere debitorul care a efectuat acte de consemnare, cu condiţia respectării art. 645-650. Acesta, din momentul consemnării, nu va mai purta obligaţia de a plăti dobînzi, penalităţi ori de a compensa veniturile ratate.

Începutul şi curgerea termenului de prescripţie pentru neexecutarea obligaţiei la timp nu este afectat de iniţierea procedurii de punere în întîrziere a debitorului.

2. Se consideră că debitorul este de drept în întîrziere şi deci nu este necesară somaţia în următoarele cazuri:

• 
  contractul sau legea conţine indicaţii concrete privitoare la o dată calendaristică a executării obligaţiei, de exemplu, contractul de împrumut bănesc presupune rambursarea datoriei la o dată prestabilită; contractul de transport prevede expres data executării obligaţiei de a transporta ş.a
  
• 
  executarea obligaţiei trebuie să aibă loc într-o perioadă calendaristică determinată, după producerea unui eveniment, de exemplu, asigurătorul este obligat să efectueze plata, la apariţia dreptului asiguratului sau al beneficiarului asigurării de a încasa suma asigurată sau despăgubirea de asigurare, în termenul stabilit în condiţiile de asigurare (art.1315, lit.b)).
  
• 
  părţile în contract au stipulat că debitorul se va afla în întîrziere prin simpla expirare a termenului (scadenţă) de executare fără să fie necesară somarea. O astfel de clauză este nulă într-un contract cu clauze standard (art. 719 lit..d)). Convenţia părţilor trebuie să fie expresă. Această dispoziţie legală transformă procedura punerii în întîrziere într-o procedură neobligatorie, la înţelegerea părţilor.
  
• 
  natura obligaţiei este astfel încît face inutilă o punere în întîrziere, de exemplu, o fabrică de panificaţie n-a executat la comanda creditorului obligaţia de a produce şi transmite o anumită cantitate de produse de panificaţie pentru o ocazie specială, indicată de creditor;
  
• 
  în obligaţiile succesive, atunci cînd debitorul refuză sau omite în mod repetat să le execute, de exemplu, conform art. 886, dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea fiecărei perioade şi neexecutarea acestei obligaţii nu mai necesită efectuarea unei somaţii. Nu este necesară punerea în întîrziere
  
• 
  obligaţia de a nu face nu se execută. Atunci cînd debitorul încalcă obligaţia de a nu face, el este de drept responsabil şi datorează despăgubiri, fără a fi nevoie de o punere în întîrziere;
  
• 
  este evident că somaţia nu va produce efecte, spre exemplu, nu este cunoscut locul de aflare a debitorului. În caz de litigiu, creditorul trebuie să demonstreze cauza ce îndreptăţeşte convingerile sale în ineficacitatea unei somări;
  
• 
  întîrzierea debitorului se produce din motive întemeiate, adică lipseşte vina debitorului (dolul, culpa) şi totodată se constată lipsa unor împrejurări ce ar excepta răspunderea civilă, dat fiind că acestea a priori, exclud răspunderea ca atare. Drept exemplu de motiv întemeiat poate servi cazul cînd debitorul, persoană fizică, care şi-a asumat o obligaţie ce trebuie executată personal, este în întîrziere ca urmare a unei maladii sau vătămări a integrităţii corporale;
  
• 
  există o declaraţie scrisă de către debitor prin care acesta refuză să execute obligaţia. Declaraţia poate fi făcută atît pînă, cît şi după expirarea termenului de executare a obligaţiei. Deoarece legea nu dispune altfel, este de ajuns o declaraţie simplă scrisă.
  

Prin lege specială pot fi prevăzute şi alte cazuri, în afară de cele sus indicate, în care nu este necesară punerea în întîrziere, de exemplu, atunci cînd vînzătorul a respins remedierea viciilor sau cînd o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde cumpărătorului (art.769).

3. Este nulă orice înţelegere care ar afecta grav una din părţile contractante atunci, cînd i se impune un termen stabilit insuficient pentru executarea obligaţiei şi aceasta ar duce inevitabil la întîrzierea executării (art. 718 lit. a), b), art. 851).

4. Termenul de 30 de zile după expirarea căruia debitorul este considerat în întîrziere, începe să curgă din momentul cînd obligaţia a ajuns la scadenţă. În această perioadă creditorul trebuie să întocmească şi să transmită , iar debitorul să recepţioneze nota de plată (invitaţia de plată) şi să efectueze acţiuni de executare a obligaţiei sale.

În raporturile cu participarea debitorului-consumator (vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesionale), acesta se va considera drept pus în întîrziere doar dacă în nota de plată (avizele de plată pentru servicii telefonice, prestarea energiei electrice, termice, gaze naturale etc.) este indicat expres care sînt urmările neexecutării plăţii. Această normă are menirea să garanteze interesele părţii neavantajate în aceste relaţii (consumatorul) în raport cu agentul economic-profesionist.

5. Dacă executarea obligaţiei nu a fost făcută din motive ce nu-i pot fi puse în vina debitorului, acesta nu este în întîrziere, excepţie făcînd situaţia prevăzută de art. 618.Obstacolele în executarea obligaţiei exclud tergiversarea debitorului. Atunci cînd obstacolele în executare au doar caracter temporar, acestea exclud tergiversarea executării obligaţiei doar pentru acele perioade. Se poate susţine că aflarea în întîrziere a debitorului are la bază principiul răspunderii cu vinovăţie. Întîrzierea obiectivă a executării nu serveşte motiv pentru repararea prejudiciului cauzat de întîrziere, însă serveşte un indiciu al necesităţii notificării creditorului despre aceste împrejurări(vezi comentariul art.606 alin.3).

Articolul 618. Răspunderea pe durata întîrzierii
Pe durata întîrzierii, debitorul răspunde, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii, pentru orice imprudenţă sau neglijenţă. El răspunde şi pentru cazul fortuit, însă nu şi atunci cînd prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen.
Sîntem în prezenţa unei norme de drept ce stabileşte o măsură de răspundere suficient de severă pentru debitor care, măcar şi în mod ipotetic trebuia să prevadă posibilitatea survenirii unui prejudiciu pe perioada întîrzierii executării. Scopul normei este de a ordona executarea obligaţiilor civile în timp.

