Colegiul de redacţIE

Ce este cetăṭenia europeană?

Conceptul de cetăţenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de bază ale epocii modeme şi ale regimului democratic. Cetăţenia este strâns legată de naţionalitate şi de stat, astfel încât cetăţenia europeană este un concept nou, o noţiune specială datorită caracterului său supranaţional²⁰.

Ideea de a crea un nou tip de cetăţenie care să cuprindă mai multe popoare, nu este în totalitate nouă. O astfel de încercare a fost, până la un anumit punct, şi cetăţenia romană. Se poate face cu greu o paralelă între cele două, dar există totuşi câteva aspecte comune: dorinţa de a crea un ataşament faţă de valorile unificatoare ale unei construcţii politice superioare, care înglobează mai multe state şi naţionalităţi, existenţa garanţilor juridice şi fiscale recunoscute pe tot teritoriul acesteia, dreptul de a participa la viaţa politică la nivel superior, un statut internaţional special al cetăţenilor în statele terţe.

Cu toate acestea, în forma actuală, cetăţenia europeană poate fi considerată originală şi rezultatul unei preocupări mai vechi a elitelor politice pentru a crea unitate între popoarele europene şi ataşament faţă de valorile comunitare. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viaţa economică şi politică a Uniunii prin recunoaşterea oficială a unei serii de drepturi de care aceştia se pot bucura indiferent de statul membru în care se află, cu singura obligaţie ca titularii să fie resortisanţi ai statelor membre ale Uniunii Europene.

Ca regulă, cetăţenia e recunoscută de către stat cetăţenilor săi care, ca membri ai cetăţii, participă la guvernarea cetăţii. Dar există excepţii, ca de exemplu „cetăţenia britanică de peste mări”²¹ sau cea a Uniunii franceze. Dreptul internaţional recunoaşte acest statut privilegiat, condiţionat de naţionalitate, care presupune, în principal, dreptul de şedere pe teritoriul naţional, participarea la viaţa politică (dreptul de a alege şi de a fi ales), accesul la funcţiile publice, dreptul la protecţie diplomatică.

Noţiunea de cetăţenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi şi obligaţii corespondente. Ea implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de aceleaşi drepturi care sunt acordate, în mod tradiţional, propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate statelor membre ale Comunităţii. Trebuie reţinut însă că structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene şi exercitarea altora la nivelul statelor membre.

Cetăţenia europeană este un concept recent, născut dintr-o idee mai veche (datând aproximativ din anii ’40) şi a fost definită prin Tratâtul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht. Incluzînd drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.

Articolul 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte).

Cetăṭenia europeană este o idee, un concept, o realitate. Ideea de a împământeni un nou tip de cetăṭenie care să aparṭină mai multor popoare nu este nouă. Încă din iunie 1940, Charles de Gaulle, Jean Monnet şi Winston Churchill o considerau posibilă în cadrul unei uniuni franco-britanice.

Ca idee, ea simbolizează comunitatea de obiective şi de mijloace care se construieşte între statele membre – mai bine spus, între popoarele acestor state – ale Uniunii Europene. Ea derivă din ideea de baza a construcṭiei europene: aceea de a asigura pacea, permiṭând popoarelor să traiască laolaltă în virtutea unor reguli şi instituṭii comune, liber consimṭite.

Sintagma de “cetăṭenie europeană” nu a existat în această formă de la început. A existat mai întâi noṭiunea de “Europa a cetăṭenilor” care de-a lungul timpului a evoluat şi s-a aprofundat. Abia în 1990, la iniṭiativa guvernului spaniol, se adoptă noṭiunea de cetăṭenie europeană care va fi consacrată juridic prin Tratatul de la Maastricht, unde e definită astfel: este cetăṭean al Uniunii orice persoană care deṭine naṭionalitatea unui stat membru. Tratatul de la Amsterdam adauga aici că Cetăṭenia Uniunii completează Cetăṭenia naṭională şi nu o înlocuieşte.²²

Cetăṭenia, ca şi concept, are un conṭinut atât politic (definind statutul personal al unui individ) cât şi juridic (referitor la ansamblul de drepturi subiective pe care un individ le poate invoca). Condiṭia existenṭială a cetăṭeniei este capacitatea de a avea drepturi (drepturi subiective conform teoriei pozitive a dreptului) şi de a le putea pune în aplicare. Pe cale de consecinṭă, Cetăṭenia europeană există în măsura în care titularii săi se pot bucura de drepturile care derivă din acest statut.²³

Dincolo de noṭiune şi idee, există însă şi o realitate politică a cetăṭeniei europene. Abia schiṭată pentru unii, pentru alṭii însă suficient de puternică, aceasta realitate este dată de conṭinutul cetăṭeniei şi mai ales de aplicarea ei şi de evaluarea eficacităṭii sale.

