Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1021. Termenul de prescripţie în contractul de transport
(1) Termenul de prescripţie în raporturile de transport edte de un an. În cazul intenţiei sau al culpei grave, termenul de prescripţie este de 3 ani.

(2) Curgerea termenului de prcripţie începe:

a) în caz de pierdre parţială, de deteriorare a încărcăturii sau de încălcare a termenului de transportare – din ziua predării încărcăturii către destinatar;

b) în cazul distrugerii sai pierderii totale – în a 30-a zi de la expirarea termenului de transportare, iar dacă acest termen nu este stabilit de părţi sau de lege – ăn cea de-a 60-a zi din ziua preluării încărcăturii de către cărăuş;

c) în toate celelalte cazuri – în ziua expirării unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport.
1. Persoana îndreptăţită poate înainta acţiune în justiţie împotriva cărăuşului doar în 3 cazuri: a) dacă reclamaţia a fost respinsă integral; b) dacă reclamaţia a fost satisfăcută parţial; c) dacă, în termenii stabiliţi reclamantul nu a primit răspuns la reclamaţie. Astfel, o condiţie obligatorie pentru posibilitatea înaintării acţiunii în judecată este prezentarea anterioară a reclamaţiei. Este posibilă atragerea cărăuşului, în calitate de pîrît, într-un proces în curs de derulare, din iniţiativa instanţei, fără respectarea procedurii extrajudiciare, dar înăuntru termenului de prescripţie a dreptului la acţiune.

Prezentul articol stabileşte două termeneîn interiorul căfruia reclamantul poate depune acţiune în justiţie. Primul termen de prescripţie extinctivă este stabilit la un an. Termenul dat se aplică atît în acţiunile cărăuşului către expeditor sau destitatar, cît şi în cazul acţiunilor acestora din urmă către transportator. Al doilea termen este de 3 ani, şi se aplică ori de cîte ori cărăuşului îi este imputabilă neexecutarea obligaţiilor contractuale din intenţie sau culpă gravă. În comparaţie cu termenele de înaintare a pretenţiei, care nu pot fi nestabilite, termenul de prescripţie asupra dreptului la acţiune poate fi restabilit de către instanţă dacă sunt prezentate probe întemeiate.

2. Data de cînd începe să curgă prescripţia extinctivă de 1 an şi 3 ani este calculată diferit.

Regula generală, înscrisă în alin.2 pct.c), prevede că durata prescripţiei curge începînd de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport.

Punctele a) şi b) alin .2 al prezentului articol constituie nişte excepţii de la regula menţionată.

În caz de pierdere parţială, deteriorare a mărfii, precum şi întîrziere la livrare termenul de prescripţie va începe să curgă din ziua predării încărcăturii către destinatar. În cazul distrugerii sau pierderii totale termenul de prescripţie va începe să curgă în a 30 zi după expirarea termenului convenit de livrare, iar dacă un astfel de termen nu s-a convenit – din a 60 zi de la primirea mărfii de către transportator.

Aceste termene sunt exagerate în transportul urban şi suburban, precum şi în cel aerian.

3. Termenului de prescripţie al dreptului la acţiune, rezultat din raporturile contractuale de transport, îi sunt aplicabile dispoziţiile generale (titlul IV Cartea I) cu privire la suspendarea, întreruperea şi restabilirea termenului.

Pe lîngă temeiurile generale de suspendare a cursului prescripţiei, în raporturile juridice de transport deosebim şi o cauză specială. După cum s-a menţionat anterior, înaintarea reclamaţiei suspendă cursul prescripţiei. O reclamaţie verbală nu suspendă cursul prescripţiei extinctive.

Reclamaţia suspendă cursul prescripţiei doar în cazul înaintării acţiunii către transportator. La înaintarea acţiunii către expeditor, destinatar, pasager introducerea reclamaţiei nu va produce efectele menţionate.