Prin întîrzierea executării obligaţiei de către debitor trebuie de înţeles neluarea tuturor măsurilor necesare de către acesta în vederea executării obligaţiei în termenul stabilit, de exemplu, debitorul nu emite ordinul către banca, unde are deschis cont curent bancar, de a efectua operaţiuni de virament (transfer) a unei sume de bani pe contul vînzătorului, atunci cînd contractul de vînzare-cumpărare prevede plata prin virament; cărăuşul întîrzie să predea marfa transportată către destinatar etc.

Răspunderea civilă poate fi limitată atît în cazurile expres prevăzute de lege, cît şi prin acordul părţilor. Potrivit art. 603 alin. (2) părţile nu pot încheia un acord prin care debitorul s-ar exonera de răspundere civilă în caz că a acţionat prin dol sau culpă gravă. Astfel, clauzele de limitare a răspunderii sau exonerare totală de răspundere pot fi admise doar în cazul neexecutării obligaţiei prin culpă (imprudenţă sau neglijenţă). Însă conform articolului comentat, atunci cînd sîntem în prezenţa unei executări tardive, debitorul va fi ţinut să răspundă, pe durata întîrzierii pentru orice imprudenţă sau neglijenţă, chiar dacă există o normă de drept sau un acord care limitează în aceste cazuri răspunderea. De exemplu, în raporturile de transport de persoane, cărăuşul nu răspunde pentru prejudiciul care rezultă din întărziere (prin neglijenţă sau imprudenţă), dacă altfel nu s-a convenit în mod expres (art. 988 alin. 2).

Articolul 618 se va aplica doar dacă debitorul a fost pus în întîrziere în modul corespunzător, respectîndu-se art.617.

La întîrzierea executării obligaţiei, vina debitorului se prezumă. Efectele juridice ale întîrzierii rezidă în faptul, că debitorul va plăti daune interese moratorii, dar şi în aceea că el va răspunde şi pentru cazul fortuit, dacă producerea acestuia are loc pe durata întărzierii.Spre exemplu, vaporul cu care debitorul trebuia să transporte marfa la destinaţie a naufragiat(după punerea în întîrziere a debitorului). Astfel, această normă prezintă o excepţie de la regula stipulată la art. 663, potrivit căreia obligaţia se stinge în caz de imposibilitate a executării ce se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde. În concluzie menţionăm că deşi cazul fortuit, alături de forţa majoră, de regulă, este temei pentru exonerare de răspundere civilă, norma comentată prevede excepţia de la această regulă. Însă la aplicarea acestui articol se va ţine cont de faptul că debitorul se va elibera totuşi de răspundere pe durata întîrzierii pentru cazul fortuit, dacă se va demonstra că, chiar şi în cazul dacă executa obligaţia în termen, prejudiciul inevitabil s-ar fi produs.


Articolul 619. Dobînda de întîrziere
(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobînzi pe perioada întîrzierii. Dobînda de întîrziere reprezintă 5% peste rata dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus.

(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobînda este de 9% peste rata dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus.

(3)În cazul în care creditorul poate cere în alt temei juridic dobînzi mai mari, ele vor trebui platite. Nu se exclude invocarea dreptului privind repararea unui alt prejudiciu.

(4) Dobînzile de întîrziere nu se aplică la dobînzi.
1. Obligaţiile sînt pecuniare dacă au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani. Articolul dat nu se aplică în cazul întîrzierii executării obligaţiei de altă natură, deoarece numai banii au capacitatea de a spori prin stabilirea unui procent bancar, fiind simplu de apreciat, în acest caz mărimea minimă a prejudiciului dacă debitorul nu execută la timp obligaţia pecuniară. Acest articol nu se va aplica asupra relaţiilor, nelegate de utilizarea banilor în calitate de modalitate de plată sau de stingere a unei obligaţii pecuniare, de asemenea asupra obligaţiilor la care valuta, banii au rolul de marfă (actele juridice de schimb a valutei). În cazul obligaţiilor pecuniare nu se poate pune problema unei executări defectuoase, ci doar aceea a unei executări parţiale, fie tardive.

Întîrzierea în executarea obligaţiilor pecuniare are drept consecinţă plata dobînzii de întîrziere, indiferent dacă debitorul a folosit aceşti bani în alte scopuri sau i-a reţinut cu rea-intenţie. Sîntem în prezenţa folosirii mijloacelor financiare străine în cazul în care: depozitarul se eschivează de la restituirea banilor după împlinirea termenului contractului de depozit (art. 1099 alin. 3); are loc o îmbogăţire fără justă cauză, iar debitorul, cunoscînd acest fapt nu întreprinde măsuri pentru întoarcerea sumelor respective (art. 1395) ; cumpărătorul (clientul) reţine plata pentru bunurile procurate, lucrările executate şi serviciile prestate; locatarul întîrzie să achite chiria, utilizînd-o în alte scopuri; debitorul nu execută o hotărîre judiciară prin care s-a adjudecat creditorului o despăgubire bănească pentru prejudiciul cauzat acestuia ;comisionarul reţine sumele de bani primite în urma executării contractului de comision; debitorul nu execută obligaţia şi nu întoarce creditorului avansul primit în contul executării etc.Nu are relevanţă faptul că debitorul nu execută la timp obligaţia pecuniară pe motiv că nu dispune de surse financiare la momentul ajungerii obligaţiei la scadenţă.

Articolul 619 se aplică în egală măsură atît în relaţiile comerciale, cît şi în relaţiile dintre persoanele fizice.

