Colin Forbes

Urcă agale treptele şi trecu pe lângă numărul 498, observâml 1 urmele pe firul cărora venise continuau îndărătul porţii cu grilaj dr Mai remarcă şi gheaţa spartă de pe clanţa porţii. Urcă mai deparir im tele ca să aibă o vedere de ansamblu asupra locului. In spatele casei ffl mică grădină înconjurată de ziduri. Marler rămase locului, gând„ Frigul nu-1 deranja câtuşi de puţin, avea capul descoperit, iar |>u”| lucea în lumina unui felinar.

Văzuse în faţa intrării un al doilea şir de paşi care ieşea din M îndreptându-se pe Konvikstrasse, spre catedrală. Oare să nu indl nimeni înăuntru? Riscantă ipoteză…

Se aburcă pe zid şi sări într-un morman de omăt care-i iinifl zgomotul căderii. Se afla în grădina din spatele casei. Se aprobi, i din spate, dindărătul căreia nu răzbătea nici un fir de lumină; o il_| expert cu un şperaclu pe care-1 avea, împreună cu alte câteva mente, într-un toc de piele din buzunarul interior al hainei. (iu i pregătit într-o mână, răsuci cu cealaltă clanţa şi împinse uşa încet, cu maximă prudenţă. Balamalele erau bine unse, însă şi operaţia îi reuşi într-o linişte deplină. II întâmpină un val de căldură, care-1 făcu să încremenească: dacă nu era nimeni în casă, de ce-ar funcţiona încălzirea centrală?

Cu ochii mijiţi păşi înăuntru, constatând repede că se afla în bu-iJtărie. II învălui o aromă de cafea proaspătă. Închise uşa cu aceeaşi prudenţă, dând timp ochilor să se obişnuiască cu întunericul.

În interior, o altă uşă dădea într-un coridor drept care ducea proba-iiI ui camera de zi, din faţă. De mirare era faptul că nu văzuse nici un fii de perdele trase la ferestrele de acolo, cu vedere spre stradă, spre dfosebire de toate celelalte case vecine. Coridorul era, din fericire, parii cu gresie, aşadar, nici un risc să scârţâie vreo scândură sub picior. 1 ii Ier înainta prudent, fără zgomot, ţinând sprayul la înălţimea piep-ilui, ca pe o armă. Uşa dinspre camera de zi era larg deschisă, şi toţi 1 11 i se întinseră ca nişte coarde de oţel, cum i se întâmpla de obicei iiua'iile limită, la auzul unui scârţâit uşor, de parcă cineva aşezat pe ni ii şi-ar fi schimbat poziţia. Privind prin crăpătura dintre perete i. Marler văzu un bărbat aşezat intr-un fotoliu, cu faţa la el, într-o nu. I suspect de rigidă. Mai încolo şedea un alt bărbat, scund, îndesat, în i. ip rotund; pe genunchii lui se odihnea o puşcă scurtă, cu ţevile ii i¦ I nduioşătoare privelişte!

I, u Ier se retrase în bucătărie, cu acelaşi pas de pisică, după ce i usc duhoarea tipică de putrefacţie care însoţeşte un cadavru, în i, răsturnă cu zgomot ibricul de cafea şi se lipi de peretele pii us. I. Auzi dinspre sufragerie acelaşi scârţâit, de data aceasta I ivn, i iu, ii apăsat, semn că omul se ridica de pe scaun. Atât de încet iu, i individul încât, Marler află că ajunsese în bucătărie doar când ' ilc boante ivindu-se în cadrul uşii. Ţinându-şi respiraţia, ' mectă un jet scurt de gaz drept în figura fălcoasă care apăru i'iişl ii.

' „ bp. I aceea, totul se petrecu rapid: Stieber horeai împleticinia stângă la ochi, gemând de usturime, cu dreapta încă ţinu Marler i se strecură în spate şi-1 prinse de gât trăgând spre i i I rupă.

— Încă puţin, şuieră el în limba germană, şi-ţi pocneşte gâtul ca un beţigaş. Pune imediat piedica la puşcă!

Înnebunit de durere, Stieber orbecăi după pârghia de asigurare pe care avu norocul s-o nimerească şi să blocheze mecanismul de tragere.