La expirarea termenului, dreptul de înaintare a acţiunii în instanţă se prescrie. Este inadmisibilă folosirea oricărei alte căi de apărare – cum ar fi introducerii unei cereri reconvenţionale.

Articolul 1022. Răspunderea cărăuşilor succesivi
(1) Dacă un transport care constituier obiectul unui singur contract este realizat de mai mulţi cărăuşi succesivi, fiecare din ei răspunde pentru executarea întregului transport.

(2) Cel de-al doilea cărăuş şi oricare cărăuş care urmează devin, prin preluarea încărcăturii şi a scrisorii de trăsură, părţi în contract în măsura condiţiilor stabilite în scridoarea de trăsură.

1. Articolul în cauză instituie întinderea răspunderii pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a unui contract de transport efectuat de către cărăuşii succesivi. În sensul pevederilor analizate, poate fi considerat succesiv un transport ce întruneşte următoarele elemente: a) unicitatea scrisorii de trăsură pentru întreg parcursul, de la punctul de pornire pînă la punctul de destinaţie; b) pluralitatea de cărăuşi; c) aderarea fiecăruia dintre ei la documentul de transport unic (scrisoarea de trăsură). De aici rezultă că nu intră în sfera prevederilor menţionate în acest articol, atît transporturile succesive efectuate de cărăuşi independenţi unul de altul (în afara unei scrisori unice de trăsură), cît şi transporturile succesive efectuate prin intermediul unui intermediar (a unei persoane ce prestează servicii de expediţie). Nu este transăprtator succesiv, în sensul prezentului articol, nici persoana căreia i-a fost transmisă, de către cărăuş, executarea obligaţiilor sale. În situaţia dată există un singur transportator, cel care a eliberat scrisoarea de trăsură, executantul fiind o persoană pentru care primul va răspunde conform prevederilor legale (a se vedea art.art.983, 1018). 2. Întrunirea cumulativă a două condiţii, efectuate de către “al doilea şi oricare cărăuş care urmează”, conferă acestora calitatea de părţi la contractul de transport.

Aceste condiţii presupun, în primul rînd, preluarea încărcăturii de la predecesor, precum şi însăşi scrisoarea unică de trăsură. Oricare transportator, avînd calitatea de cărăuş succesiv va avea o răspundere solidară şi va fi răspunzător pentru executarea contractului de transport pe tot parcursul.

Articolul 1023. Preluarea încărcăturii de la cărăuşul anterior
(1) Cărăuşul care preia încărcătura de la cărăuşul anterior trebjuie să înmîneze acestuia o adeverinţă de primire, datată şi semnată. El trebuie să-şi înscrie numele şi adresa pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură. Dacă este cazul, va scrie obiecţiile sale conform art.997 alin. (2) pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură şi pe adeverinţa de primire.

(2) Relaţiile dintre cărăuşii succesivi sînt reglementate de dispoziţiile art.1000.

Transferul încărcăturii dintr-o posesie în alta implică, deasemenea, îndeplinirea unei duble formalităţi. Mai întîi, transportatorul care preia marfa de la cărăuşul precedent îi remite acestuia o confirmare de primire datată şi semnată.

Această adeverinţă este foarte importantă la delimitarea răspunderii cărăuşilor succesivi, deoarece din momentul transmiterii – primirii răspunderea trece la următorul cărăuş.

Pe de o altă parte , cărăuşul care preia încărcătura îşi va înscrie numele şi adresa sa pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură.

2. Dacă la o examinare a încărcăturii sunt depistate vicii aparente ale ambalajului şi încărcăturii, sau cînd nu are posibilitatea să verifice exactitatea datelor din scrisoarea de trăsură asupra calităţii şi cantităţii mărfii, cărăuşul succesiv va consemna rezervele sale în adeverinţa de primire, precum şi pe cel de al doilea exemplar al scrisorii de trăsură.