Dobînda de întîrziere nu reprezintă o clauză penală legală (penalităţi de întîrziere) deoarece clauza penală se percepe indiferent de natura prestaţiei datorate (pecuniară sau de altă natură). La calcularea dobînzii de întîrziere nu se aplică art. 630 ( dreptul instanţei de a reduce clauza penală) sau art. 268 (termenele speciale de prescripţie). Dobînda de întîrziere este plata pentru folosirea surselor financiare străine, iată de ce ,în situaţii practice creditorul poate pretinde prejudiciul efectiv, venitul ratat, clauza penală, inclusiv penalităţi de întîrziere, cît şi dobînda de întîrziere, calculată potrivit art.619( dacă legea sau contractul nu prevede altă mărime a dobînzii). Creditorul obligaţiei pecuniare nu trebuie să dovedească dauna cauzată prin întîrzierea executării, deoarece stabilirea acestor daune se face anticipat, de regulă, în baza art.619, dacă o lege specială sau contractul părţilor nu prevăd altă mărime a dobînzii.

Dacă întîrzierea executării obligaţiei pecuniare are loc din motive neimputabile debitorului, dobînda de întîrziere nu se va plăti (art.617 alin.5).

În baza alin. (1), mărimea dobînzii de întîrziere este de 5% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Rata de refinanţare este rata dobînzii pe care Banca Naţională o aplică la creditarea băncilor comerciale. În aceleaşi condiţii creditorul poate lua un credit pentru a acoperi (evita) cheltuielile curente, atunci cînd debitorul nu execută obligaţia pecuniară.

Banca Naţională emite periodic hotărîri cu privire la ratele dobînzilor stabilite, care se publică în Monitorul Oficial.Aplicînd art.619 instanţele de judecată vor ţine cont că este rezonabil de a aplica acea rată de refinanţare, care este mai aproape după mărime de ratele de refinanţare, aplicate pe toată perioada (sau în mare parte) întîrzierii executării obligaţiei pecuniare.

Din sensul articolului 619 reiese că alin.(1) se aplică doar raporturilor cu participarea consumatorilor indiferent ce calitate au aceştea:de debitor sau creditor. (noţiunea consumatorului vezi Legea nr. 105/2003). Acest alineat conţine o normă dispozitivă, deoarece:

• 
  se admite plata unei dobînzi de întîrziere diferită decît cea indicată , atunci cînd legea ori contractul stabilesc o dobîndă diferită (art. 872);
  
• 
  debitorul este investit cu dreptul de a face proba unui prejudiciu mai redus. Astfel, dacă dobînda de întîrziere calculată conform alin. (1) este de 1500 lei, iar prejudiciul cauzat prin întîrzierea executării este evaluat la 1000 lei, debitorul, demonstrînd aceste împrejurări, poate fi obligat doar la plata dobînzii de întîrziere în mărimea a 1000 lei.
  

2. Potrivit alin.(2) în cazul raporturilor juridice fără participarea consumatorului mărimea dobînzii de întîrziere este de 9% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale. Legea sau contractul poate să prevadă o dobîndă de întîrziere diferită decît cea sus-indicată. Debitorul acestor obligaţii nu va fi în drept să facă dovada unui prejudiciu mai redus.

Rata dobînzii de întîrziere este stabilită în expresie procentuală anuală.

Dobînda de întîrziere se va plăti pe toată durata întîrzierii, pînă în ziua executării obligaţiei pecuniare de către debitor. Dacă la momentul emiterii hotărîrii instanţei de judecată obligaţia pecuniară încă nu a fost executată, în hotărîre se va face referire la perioada exactă pentru care se adjudecă suma indicată în hotărîre şi la faptul că dobînda de întîrziere urmează a fi plătită pînă la executarea efectivă a obligaţiei.

Articolul comentat vine să soluţioneze problemele legate de întîrzierea executării obligaţiilor pecuniare în special în situaţia de inflaţie. Simplul fapt al întîrzierii executării presupune cauzarea unui prejudiciu a cărui estimare minimă este reglementată prin această normă.

3. Dobînda de întîrziere reprezintă prin sine o varietate a despăgubirilor pentru prejudiciul astfel cauzat, mărimea cărora creditorul nu este obligat s-o probeze, decît dacă invocă o dobîndă de întîrziere peste cea indicată în articolul dat. Dacă va fi făcută proba unor dobînzi mai mari, acestea vor fi plătite. În afară de prejudiciul cauzat prin simpla întîrziere a executării obligaţiei (daune-interese moratorii), creditorul poate face şi proba daunelor-interese compensatorii.

4. Dacă obligaţia pecuniară este purtătoare de dobîndă (contractul de depozit bancar, contractul creditului bancar, contractul de împrumut (art.869)) întîrzierea executării obligaţiilor de către debitor nu presupune plata dobînzii de întîrziere la dobînzi, ci doar la suma ce constituie obligaţia însuşi.

Atunci cînd contractul de depozit bancar nu prevede mărimea dobînzii ce urmează a fi plătită deponentului aceasta se determină în conformitate cu prevederile articolului comentat (vezi comentariul art. 1224). Dacă contractul de depozit bancar nu prevede altfel, dobînzile neridicate de deponent în termenul stabilit se adaugă la suma depozitului pentru care se calculează dobînda în continuare (art.1225 alin.2). În cazul aflării în întîrziere a băncii privind executarea obligaţiei de restituire a depozitului, dobînda de întîrziere se va calcula reieşind din întreaga sumă a depozitului, inclusiv dobînda neridicată.

Dacă în urma încălcării de către bancă a ordinii de efectuare a decontărilor s-au reţinut ilegal mijloacele băneşti a clientului, banca datorează dobîndă de întîrziere.

Norma articolului comentat nu se va aplica în cazul, cînd donatorul a făcut o promisiune de a dona, de exemplu, sub formă de plăţi periodice a unor sume de bani şi este în întîrziere (art. 837).

Dacă fidejusorul sau garantul în baza garanţiei bancare nu execută potrivit legii obligaţia pecuniară a debitorului (ordonatorului), pentru care au garantat, vor datora dobîndă de întîrziere, în baza art.619. Această dobîndă se va plăti de către debitor, ordonator pentru toată suma plătită de fidejusor, garant , exceptînd sumele ce constituie sancţiuni ale fidejusorului, garantului pentru propria întîrziere.