— Bun, aşa mai merge, îi zise Marler; acum o să ne întoarcem în sufragerie. Târăşte-te cum poţi, eu n-am de gând să te slăbesc. Dimpotrivă, s-ar putea să greşesc trăgând un centimetru mai mult…

Dezorientat, şocat, obosit de veghea de peste noapte, Stieber nu era în stare să opună nici cea mai mică rezistenţă; nu putea nici măc. U să gândească limpede, era copleşit de o frică nebună. Se întoar” târându-şi picioarele pe coridor, simţind cum se-nteţeşte senzaţia q usturime din ochi.

Marler îl conduse în sufragerie, îi ordonă să lase puşca pe o masă, <„| mare grijă, apoi îl lăsă să se prăbuşească pe scaunul de lemn pe cil şezuse până atunci, probabil ca să n-adoarmă. II pipăi din cap pânl1 picioare, dar nu mai găsi nici o armă asupra lui. Stieber se freca de z< n ochi cu amândouă mâinile, să alunge usturimea.

Marler observă cadavrul lui Richter proptit într-un fotoliu în aşa încât, uitându-te de afară, să crezi că e viu; duhoarea din încăpere îl I să strâmbe din nas. Îşi îndreptă apoi atenţia spre Stieber:

— Acum o să te iau la-ntrebări. Te previn însă că ştiu majorii | răspunsurilor! Ai de ales: o singură minciună şi ţi-am rupt gâtul jucăm în aceeaşi echipă dacă vrei s-apuci şi ziua de mâine. E clar?

Stieber dădu din cap afirmativ, masându-şi ceafa care-1 durea m zitor. Vederea însă îi revenea, pentru că Marler, ca să se protejezi însuşi, folosise o cantitate foarte mică de gaz. Stieber îşi vedea agrfl ca prin ceaţă, dar avu grijă să nu se holbeze la silueta din fad Privirea îi alunecă pe forma nedesluşită a armei cu două ţevi, la nul metri distanţă de scaunul pe care şedea.

E clar, răspunse el în germană, limba în care i se adresase tjj.1 ăsta din primul moment.

Sub ameninţarea ta, Klaus Richter a telefonat la Londra. SdJ în ce fel l-ai forţat.

I-am ţinut cuţitul la gât…

Şi a sunat de aici, de la telefonul de colo?

— Da…

Fii atent la ce spui, fiindcă se auzea larmă în jur, în timpul nvorbirii!

Casetofonul… Stieber se exprima cu greutate, vocea îi era sugru-ată şi-1 durea beregata. Arătă cu degetul în direcţia aparatului care se udihnea pe un bufet şi Marler îşi dădu seama că-i revenea vederea. Fără lă-1 scape din ochi, se duse până la casetofon şi îl puse în funcţiune; Im. Iperea se umplu de larmă nedesluşită, de glasuri amestecate cu mu-”ică. Asta-1 făcuse, care vasăzică, pe Tweed să creadă că Richter vorbea lin vreun local. Marler închise aparatul.

— Şi-acum, repede, numele celui cu care-a vorbit Richter! Unu' Tweed, nu-ş cine-mai e şi-ăsta…

— După ce-a terminat convorbirea, Richter a fost ucis; nu mă Hllrrcsează cine 1-a omorât, spune-mi doar…

Iu. I-am băgat aer în venă cu o seringă hipodermică… I a ordinul cui?

Slieber ezită îndelung, frământându-se în scaun. Marler îşi vârî 1 Ini în tocul de piele şi se apropie, flexându-şi degetele.

I lorowitz, cârâi imediat glasul lui Stieber, Armând Horowitz. Dar i spui că ţi-am spus eu, pentru Dumnezeu…

Iu pentru tine, mai degrabă. N-o să-i spun, stai liniştit. Unde-i uz acum?

I l. ibar n-am… Urmă o altă ezitare, apoi: A venit aici la vreo juma' lintea ta să vadă dacă stau de pază, în caz că vine Eiger după

Im i. i ura ai făcut şi tu. După aia a plecat, nu ştiu unde; nu cred că se i llllo. Irce. Sper să nu mai vină, că altfel o să-mi vadă precis vânătăile

Aută-mi seringa cu care l-ai omorât pe Richter, ca dovadă că e aşa hti'liin se ridică anevoie şi merse clătinându-se până la un dulap; uu sertar, zise: i i.