Totodată, legiuitorul face referire expresă la prevederile art. 1000 din care rezultă că dacă în scrisoarea de trăsură cărăuşul succesiv nu a făcut careva rezerve motivate , se prezumă că ambalajul şi marfa erau la recepţionare în stare bună şi că numărul de colete, marcajele şi numărul lor erau conforme cu menţiunile din scrisoarea de trăsură.

Articolul 1024. Înaintarea pretenţiilor contra cărăuşilor succesivi
(1) Pretenţiile de despăgubirea, pierderea şi deteriorarea încărcăturii sau pentru încălcarea termenului de livrare pot fi valorificate numai împotriva primului cărăuş, a ultimului sau aceluia care a executat acea parte a transportului în care s-a produs evenimentul sau faptul ce a cauzat distrugerea, pierderea, deteriorarea sau întîrzierea.

(2) Una şi aceeaşi cerere de chemare în judecată poate fi îndreptată împotriva mai multor cărăuşi.

1. Ţinînd cont de faptul că într-un contract de transport siccesiv pot participa o multitudine de cărăuşi, reclamantul, în cererea de reparare a prejudiciului suferit trebuie să ştie împotriva cui poate introduce acţiunea judiciară.

Soluţia acordată de prezentul articol prevede că acţiunea în despăgubire pentru distrugerea, pierderea şi deteriorarea încărcăturii sau pentru încălcarea termenului de livrare poate fi introdusă împotriva unuia din următorii cărăuşi ce au participat la transportul succesiv:

a) împotriva operatorului transportului succesiv.

Deoarece operatorul transportului s-a angajat prin scrisoarea unică de trăsură ca marfa să ajungă intactă şi în termen la punctul de destinaţie, este irelevant faptul dacă daunele au survenit din culpa sa ori datorită acţiunii cărăuşilor subsecvenţi.

Primul cărăuş va răspunde pentru porţiunea de traseu pe care a transportat încărcătura în calitatea sa de transportator ce a emis scrisoarea de trăsură şi a străbătut acea distanţă, iar pentru restul traseului prin calitatea sa de operator al transportului succesiv.

De regulă, acţiunea împotriva primului cărăuş se introduce de către expeditor.

b) împotriva ultimului transportator.

Se introduce acţiune împotriva ultimului cărăuş ţinînd cont de faptul că acesta îşi asumă răspunderea pentru întregul parcurs, odată ce nu a formulat rezerve în scrisoarea de trăsură în momentul recepţionării mărfii de la cărăuşul anterior.

De regulă, acţiunea împotriva ultimului cărăuş se depune de către destinatar.

Despăgubirea se poate obţine de la ultimul cărăuş în aceleaşi condiţii ca şi cum ar fi chemat în judecată pe primul transportator.

Convenţiile limitative de răspundere dintre cei doi cărăuşi sunt inopozabile destinatarului.

c) împotriva cărăuşului ce a executat acea parte a transportului în care s-a produs evenimentul sau faptul ce a cauzat distrugerea, pierderea, deteriorarea sau întîrzierea.

Reclamantul se va afla, în acest caz, într-o poziţie procedurală mai complicată decît cea dacă ar fi introdus acţiundea împotriva operatorului transportului succesiv sau ultimului cărăuş.

Aceasta deoarece, sarcina probei că distrugerea, pierderea, deteriorarea mărfii, întîrzierea la livrare s-a produs anume pe porţiunea acestui cărăuş, aparţine reclamantului. Acest fapt, uneori, poate fi foarte dificil şi chiar imposibil.

2. Din analiza reglementărilor de mai sus, reiese că reclamantul ce a suferit un prejudiciu în cadrul unui transport succesiv poate înainta, în acelaşi timp, acţiunea sa împotriva mai multor dintre aceşti transportatori.

Acest fapt este expres consacrat în alineatul 2 al prezentului articol.