În relaţiile de transport de bunuri cărăuşul va plăti dobînda de întîrziere pentru despăgubirea datorată, începînd cu momentul înaintării reclamaţiei sau din ziua chemării sale în judecată (art. 1017).

Părţile raportului juridic nu pot încheia acte juridice, prin care renunţă la dreptul de a cere plata dobînzii de întîrziere. Această regulă se confirmă şi prin norme speciale de drept civil ( art.1328 alin.3).

Articolul 620. Neexecutarea obligaţiei de a face
În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a face, creditorul este în drept să o execute el însuşi ori să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului sau acestuia să i se ceară despăgubiri dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

Obligaţia de a face este îndatorirea debitorului într-un raport juridic de a săvîrşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Aceasta poate fi obligaţie instantanee sau succesivă, cînd se execută în timp printr-o acţiune continuă sau prin mai multe acţiuni repetate. Drept exemplu de obligaţii de a face putem menţiona: predarea ori restituirea unui bun, transportarea unor încărcături, ridicarea unei construcţii, repararea unui bun, pictarea unui tablou, obligaţia de întreţinere, rentă etc. Obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau de diligenţă.

Unele obligaţii de a face sînt netransmisibile, de exemplu, obligaţia unui pictor sau sculptor de a executa lucrarea cerută de creditor. Angajarea unor astfel de obligaţii are loc luîndu-se în consideraţie calităţile intelectuale, morale, posibilităţile materiale ale debitorului.

Conform articolului comentat, dacă obligaţia de a face este netransmisibilă şi debitorul nu doreşte voluntar să execute, acesta poate fi obligat la plata despăgubirilor (art. 884), fără a executa în natură pe cale silită. Prin excepţie, legea poate reglementa cazuri speciale, cînd obligaţia de a face poate fi impusă debitorului spre executare în natură, fără voinţa sa, de exemplu, neexecutarea obligaţiei de a preda un bun conduce la dreptul creditorului de a cere ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat creditorului (art.622 alin.1)

Alte obligaţii pot fi încredinţate spre executare unui terţ sau pot fi executate de însuşi creditor, dar în aceste din urmă cazuri:

• 
  debitorul va suporta cheltuielile de executare a obligaţiei, de exemplu, vînzătorul va suporta cheltuielile legate de remedierea bunului cu vicii, cît şi cheltuielile de transport, de executare a lucrărilor şi procurarea mărfurilor (art.778, art.13 al Legii nr.105 /2003); dacă organizatorul călătoriei nu înlătură neajunsurile în termenul stabilit de turist, acesta le poate înlătura singur, cerîndu-i organizatorului compensarea cheltuielilor suportate (art. 1137 alin.3); Debitorul poate opune excepţia unor cheltuieli exagerate, dacă va face dovada faptului că creditorul sau terţul au executat obligaţia de a face, în locul său, la preţuri nerezonabile.
  
• 
  debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor.
  

Se impune opinia că creditorul poate decide desinestătător, fără concursul instanţei de judecată, de a prelua el însuşi executarea sau de a o încredinţa unui terţ. Într-o ipoteză contrară, luînd în consideraţie durata relativ îndelungată de examinare a unei cereri de chemare în judecată, se poate pierde interesul creditorului pentru acea executare sau executarea va implica cheltuieli disproprţionate, neraţionale.

Articolul dat conţine o normă dispozitivă. Debitorul va suporta cheltuielile de executare sau va plăti despăgubiri în cazul, cînd, din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. De exemplu, dacă dobînditorul în contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă întrerupe executarea obligaţiei de întreţinere, chiar şi din motive întemeiate, nu este în drept să pretindă valoarea întreţinerii prestate şi nici beneficiarul întreţinerii nu este în drept să pretindă acestuia despăgubiri ca rezultat a întreruperii executării obligaţiei de întreţinere.

Dacă debitorul a executat obligaţia de a face parţial atunci creditorul poate accepta această executare în măsura în care mai păstrează interesul. Dacă există motive temeinice, debitorul va fi scutit de plata despăgubirilor, iar creditorul care a acceptat executarea parţială e obligat să achite o retribuţie proporţională părţii executate din obligaţie (art.art. 943, 978).

La obligaţiile de a face se va prezuma o neexecutare vinovată a contractului, cît timp debitorul nu va face dovada executării sau a unei neexecutări neimputabile lui.

Articolul 621. Neexecutarea obligaţiei de a nu face
(1) În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, debitorul este obligat să plătească despăgubire pentru simplul fapt al încălcării.

(2) Creditorul poate cere să fie distrus tot ceea ce este făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face ori să fie autorizat să distrugă el însuşi, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului.
1. Obligaţia de a nu face este îndatorirea debitorului unui raport contractual de a se abţine de la săvîrşirea unuia sau mai multor acte sau fapte determinate. Această obligaţie se deosebeşte de obligaţia negativă generală prin aceea că ultima revine, în principiu, tuturor celorlalte subiecte de drept, în raport cu titularul unui drept subiectiv absolut (nepatrimonial sau real) şi constă în îndatorirea tuturor de a nu face nimic ce ar putea încălca exerciţiul normal al dreptului absolut al titularului. Obligaţia de a nu face are un conţinut larg şi neprecizat, un subiect universal şi nedeterminat.

