Colegiul de redacţIE

Dreptul la cetăţenie şi egalitatea cetăţenilor

Dacă cetăţenii constituie statul, dacă statul e o „asociaţie” a cetăţenilor, atunci cetăţenia înseamnă, în principal, drepturi faţă de stat, şi, în primul rând, dreptul cetăţenilor de a participa, în condiţii de egalitate, la exercitarea puterii de stat în folosul comun, exercitare care, uneori, e susceptibilă de a avea loc concomitent sau prin rotaţie, alteori - şi în cazul statelor mai mici, majoritatea celor de azi - prin delegaţia ei; cu alte cuvinte, dreptul de a alege şi de a candida la constituirea organului suprem al puterii de stat³³.

Această participare implică o serie de alte drepturi: de a locui pe teritoriul statului ai cărui cetăţeni sunt, dreptul la exprimare a opiniei etc.

Ca beneficiari ai ordinii de drept pe care au creat-o, cetăţenii au dreptul de a-şi reclama drepturile legale - activ prin dreptul de petiţionare, inclusiv cel de acţionare în justiţie, pasiv prin dreptul de apărare - ceea ce, pentru cetăţenii aflaţi în străinătate, corespunde cu dreptul de a cere protecţia statului ai cărui cetăţeni sunt şi de a refuza cetăţenia altui stat.

Mai mult, cetăţenia este, pentru o persoană fizică, însuşi dreptul său fundamental. Pentru că dacă de el depind dreptul de a alege şi capacitatea juridică de a fi ales, adică drepturile politice, ca şi drepturile propriu-zise (numite drepturi fundamentale), înseamnă că valoarea tuturor acestor drepturi e în funcţie de valoarea dreptului de cetăţenie, pe măsură ce o persoană fizică dobândeşte sau pierde cetăţenia respectivă.

Numai cadrul constituţional al dobândirii şi pierderii cetăţeniei dă valoare constituţională drepturilor cetăţenilor prescrise în Constituţie, numai implicarea caracterului constituţional al dreptului de cetăţenie poate just explica faptul că, de cele mai multe ori, el nu e nici definit, nici măcar amintit de unele Constituţii.

De aici se impune cerinţa ca textele care precizează acest drept să fie certe şi cel puţin de aceeaşi valoare ca acelea care stabilesc drepturile cetăţeneşti numite fundamentale, cerinţa de a se reduce la minim situaţiile de cetăţenie nesigură: cele care nu pot fi probate, cele de cetăţenie aparentă.

Cetăţeniile aparente provin din:

• 
  recunoaşteri de cetăţenie, urmată de apariţia după naştere a părintelui care determină o cetăţenie de origine sau de efectul retroactiv al unei legi;
  
• 
  neratificarea unui decret care acorda sau retrăgea cetăţenia unor categorii de persoane sau unor indivizi (dat sub rezerva ratificării) sau anularea unui act care acorda sau retrăgea cetăţenia;
  
• 
  acordări sau retrageri de cetăţenie cu efect retroactiv;
  
• 
  intervalul de timp dintre acordarea sau retragerea cetăţeniei şi publicarea ei;
  
• 
  anularea unei condiţii civile care a generat o schimbare de cetăţenie etc.
  

Ca membrii ai aceleiaşi cetăţi, cetăţenii sunt egali nu numai în drepturi electorale: ei sunt egali şi în faţa legii, şi în faţa justiţiei: „oamenii care depind de aceeaşi suveranitate, fără a fi supuşi aceleiaşi legi, sunt cu necesitate străini unii faţă de alţii” (Portalis, 1804)³⁴.

Instituţia cetăţeniei este afectată dacă există diferenţieri de regim juridic nejustificate: în sensul privilegiilor unor familii (titlurile de nobleţe), ale unor teritorii (capitala faţă de provincie, oraşul faţă de sate) etc., al celor având o anumită religie (a bisericii de stat) ori al celor neavând vreuna, al celor ce formulează o anumită opţiune politică (cea a partidului totalitar). Pentru a înlătura posibilităţile lor, Constituţiile consemnează egalitatea în drepturi a cetăţenilor, lipsa de discriminare în materie de origine etnică, naţionalitate, limbă, credinţă, opinie politică, sex, condiţie materială ori socială, domiciliu.