Articolul 1025. Dreptul la regres
Dacă un cărăuş a plătit despăgubiri în baza dispoziţiilor prezentului capitol, el are drept de regres conform următoarelor reguli:

a) dacă distrugerea, pierderea ori deteriorarea a fost cauzată de un cărăuş, acesta trebuie să suporte singur despăgubirile plătite de el sau de un alt cărăuş; b) dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea a fost cauzată de doi sau de mai mulţi cărăuşi, fiecare va plăti o sumă proporţională părţii sale de răspundere. În cazul în care nu se poate stabili partea de răspundere a fiecăruia, cărăuşii răspund în funcţie de partea care le revine din taxa de transport;

c) dacă nu se poate stabili care din cărăuşi răspunde pentru prejudiciu, despăgubirea va fi plătită de toţi cărăuşii în proporţia care se va determina conform regulii menţionate la lit. b).

1. Ţinînd cont de faptul, că în cadrul raporturilor juridice de transport, reclamantul poate introduce acţiune împotriva primului sau ultimului cărăuş, care răspund pentru întreg parcursul străbătut de către încărcătură, se poate ajunge la o soluţie injustă, neconformă principiului răspunderii civile delictuale (răspunderea persoanei vinovate). Pîrîtul poate fi obligat la plata despăgubirilor, necătînd la faptul că vinovat pentru cauzarea prejudiciului este alt cărăuş.

Pentru a înlătura această inechitate legiuitorul oferă posibilitatea, cărăuşului ce a efectuat despăgubirea (solvens), de a recupera suma plătită (total sau parţial), fie pe cale amiabilă, fie prin judecată, de la cărăuşul vinovat de producerea prejudiciului.

Plata efectuată către destinatar sau expeditor, în baza hotărîrii instanţei de judecată, este una prealabilă, achitată în scopul de a lichida de urgenţă pretenţiile legitime ale reclamantului. Calea procedurală, care are drept scop reechilibrarea situaţiei patrimoniale în raporturile dintre toţi cărăuşii succesivi constă în executarea dreptului de regres de către cărăuşul ce a efectuat despăgubirea împotriva cărăuşilor vinovaţi de producerea prejudiciului.

Prin acţiunea de regres se pot solicita de la cărăuşii vinovaţi sumele plătite, şi dobînzile aferente, precum şi alte cheltuieli efectuate de către pîrît în favoarea reclamantului.

Transportatorii succesivi pot de sinestătător să soluţioneze litigiul, pe cale amiabilă, şi să-l despăgubească pe pîrîtul iniţial (solvens).

Dacă nu se va ajunge la o soluţie de compromis, pe cale amiabilă, solvensul se va prevala de prevederile prezentului articol şi va înainta o acţiune de regres în instanţa de judecată. Este posibilă înaintarea unei acţiuni împotriva tuturor cărăuşilor succesivi vinovaţi de producerea prejudiciului, pentru care solvensul a efectuat despăgubirile către expeditor sau destinatar.

2. Modul de repartizare a despăgubirilor între cărăuşii succesivi se determină în dependenţă de unele criterii obiective: în funcţie de numărul participanţilor la executarea contractului de transport; de posibilitatea de evaluare a vinovăţiei fiecăruia dintre cărăuşii succesivi; de solvabilitatea lor. Dacă există numai un singur cărăuş vinovat, prin acţiunile (sau omisiunile) căruia s-au produs distrugerea, pierderea sau deteriorarea încărcăturii, el va suporta singur toate cheltuielile de despăgubire. El va avea calitatea de pîrît unic în acţiunea de regres. Dacă cărăuşul vinovat l-a despăgubit pe destinatar sau expeditor, în mod normal, el nu va avea dreptul de a înainta acţiune de regres faţă de ceilalţi cărăuşi, participanţi la transportul succesiv.

În caz de pluralitate de transportatori succesivi vinovaţi este necesar de delimitat întin derea răspunderii fiecăruia pentru prejudiciul cauzat.