Obligaţia de a nu face nu se supune unui termen suspensiv şi nu este susceptibilă de executare silită, nici de întîrziere. Specificul acesteia constă într-o executare continuă, iar încălcarea ei se realizează prin orice faptă a debitorului contrară abţinerii datorate şi ca urmare această obligaţie poate fi executată doar de către debitor. Executarea obligaţiei de a nu face nu trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să aducă probe pentru a demonstra încălcarea acesteia. Odată dovedit acest fapt, se prezumă că a fost făcut cu vinovăţie. Tot creditorul va dovedi şi mărimea prejudiciului cauzat astfel, şi legătura cauzală dinte lezarea drepturilor sale şi prejudiciul cauzat. Trebuie de remarcat că simplul fapt al încălcării obligaţiei de a nu face nu duce automat la apariţia dreptului la despăgubire al creditorului. Creditorul va trebui să probeze faptul existenţei unui prejudiciu cauzat şi întinderea acestui prejudiciu. Concluzia este fondată pe principiul că orice faptă ilicită a omului este lipsită de semnificaţie juridică dacă nu a cauzat un prejudiciu altei persoane. Dacă neexecutarea nu a cauzat nici un prejudiciu, nu există temei legal pentru înaintarea acţiunii în răspundere contractuală. Nimic nu împiedică părţile, însă, să stabilească în contract plata unor penalităţi pentru simplul fapt al neexecutării de către debitor a obligaţiei de a nu face, în afara cauzării unui prejudiciu.

Debitorul obligaţiei de a nu face, în caz că n-a executat prestaţia, poate fi obligat la plata unui echivalent bănesc, prin care se va repara prejudiciul efectiv, cît şi venitul ratat, cauzat creditorului.

Deseori obligaţiile de a nu face sînt întîlnite în sfera drepturilor exclusive (dreptul de autor, inventator). Legea nr. 293/19995 şi Legea nr. 461/1995 reglementează că titularii dreptului de autor (inventator) pot transmite drepturile lor patrimoniale privind valorificarea operelor, invenţiilor unor terţe persoane în baza contractului de autor sau contractului de licenţă.

În baza acestor contracte, atît autorul (inventatorul) cît şi beneficiarul dreptului de valorificare a operei, invenţiei îşi pot asuma expres obligaţia de a nu transmite către terţi dreptul de valorificare, precum şi obligaţia de a nu depăşi anumite limite ale valorificării, stabilite în contractul de autor privind transmiterea dreptulrilor de autor exclusive (licenţa exclusivă) şi contractul de licenţă exclusivă. Această obligaţie are forţă juridică pentru părţile contractante din momentul încheierii contractului şi se răsfrînge asupra întregii perioade de acţiune a acestuia.

În seama autorului poate fi pusă doar interdicţia de a transmite terţilor un drept de valorificare cu acelaşi conţinut ca în contractul iniţial. În aceste situaţii autorul care , de exemplu, a încheiat un contract de editură, poate transmite opera sa spre a fi interpretată public sau spre a fi valorificată în alt mod, fără acordul editurii.

Încălcarea obligaţiilor enunţate mai sus poate avea drept consecinţă rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat. Forma tipică de reparare a prejudiciului în aceste cazuri este perceperea venitului ratat şi în acest context se va ţine cont de art. 14 alin. (3), adică mărimea minimă a venitului ratat va constitui cel puţin mărimea venitului pe care l-a obţinut debitorul ca urmare a neexecutării obligaţiei de a nu face. Venit ratat va constitui, de pildă, prejudiciul cauzat licenţiatului în baza contractului de licenţă exclusivă privind valorificarea unei invenţii, ca urmare a reducerii volumului de producere şi realizare a producţiei brevetate, necesitatea micşorării preţurilor la acele bunuri ş.a. În afară de aceasta, în baza art. 24 al Legii 293/1995 persoana,căreia i se transmite dreptul de valorificare a operei în baza licenţei exclusive, are dreptul de a interzice altor persoane valorificarea în mod analog a operei.

2. Restabilirea situaţiei preexistente se poate realiza prin distrugerea a tot ce este obţinut prin încălcarea acestei obligaţii. Distrugerea este pusă fie în seama debitorului pe propria cheltuială, fie aceste acte de distrugere le poate efectua însuşi creditorul, pe cheltuiala debitorului. Dat fiind faptul că această normă este dispozitivă, creditorul va fi în drept să decidă privind distrugerea sau nu a acestor bunuri.

Articolul 622. Neexecutarea obligaţiei de a preda un bun
(1) În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi ori să ceară plata despăgubirii.

(2) Dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează dacă bunul a fost predat deja unui terţ care are acelaşi drept. În cazul în care bunul nu a fost predat, dreptul de preferinţă îl are creditorul în al cărui folos a luat naştere obligaţia mai înainte, iar dacă nu se poate stabili în al cărui folos a luat naştere obligaţia, dreptul de preferinţă îl are cel care a intentat primul acţiunea.
1. Această normă are drept scop executarea în natură a obligaţiei, obiectul căreia este un bun individual determinat (art.294 alin.(1). Obligaţia de predare a bunului poate să apară în baza diferitor temeiuri, cum ar fi: contractul de vînzare-cumpărare, contractul de locaţiune, arendă, gaj cu deposedare (contracte consensuale). Această normă nu poate fi aplicată unor contracte civile, spre exemplu, dacă împrumutătorul nu execută obligaţia de a da un bun cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului (art. 1087).

Conform alin. (2), creditorul are două posibilităţi:

• 
  să ceară ca bunul să-i fie predat,în caz de necesitate, pe calea înaintării unei cereri în instanţa de judecată;
  
• 
  să ceară plata despăgubirii, atît în cazul cînd bunul a fost transmis deja sau asupra lui are dreptul alt creditor, cît şi atunci cînd debitorul neîntemeiat nu execută obligaţia de a preda bunul.
  

Creditorul are posibilitate de a alege între aceste efecte. La aplicarea acestei norme se va ţine cont şi de art. art. 14 şi 610.