Naţionalitatea, identitatea şi cetăţenia europeană

La prima vedere, raportul dintre naṭionalitate şi cetăṭenie europeană impune o ecuaṭie destul de simplă. Există două posibilităṭi:²⁴

• 
  supra-poziṭionarea – Cetăṭenia europeană este o cetăṭenie nouă, care fie o eclipseaza pe cea naṭională, fie îi este subordonată, caz în care nu ar mai avea nici o valoare;
  
• 
  super-poziṭionarea înṭelegând prin aceasta ca Cetăṭenia europeană este un complement al celei naṭionale.
  

În realitate, chestiunea nu este chiar atât de simplă, mai ales ca “naṭionalitate” şi “identitate” sunt la rândul lor nişte termeni ambigui şi controversaṭi.

În prima variantă a acestei “ecuaṭii” se găsesc la extreme pe de o parte naṭionalistii (extremiştii mai ales) şi euroscepticii, iar de cealaltă parte, pro-europenii care cred într-o estompare din ce în ce mai pronunṭată a statului naṭiune.

Cei care neagă existenṭa unei cetătenii europene contestă însuşi fundamentul şi pertinenṭa Uniunii. Din punctul lor de vedere, ar fi imposibil să conciliezi sentimentele de apartenenṭă naṭională cu aspiratiile “unioniste”.În realitate nu ar exista o adevarată comunitate de interese, deoarece informaṭia ajunge foarte dificil la cetăteni,este trunchiată şi greu de înṭeles, în plus ea este şi foarte puṭin atrăgătoare pentru viaṭa cotidiană a indivizilor²⁵.

La cealaltă extremă, susṭinătorii cei mai entuziaşti ai cetăṭeniei europene afirmă sfârşitul statului-naṭiune, considerând depăşită epoca naṭionalismului. Europa occidentală se găseşte deja într-un stadiu în care procesul de integrare naṭională s-a incheiat de multa vreme şi deci ar părea mai mult decât normal să se treacă la un stadiu superior de integrare: acela postnaṭionalist sau supranaṭional.

Între aceste doua extreme, cei care aleg să împace caracterul naṭional cu cel european sunt destul de numeroşi.

Toate aceste propuneri vizează în final crearea în timp a unei identităṭi europene, iar constituirea acesteia n-ar fi posibilă fără acordul europenilor. Ceea ce ne conduce la o altă problemă fundamentală, şi anume aceea a legitimităṭii.

Construcṭia politică a Uniunii Europene stă sub semnul valorilor democratice şi liberale. Apare astfel întrebarea dacă putem să creăm în mod artificial o solidaritate cetăṭenească într-o entitate politică de talia Uniunii Europene, care pare din ce în ce mai mult a reproduce la nivel supranaṭional caracteristicile statului-naṭiune. Unde ar putea fi găsita legitimitatea unei asemenea construcṭii politice? Raspunsul este: în randul unor cetăṭeni europeni care conştientizează şi interiorizează mai adânc acest statut consimṭit.²⁶

Se impune deci, întărirea mijloacelor de comunicare socială şi sporirea accesibilităṭii lor ca o modalitate de a trezi interesul cetăṭenilor de a participa mai mult la viaṭa publică europeană, dar şi dezvoltarea unei educaṭii prin programe comunitare, prin aceasta, întărindu-se caracterul democratic şi deci legitimitatea uniunii politice europene.

Educaṭia pentru cetăṭenie este considerată, pe plan european, ca prioritate a reformelor educaṭionale. Aceasta este văzută ca instrument al coeziunii sociale, bazată pe drepturile şi responsabilităṭile cetăṭenilor. De asemenea, reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaṭionale în toate ṭările europene. Astfel, se poate spune că educaṭia pentru cetăṭenie este un scop educaṭional, dirijând sistemul de învăṭământ către un set de valori comune, cum ar fi: diversitatea, pluralismul, drepturile omului, justiṭia socială, bunăstarea, solidaritatea.²⁷

Scopul programului comunitar "Promovarea cetăṭeniei europene active" constă în sprijinirea organismelor care desfăşoară activităṭi în domeniul promovării cetăṭeniei europene active şi are următoarele obiective: ²⁸

• 
  promovarea şi diseminarea valorilor şi obiectivelor Uniunii Europene;
  
• 
  realizarea unei legături mai strânse între cetăṭeni, Uniunea europeană şi instituṭiile acesteia şi încurajarea cetăṭenilor de a se implica în activităṭile acestor instituṭii;
  
• 
  implicare activă a cetăṭenilor în reflecṭii şi discuṭii asupra construcṭiei Uniunii Europene.