Punctul b) al articolului analizat stabileşte că fiecare cărăuş va fi obligat să restituie solvensului “o sumă proporţională părţii sale de răspundere”.

Situaţia în care evaluarea gradului de vinovăţie a cărăuşilor succesivi este imposibilă se va aplica un alt criteriu de devizare a despăgubirilor între transportatorii vinovaţi.

Astfel, ei vor fi ţinuţi să despăgubească pe reclamant (solvens) în dependenţă de partea ce le revine din taxa de transport. Deci, se renunţă la criteriu de evaluare a despăgubirilor conform gradului de vinovăţie a fiecăruia şi se aplică un criteriu obiectiv de calcul, care de bazează pe distanţa parcursă (kilometraj) de autovehicol cu încărcătura.

O situaţie distinctă este atunci cînd devine imposibil de stabilit cine dintre transportatori este vinovat pentru producerea pagubei. Cu toate că, uneori, această soluţie este inechitabilă faţă de transportatorii nevinovaţi, despăgubirea se va împărţi la toţi cărăuşii implicaţi în transportul succesiv dat.

Legiuitorul face trimitere la punctul b) al articolului dat, pentru stabilirea proporţiei despăgubirilor datorate solvensului de către cărăuşii succesivi. Aşa cum vinovăţia transportatorilor succesivi nu poate fi stabilită, se va aplica doar al doilea criteriu – cel al răspunderii în funcţie de partea care le revine din taxa de transport.

3. Termenul de prescripţie în acţiunea de regres a solvensului faţă de cărăuşii succesivi este de 1 an, iar în cazul intenţiei sau culpei grave – de 3 ani.

Aceste termene încep să curgă din momente diferite; în dependenţă de faptul cum au fost despăgubiţi expeditorul sau destinatarul.

Dacă despăgubirea a fost făcută pe cale amiabilă, de bună voie, termenul de prescripţie de 1 an şi 3 ani va începe să curgă din ziua plăţii.

Dacă, despăgubirea a fost efectuată în baza hotărîrii instanţei de juecată, prescripţia de 1 an şi 3 ani va începe să curgă din ziua cînd hotărîrea va deveni definitivă.

Articolul 1026. Incapacitatea de plată a unuia din cărăuş
Dacă un cărăuş este în incapacitate de plată, partea care îi revine din espăgubiri şi pe care nu a plătit-o se suportă de ceilalţi cărăuşi proporţional părţii ce le revine din taxa de transport.
Participanţilor la transportul succesiv, li se va agrava situaţia dacă unul dintre pîrîţi, obligat la despăgubiri prin hotărîrea instanţei se află în imposibilitate de plată. Aceasta deoarece, “partea care îi revine din despăgubiri şi pe care nu a plătit-o cărăuşul insolvent, se suportă de ceilalţi cărăuşi proporţional părţii ce le revine din taxa de transport.”

Această parte se devide proporţional între toţi transportatorii, indiferent de vinovăţia lor. Cărăuşul nevinovat va fi ţinut de rînd cu cel vinovat la efectuarea despăgubirilor către solvens, proporţional taxei de transport recepţionate.

Aceste prevederi nu au caracter imperativ, părţile avînd posibilitate să stabilească, în contractul de transport, o altă modalitate de recuperare a prejudiciului achitat de către solvens.

Sarcina probei insolvabilităţii sale aparţine cărăuşului care o invocă. Aprecierea acestor probe este de competenţa subiectivă a instanţei de judecată.

Invocarea incapacităţii de plată a cărăuşului vinovat nu implică intentarea procedurii de declarare a insolvabilităţii (în cazul pers.juridice).