2. Realizarea primei prerogative, indicate la alin. (1) poate deveni dificilă în cazul în care asupra aceluiaşi bun pretind mai multe persoane. Aşa cum interesele oricăror subiecţi de drept civil trebuie protejate în egală măsură, art.622 asigură şi interesele altor creditori. Astfel:

• 
  dacă bunul a fost predat deja unui terţ (persoană fizică, persoană juridică), care are acelaşi drept, dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează. Se consideră că un terţ are acelaşi drept asupra unui bun, de rînd cu creditorul, dacă dreptul său s-a născut dintr-un raport obligaţional similar. De exemplu, dacă vînzătorul a vîndut bunul mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul, creditorul avînd la îndemînă, în această situaţie, acţiunea în repararea prejudiciului (art. 762). Cît priveşte constituirea drepturilor (reale ori de creanţă) asupra bunurilor imobile, acestea devin opozabile între părţi, cît şi faţă de terţi doar după înscrierea în registrul bunurilor imobile, potrivit legii, sau la organele competente, de pildă la primărie, în cazul contractului de arendă a terenului agricol, dacă durata contractului nu depăşeşte 3 ani (art.11 al Legii nr.198/ 2003). Dacă se constată mai multe persoane cu drepturi similare asupra aceluiaşi bun, prioritate va avea acela care primul a depus cererea de înregistrare a dreptului său.
  
• 
  dacă bunul nu a fost predat încă, însă debitorul a încheiat în privinţa acestuia mai multe convenţii similare, dreptul de preferinţă îl are creditorul, în folosul căruia obligaţia a fost asumată mai înainte de către debitor. Acest fapt poate fi constatat prin stabilirea şi suprapunerea datei (momentului) încheierii contractului cu fiecare dintre creditori. Drept probă pot fi aduse: contractul scris între părţi, alte înscrisuri, probe materiale, proba cu martori fiind acceptată ţinîndu-se cont de art. 211.
  
• 
  dacă momentul apariţiei obligaţiei este greu sau imposibil de stabilit, dreptul de preferinţă îl are cel, care a intentat primul acţiunea în instanţa de judecată competentă ( nu acel, care a înaintat primul o pretenţie debitorului). Data depunerii cererii se constată cu uşurinţă din inscripţia imprimată pe cererea de chemare în judecată la ziua depunerii acesteia.
  

Articolul 623. Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor
(1) Dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luînd în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.

(2) Părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări.

(3) Partea îndreptăţită va cere fără întîrziere ajustarea contractului, fiind obligată să indice temeiul ajustării. Cererea privind ajustarea este exclusă în cazul în care partea şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.

(4) Depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte temei pentru refuzul executării obligaţiei.

(5) Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului conform art.748.
1. De principiu, contractele încheiate între părţi trebuie să se execute în modul la care părţile au ajuns la un acord de voinţă. Orice modificare a clauzelor contractuale presupune încheierea unui acord de voinţă al părţilor în vederea modificării drepturilor şi obligaţiilor lor şi, ca şi contractul însuşi, se supune aceloraşi reguli de fond şi de formă, inclusiv se va respecta principiul autonomiei de voinţă al părţilor contractante. Un contract poate fi modificat numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel (art. 668).

Articolul dat reglementează situaţia cînd din cauza schimbării esenţiale a împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului apare necesitatea ajustării unor clauze contractuale. Aplicarea practică a instituţiei ajustării contractului va permite găsirea unor soluţii optime de rezolvare a problemelor pentru ambele părţi, luînd în consideraţie interesul acestora în executarea pînă la capăt a contractului, chiar şi atunci cînd executarea potrivit condiţiilor iniţiale nu mai este posibilă din motive ce nu depind de voinţa lor. Ajustarea contractului la noile împrejurări poate fi pretinsă îndeosebi atunci, cînd în contract a fost reflectat scopul economic sau ceea la ce părţile se aşteptau în urma executării contractului. În legislaţia civilă a unor state este fundamentat un principiu asemănător normei din articolul dat: clausula rebus sic stantibus (clauza prin care contractul îşi păstrează forţa juridică doar dacă împrejurările rămîn neschimbate).

Sînt considerabile acele schimbări a împrejurărilor la care părţile, dacă ar fi putut să le prevadă, nu ar fi încheiat contract ori l-ar fi încheiat în alte condiţii, de exemplu, schimbare esenţială va fi în cazul aplicării unor măsuri imprevizibile de ordin economic în relaţiile economice externe faţă de unele state, greve sau incendii la întreprinderea furnizor, reducerea simţitoare a numărului turiştilor dintr-o anumită zonă turistică unde este pericolul unor catastrofe ecologice ; exproprierea parţială a unui bun arendat; pieirea fortuită a mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare, fapt ce oferă dreptul arendaşului la reducerea proporţională a arendei (art. 917) ş.a. Se asimilează cu schimbarea împrejurărilor cazul în care reprezentarea comună care a stat la baza încheierii contractului se dovedeşte falsă.

Partea dezavantajată poate cere ajustarea contractului dacă se întrunesc cîteva condiţii:

• 
  părţile la momentul încheierii contractului n-au prevăzut aceste schimbări;
  
• 
  schimbarea situaţiei nu este imputabilă părţilor, iar acestea au depus o diligenţă sporită în vederea înlăturării consecinţelor negative a acestor schimbări;
  
• 
  executarea contractului în condiţiile schimbate ar duce la cheltuieli disproporţionate, nejustificate, cauzînd părţii dezavantajate un prejudiciu care o va lipsi pe aceasta de ceea, la ce ea se aştepta în rezultatul încheierii acestui contract;
  
• 
  partea nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.
  