Egalitatea în faţa legii ori în faţa justiţiei nu înseamnă însă îndrituire egală: capacitatea, forţa de muncă, rezultatele lor, valorile morale şi fizice diferă de la individ la individ şi generează diferenţieri legitime, creatoare, recunoscute şi chiar stimulate - compensare a prestaţiilor voluntare aduse societăţii şi statului. In acelaşi timp însă, statul e preocupat şi de o acţiune de egalizare menită a asigura o condiţie minimă de existenţă, expresie pe de o parte a generozităţii celor ce pot mai mult, pe de alta o necesitate pentru asigurarea păcii sociale, tendinţe echilibrate prin lozinca vechii Revoluţii Franceze: libertate, egalitate, fraternitate.

Nici valoarea egalităţii cetăţeneşti în drepturile electorale, în primul rând, nu trebuie absolutizată. Un cetăţean izolat e lipsit de putere: de drept, în limitele în care statul se exprimă prin legi impersonale, şi în fapt, în care statul concretizează execuţia lor. Apoi, chiar într-o democraţie perfectă, puterea nu aparţine direct cetăţeanului, hotărârea nu o ia acesta, ci adunarea din care face parte cetăţeanul, sau în care sunt reprezentaţi majoritatea cetăţenilor. Cetăţenia nu înseamnă guvernare, în care nu e posibilă o participare concomitentă a tuturor şi nici măcar - în cadrul aceleiaşi generaţii - o participare de rând, ci numai în limita unanimităţii de vedere, numai în măsura în care votul cetăţeanului, ca alegător sau deputat, e votul majorităţii.

Dacă, aşadar, pe de o parte, categoria cetăţenească atribuie cetăţenilor ei o condiţie de „pair" (egal), pe de alta, nu poate exista inegalitate legală, între cetăţean şi guvernantul colectiv, la modul absolut, decât teoretic, în sistemul în care s-ar considera valabile numai hotărârile luate cu unanimitatea voturilor cetăţenilor (sau ale aleşilor lor), ceea ce practic ar însemna dependenţa de unul singur, imposibilitate de schimbare, deci şi de progres, cu alte cuvinte regres. În acelaşi timp, faptul că unul sau altul dintre cetăţeni e investit cu o funcţie componentă a puterii de stat, administrativă ori judecătorească, devenind un primus inter pares, creează, într-un fel sau altul, deosebiri între condiţiile cetăţenilor.

Dacă, deci, pe de o parte, cetăţenia implică egale posibilităţi legale de manifestare, pe de alta, aceasta nu înseamnă, la modul absolut, egale posibilităţi în condiţii concrete, egalitate ce ar nega statul³⁵. Într-o democraţie bine orânduită, „nu eşti egal decât ca cetăţean, pe când în cealaltă eşti egal şi ca dregător, ca senator, ca tată ca soţ, ca stăpân” (Montesquieu). În această perspectivă, cetăţenia reprezintă un minim comun de drepturi, dar care să-i permită individului să atingă - în măsura în care are calităţile corespunzătoare - cele mai înalte trepte în activitatea de stat.

Apoi, există o legătură a condiţiei cetăţeneşti cu forma de guvernământ, cu întreg sistemul politic al societăţii. Termenul de cetăţean este cel mai adecvat întrebuinţat în democraţie, pe deplin în formaţia politică derivată din concepţia contractului social³⁶, el e circumscris într-o formaţie politică bazată pe un pact între guvernanţi şi guvernaţi, precum într-o monarhie constituţională, şi nu e deloc adecvat într-o monarhie absolută sau o dictatură, chiar dacă autoritatea ar fi însoţită de liberul arbitru sau de gândire.

În sfârşit, egalitatea juridică poate fi inegalitatea reală, în primul rând cea economică. Apare, în acest context, distincţia între cetăţeanul liber de drept şi cel de fapt, caz în care statul apare, pentru cei puşi legal într-o poziţie inferioară, chiar ca un mijloc de constrângere, ca opunându-se condiţiei de cetăţean. La acestea mai trebuie adăugat că principiul universalităţii condiţiei de cetăţean dăinuie în România încă de la sfârşitul primului război mondial (exceptând intervalele în care ţara noastră n-a putut dispune în fapt de suveranitatea sa) şi că e pe punctul de a se generaliza în lume.