Articolul 1027. Excepţiile opuse în cazul acţiunii în regres
Cărăuşul împotriva căruia se exercită, în temeiul art.1025 şi 1026, dreptul de regres nu poate obiecta că transportatorul care exercită regresul a plătit celui prejudiciat fără să datoreze dacă despăgubirea a fost stabilită prin hotărîre judecătorească şi dacă transportatorul asupra căruia se exercită regresul a fost înconoştinţat în mod reglementar de procesul în curs avînd posibilitatea de a interveni în acest proces.
După cum s-a menţionat în artiolele analizate anterior, volumul despăgubirilor datorate de către cărăuşii succesivi, vinovaţi în producerea pagubei, poate fi stabilit fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească.

În instanţă solvensul are sarcina de a demonstra că suma pe care a plătit-o cu titlu de despăgubire către client era datorată integral. Volumul despăgubirilor efectuate poate fi pus la îndoială şi contestat numai în cazul în care el a fost stabilit prin înţelegere amiabilă.

În baza principiului autorităţii lucrului judecat, despăgubirea stabilită de către instanţa de judecată nu poate fi contestată.

Dacă cărăuşul, împotriva căruia se îndreaptă acţiunea de regres, nu a fost citat legal în instanţă unde a fost stabilită întinderea despăgubirii datorate clientului, şi el nu a avut posibilitatea de a interveni efectiv în acest proces, se admite contestarea volumului despăgubirilor efectuate de solvens.

Dacă, în baza probelor prezentate de pîrît, se va demonstra că solventul a efectuat o despăgubire mai mare decît prejudiciul real cauzat, atunci pîrîtul va fi ţinut să retituie doar partea procentuală ce-i revine, calculată în baza prejudiciului real.

Articolul 1028. Dreptul cărăuşilor de a deroga

de la dispoziţiile prezentului cod
Cărăuşii au dreptul, fără a prejudicia interesele clientului sau ale destinatarului, să convină asupra unor reguli care să deroge de la prevederile art.1025 şi 1026.
Prevederile articolelor 1025, 1026 nu au caracter impertiv. Părţile, prin acordul său de voinţă, pot stabili clauze diferite de cele legale.

Dacă între cărăuşi există un contract de organizare a transportului succesiv pe un termen îndelungat aceste prevederi vor fi incluse, de regulă, în el.

După cum s-a menţionat, soluţiile legale nu tot timpul sînt în concordanţă cu principiul echităţii şi a răspunderii pentru fapta imputabilă. De aceea s-a admis derogarea de la normele legale. Astfel, părţile pot stabili că vor fi ţinut la despăgubiri către solvens, în cazul incapacităţii de plată a unui cărăuş, numai transportatorii vinovaţi în cauzarea prejudiciului. Deasemenea, poate fi stabilită răspundere egală pentru toşi cărăuşii, neluîndu-se în consideraţie distanţa parcursă efectiv şi partea fiecăruia din taxa de transport ş.a.

Dispoziţiile derogatorii de la norma legală , sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să îndeplinească o singură condiţie : - să nu prejudicieze interesele clientului sau ale destinatarului.

Articolul 1029. Nulitatea convenţiilor
(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art.1028, orice clauză care, în mod dorect sau indirect, dirogă de la dispoziţiile prezentului capitol este nulă şi lipsită de efecte. Nulitatea unor asemenea clauze nu are drept consecinţă nulitatea celorlalte clauze din contract.

(2) Este nulă îndeosebi acea convenţie prin care cărăuşul trece pe seama asigurării încărcăturii pretenţiile în despăgubire, precum şi orice convenţie asemănătoare.

(3) Nulă este şi convenţia în a cărei bază sarcina probei este răsturnată.

Capitolul XIII

MANDATUL

Articolul 1030. Contractul de mandat
(1) Prin contractul de mandat o parte (mandant) împuterniceşte cealaltă parte (mandatar) de a o reprezenta la încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obliga sa acţioneze in numele si pe contul mandantului.