2. Ajustarea contractului la noile împrejurări se va face doar dacă ambele părţi sînt de acord. Acordul trebuie să corespundă aceloraşi cerinţe de formă, ca şi contractul de bază (art. 208 alin. 5). Alineatul comentat reglementează situaţia, cînd ajustarea contractului este iniţiată după survenirea temeiurilor corespunzătoare. Însă într-un contract de lungă durată părţile pot stipula de la bun început clauza de hardship, prin care se obligă să-l adapteze, cu promptitudine şi în spirit de echitate, pe cale de renegociere sau printr-o procedură arbitrală în situaţia în care ulterior încheierii contractului, constată sau apar împrejurări extraordinare afectînd în mod serios echilibrul dintre contraprestaţii. În cazul în care ulterior încheierii contractului apar împrejurări extraordinare care afectează serios echilibrul dintre contraprestaţii, clauza de hardship stabileşte în primul rînd împrejurările în care aceasta operează. Datorită perioadei îndelungate de valabilitate a contractului,părţile recunosc că omisiunile sau lacunele care ar exista în contract sau care nu sînt sesizabile la data încheierii sale, pot crea inechităţi sau dificultăţi imprevizibile la momentul contractării.Părţile recunosc că unele împrejurări sau condiţii ulterioare, care depăşesc posibilităţile rezonabile şi practice de control ale părţilor pot da naştere unor inechităţi sau dificultăţi imprevizibile pentru una ori pentru ambele părţi.În asemenea situaţii părţile îşi asumă obligaţia de a acţiona în comun, de pe poziţii egale pentru a aplica măsurile ce se impun în vederea remedierii acestor situaţii.Dacă părţile nu pot să ajungă la o înţelegere asupra existenţei inechităţii ori asupra măsurilor necesare remedierii în termenul stabilit, se va recurge la procedura de conciliere ori la aceea de arbitraj, spre a decide asupra împrejurărilor în care acţionează clauza de hardship. Dacă, în urma aplicării acestor proceduri se constată că nu sînt întrunite condiţiile pentru ajustarea contractului acesta rămîne valabil şi urmează a fi executat în condiţiile în care a fost încheiat. Într-o ipoteză contrară, părţile au obligaţia de a proceda la negocieri pentru ajustarea sau revizuirea contractului pentru a restabili echilibrul contractual. Părţile pot împuternici arbitrajul să procedeze la ajustarea contractului, hotărîrea acestuia făcînd parte integrantă din contract. Clauza de hardship asigură forţa obligatorie a contractului şi echilibrul între contraprestaţii.

3. Cererea privind ajustarea contractului trebuie înaintată de partea interesată într-un termen cît mai redus din momentul cînd aceasta a aflat despre schimbarea considerabilă a împrejurărilor. Prin lege pot fi stabilite astfel de termene (art. 1136). În cerere se va indica temeiul invocat de partea dezavantajată în vederea ajustării contractului, împreună cu toate informaţiile şi datele care ar fi în mod rezonabil necesare pentru a justifica pretenţiile sale, se va oferi toate dovezile pe care cealaltă parte le-ar considera necesare şi utile.

Pentru a se putea pretinde ajustarea contractului urmează de constatat, în ordine de interpretare a contractului, lipsa unei clauze privind factorul riscului contractului. Asumarea expresă de către o parte a riscului acestor schimbări duce la imposibilitatea înaintării cerinţei privind ajustarea, de exemplu, în contractul de arendă părţile au stipulat că acesta nu va fi ajustat chiar dacă condiţiile de utilizare a bunurilor arendate s-au înrăutăţit considerabil.

Factorul riscului poate fi prevăzut şi prin normă imperativă de drept şi în acest caz se va considera că o parte şi-a asumat acest risc în virtutea prescripţiilor legii, prin simplul fapt al încheierii acelui contract.

4. Depunerea cererii privind ajustarea contractului nu serveşte drept temei de neexecutare a obligaţiilor nici din partea debitorului nici a creditorului.Cu toate acestea, admiterea, ulterior, a cererii privind ajustarea poate avea drept efect întoarcerea unei părţi din executarea făcută după depunerea acestei cereri.

5. Dacă negocierile părţilor privind ajustarea contractului au eşuat, fie ajustarea este imposibilă, drept consecinţă survine rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Instanţa de judecată nu poate fi sesizată cu o cerere prin care să se pronunţe asupra ajustării contractului, însă în lipsa acordului părţilor, precum şi atunci, cînd părţile nu ajung la un acord privind rezilierea sau rezoluţiunea, contractul va fi rezolvit sau reziliat prin hotărîrea instanţei de judecată. Instanţa se va pronunţa şi asupra efectelor rezilierii sau rezoluţiunii.

Luînd în consideraţie că în asemenea situaţii părţile nu au acţionat cu vinovăţie, instanţa se va călăuzi de principiul echităţii atunci cînd va repartiza suportarea cheltuielilor (repartizîndu-le egal între părţi sau stabilind că fiecare parte îşi va suporta propriile cheltuieli). Legiuitorul a ales soluţia rezilierii (rezoluţiunii) contractului faţă de modificarea acestuia, impusă printr-o hotărîre a instanţei, deoarece adoptînd o astfel de hotărîre instanţa ar impune pe cealaltă parte la executarea unui contract pe care ultima îl consideră pentru sine neavantajos.

Legea nu admite ajustarea contractului prin hotărîrea instanţei de judecată, contrar voinţei cel puţin a uneia din părţi chiar dacă se constată că rezilierea acestuia contravine intereselor publice sau ar avea drept consecinţă pierderi pentru părţi, care ar depăşi substanţial cheltuielile, necesare executării contractului în condiţiile modificate prin hotărîrea instanţei de judecată.

Deşi se aseamănă mult, totuşi situaţiile de forţă majoră şi shimbările esenţiale a împrejurărilor potrivit articolului comentat nu trebuie confundate.Deosebirea rezidă în faptul, că schimbarea esenţială a împrejurărilor nu are drept consecinţă imposibilitatea executări obligaţiei contractuale. Această posibilitate se păstrează, însă o astfel de executare ar avea drept consecinţă un dezechilibru substanţial dintre contraprestaţii.

Capitolul VI

MIJLOACELE DE GARANTARE

A EXECUTARII OBLIGATIILOR

S e c t i u n e a 1

CLAUZA PENALA

Articolul 624. Dispoziţii generale cu privire la clauza penală
(1) Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun.

(2) Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.

(3) Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate.

(4) Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul.

(5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.
(1) Clauza penală constituie unul din cele mai frecvent întîlnite mijloace de garantare a executării obligaţiilor. După cum rezultă din definiţia dată în alin.1 al acestui articol, clauza penală constituie o evaluare convenţională şi prealabilă a eventualelor prejudicii pe care debitorul va fi obligat să le plătească în cazul neexecutării prestaţiei la care s-a îndatorat. Ea poate fi stipulată fie în contractul ce dă naştere raportului obligaţional, fie într-o convenţie ulterioară încheiată înainte de momentul în care intervine neexecutarea prestaţiilor datorate de debitor. Condiţiile de fond ale clauzei penale sînt aceleaşi ca şi ale contractului principal la care se referă, ţinîndu-se însă seama şi de caracterul ei accesoriu, de vreme ce validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale. Dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale.

Clauza penală poate fi prevăzută atît pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, cît şi pentru orice altă încălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea din urmă sunt considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor. Părţile pot, însă, să limiteze aplicarea clauzei penale fie numai pentru neexecutarea stricto sensu a obligaţiilor, fie pentru executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor. La fel, părţile pot stipula pentru situaţiile menţionate diferite clauze penale. Stipularea clauzei penale se poate face nu numai în cazul unor obligaţii contractuale, ci şi în privinţa obligaţiilor care au un alt izvor.

Suma prevăzută prin clauza penală are menirea de a compensa prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către debitor. Pentru aplicarea clauzei penale se cer întrunite aceleaşi condiţii ca şi în cazul răspunderii civile contractuale, cu deosebirea numai că reclamarea clauzei penale presupune neexecutarea unei obligaţii principale şi că atît existenţa, cît şi întinderea prejudiciului nu necesită a fi dovedite. Creditorul trebuie să dovedească numai existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată. Numai în cazul în care creditorul ar pretinde despăgubiri în completare, pînă la acoperirea integrală a prejudiciului, el va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale, şi în primul rînd, existenţa şi întinderea prejdiciului a cărui reparare o pretinde.

Prin finalităţile sale, clauza penală constituie un mijloc de garantare a executării obligaţiilor şi din acest considerent este reglementată în cadrul acestui capitol. Această funcţie se manifestă prin faptul că îndeamnă pe debitor, sub sancţiunea sumelor stipulate ca clauză penală, la executarea reală a contractului. Spre deosebire de alte mijloace de garantare a obligaţiilor, ea nu conferă creditorului nici un drept special asupra patrimoniului debitorului, acesta fiind un simplu creditor chirografar care va veni în concurs cu toţi ceilalţi creditori ai debitorului.

(2) Clauza penală este o convenţie accesorie, care îşi grevează existenţa pe convenţia principală. Soarta ei ca atare, depinde de soarta convenţiei principale (accesorium sequitur principalem). Din acest punct de vedere este important ca obligaţia garantată prin clauză penală să fie valabilă, căci dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va stinge. Totodată este de remarcat faptul că nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale. Între ele există dependenţă (a clauzei penale de convenţia principală), însă nu şi interdependenţă.

(3) Obiectul clauzei penale îl formează o sumă de bani determinată fie global, fie procentual, în raport cu valoarea obiectului contractului la care se referă. Se consideră că clauza penală este stabilită în mărime fixă, cînd contractul prevede o anumită sumă de bani (de exemplu, 1000 lei) pe care debitorul este obligat s-o plătească creditorului în cazul în care nu-şi execută obligaţia asumată. Cea de-a doua modalitate de stabilire a clauzei penale, se face prin stipularea unei cote procentuale din valoarea totală a obligaţiei sau doar a părţii neexecutate. Spre exemplu, în cazul în care antreprenorul execută lucrarea de o calitate inferioară celei convenite, va fi ţinut să achite o clauză penală în mărime de 20 % din valoarea contractului. Pentru cazurile în care obligaţia se execută cu întîrziere, plata clauzei penale se stabileşte în dependenţă de perioada de întîrziere. Spre exemplu, în cazul în care vînzătorul nu transmite cumpărătorului bunul în termenul stabilit de contract, va achita o penalitate de 0,1 % din valoarea bunului, pentru fiecare zi de întîrziere.

(4) Dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a despăgubirilor datorate creditorului pentru neexecutarea obligaţiei, părţile sunt libere de a stabili prin acordul lor de voinţă clauza penală într-o mărime mai mare decît prejudiciul cauzat. În caz de neexecutare a obligaţiei, debitorul va fi ţinut să achite clauza penală în mărimea stabilită, chiar dacă mărimea prejudiciilor cauzate este mai mică decît mărimea clauzei penale. Debitorul nu are posibilitatea de a se libera prin achitarea clauzei penale într-o mărime mai mică decît cea convenită, căci clauza penală fiind o prevedere contractuală, se impune debitorului la fel ca şi alte prevederi contractuale.

(5) În principiu, debitorul este ţinut să plătească clauza penală atunci cînd sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri. Se cere deci, ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă, iar dacă el va dovedi cauza străină, va fi exonerat de plata clauzei penale. Cu alte cuvinte, cauzele care exonerează de plata clauzei penale sunt, în principiu, aceleaşi ca şi în cadrul răspunderii juridice contractuale, cum ar fi de exemplu, forţa majoră (art.606), vinovăţia îndreptăţitului la despăgubire (art.612), întîrzierea creditorului (art.593), etc.

Articolul 625. Forma clauzei penale

1. 
   Clauza penală se face în scris.
   
2. 
   Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.
   

(1) Potrivit prevederilor alin.1 ale acestui articol, clauza penală trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Deasemeni, forma clauzei penale nu depinde de suma obligaţiei principale sau de suma clauzei penale ori de careva alte condiţii. Clauza penală se consideră încheiată în formă scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea cerinţelor expuse în art.210. În cazul în care obligaţia principală trebuie încheiată în formă autentică, această cerinţă nu se răsfrînge asupra formei clauzei penale. După cum se observă din sensul acestui articol, regula în cauză se referă doar la clauza penală contractuală, nu însă şi la cea legală.

(2) Spre deosebire de consecinţele obişnuite ale nerespectării formei scrise (art.211 alin.1), nerespectarea formei scrise a înţelegerii cu privire la penalitate, atrage nulitatea clauzei penale şi respectiv imposibilitatea încasării acesteia. Dacă clauza penală a fost deja plătită, atunci nerespectarea formei clauzei penale, acordă debitorului dreptul de a cere restituirea clauzei penale.