(2) Mandantul este obligat sa coopereze cu mandatarul in scopul exercitării mandatului.
1. Raporturile de mandat persistă atât între persoanele fizice, cît şi cu participarea subiectelor de drept civil cu statut de persoană juridică. Esenţa juridică a raportului de mandat constă în posibilitatea figurării în calitate de parte (subiect) a acestui raport prin intermediul unei alte persoane terţe, împuternicită să reprezinte în astfel de raporturi interesele patrimoniale ale persoanei reprezentate. Anume prin această particularitate juridică a raportului de mandat, legislatorul scoate în relief calitatea specifică a mandatului ca formă juridică de intermediere. Cu toate că normele speciale despre intermediere în general şi intermedierea comercială se conţin într-un capitol aparte al Codului Civil (Art.art.1179-1198), şi legislatorul n-a evidenţiat legătura expresă dintre aceste construcţii juridice, conţinutul normelor în cauză ne indică posibilitatea aplicării faţă de normele intermedierii a normelor ce reglementează mandatul. În acelaşi context poate fi stabilită legătura juridică dintre mandat şi reprezentare (Art. art. 242-258). Legătura dintre mandat şi reprezentare este unidirecţională, ceea ce înseamnă că mandatul presupune raporturi de reprezentare. Reprezentarea însăşi nu este legată organic de mandat. Vis-a-vis de instituţiile tradiţionale ale dreptului civil cu care poate fi analizată în plan comparativ mandatul, actualul Cod Civil conţine unele construcţii juridice, care datorită diferitor mecanisme de încheiere, executare, efecte juridice pot fi în practica contractuală asemuite cu mandatul. Astfel reglementările contractului în folosul unui terţ prin care debitorul (promitentul) se obligă sa efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau ne indicat în contract, care obţine in mod nemijlocit dreptul sa pretindă prestaţia in folosul său, pot fi contrapuse cu cele din materia mandatului. O situaţie analogică poate apărea şi în cazul raportului de fidejusiune, unde o parte (fidejusor) se obliga faţă de cealaltă parte (creditor) sa execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului. Elementul juridic de prestaţie în folosul altei persoane, sau pentru altă persoană nu poate forma o identitate juridică dintre aceste contracte.

Conform definiţiei legale, expuse în acest articol, contractul de mandat se atribuie la categoria obligaţiilor juridico-civile de prestare a serviciilor juridice. Acest fapt denotă interferenţa juridică a acestui contract cu celelalte contracte de prestare a serviciilor, în special cu cele de prestare a serviciilor juridice, ca comisionul şi agenţia, administrarea fiduciară, expediţia ş.a. Însă legislatorul a modelat această construcţie juridică, ţinând cont de caracterele indispensabile ale mandatului, şi anume: caracterul fiduciar al raportului respectiv, care la rândul său este determinat de faptul că acţiunile mandatarului condiţionează apariţia, modificarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor, precum şi faptul că mandatarul săvârşeşte aceste acţiuni juridice din numele mandantului. Anume această trăsătură juridică delimitează contractul de mandat de contractul de acordare a serviciilor de asistenţă juridică în instanţele de judecată, care nu prevede apariţia, modificarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor. Un asemenea contract urmează să fie guvernat de normele Codului Civil privitoare la prestarea serviciilor (art.art 970-978).

2. Pentru reglementarea juridică a raporturilor de mandat legislatorul utilizează noţiunea de cooperare, făcând trimitere la raportul contractual dintre mandant şi mandatar. Conţinutul obligaţiei de cooperare dintre părţile vizate, reprezintă o consecinţă logică a caracterului fiduciar a relaţiilor dintre părţi. Mandantul nu se eliberează totalmente de obligaţii în urma încheierii contractului şi transmiterii împuternicirilor, dar urmează activ să susţină mandantul în exercitarea mandatului prin crearea condiţiilor optime pentru activitatea mandatarului şi anume, punerea la dispoziţie a informaţiei, documentaţiei necesare mandatarului, achitarea la timp a conturilor şi.a.