Ii-o! Îi porunci Marler.

1 ¦ i ¦< oase seringa din sertar şi Marler dădu din cap, mulţumit: 1111, i|'ur că instrumentul purta amprentele lui Stieber.

Pune-o la loc în sertar. Cum te cheamă?

Helmut Stieber.

Pentru cine lucrezi?

Pentru World Security, aici, în oraş; ca paznic. Treaba cu Richter am făcut-o pe de lături, la un ban în plus…

Mie-mi spui, îşi zise Marler. Nesigur pe picioare, Stieber o porni îndărăt, spre scaunul lui, dar la mijlocul drumului se aruncă deodată asupra armei de pe masă. O mişcare pe care Marler o prevăzuse de altfel şi o aştepta. Încă o dată, braţul său se încolăci în jurul gâtului lui Stieber, înainte ca acesta să ajungă la puşcă. Cu un icnet de'neputinţă şi groază, Stieber se lăsă să atârne, ca un sac de cartofi.

— Stai pe picioare sau am terminat cu tine! Îl şfichiui glasul lui J Marler.

Ucigaşul făcu o sforţare să se ridice, iar Marler îl strânse mai taie, apoi slăbi o idee menghina. Stieber cârâi cu o voce pierdută:

E-adevărat tot ce ţi-am spus…

Sunt convins de asta; dar n-a fost frumos din partea ta să te-ntin/după puşcă. Ca să-ţi fac plăcere, pot să-ţi spun c-a fost o-ncercare desml de bună. Şi acum, eu trebuie să ies de-aici…

Nu scot un cuvânt, zău! O să stau aici până…

Ai ghicit, exact aşa ai să faci; mergem sus, într-un dormitor, şi d leg de mâini şi de picioare. O să stai frumuşel pe pat, iar când o sil Inii departe am să telefonez unui prieten de-al tău, tu-mi spui numele, al vină să te elibereze. Ai ceva prieteni, Helmut?

Vorbind, îl duse pe Stieber în hol, iar la ieşire mai aruncă o privii_| în camera de zi. Era perfect: amprentele lui Stieber pe arma cu dmitl ţevi şimai alespe seringa hipodermică, indicii din care poliţi. I I trebui să fie în stare să scoată ceva. H

La piciorul scării, Marler îşi scoase pistolul şi-1 înfipse în spinare. I l_| Stieber, eliberându-1 din strânsoare.

— Ai un Browning în coaste; uşurel, hai urcă! Neamţul se supuse ca un mieluşel. Intrară într-o cameră de hM unde Marler îi ordonă să se întindă pe pat, cu faţa în jos; scoase o >i de bandă adezivă dintr-un buzunar şi, după cum îl anunţase, îi H mâinile la spate şi apoi picioarele, în dreptul gleznelor.

Am un prieten… Începu neamţul, întorcându-şi capul rotund pe jernă, cu privirea spre Marler.

Şi eu am unul, îl anunţă acesta.

Ieşi din dormitor, închise uşa în urmă şi îşi puse o pereche de lănuşi chirurgicale. Coborî în sufragerie, ridică receptorul, formă amărui secţiei de poliţie sub ochii lipsiţi de viaţă ai lui Richter.

Vreau să raportez o crimă în Freiburg; vă rog, cu inspectorul-şef uihlmann… Nu. Nu discut cu nimeni altcineva. Şi dacă nu vine la i-lclon în treizeci de secunde, închid. Dacă nu-i acolo, daţi-mi nu-lărul imediat…

E aici; aşteptaţi un moment.

Nu mai mult de treizeci de secunde.

Proaspăt bărbierit, după o noapte albă, Kuhlmann se afla în sala de BSe, în faţa unei ceşti de cafea neagră. Nu putuse scoate nimic de la is, care o ţinea una şi bună că tocmai se-ntorsese de la o conferinţă surată la sediul WS din Basel, în Elveţia, şi că nu ştia nimic despre m fel de operaţii recente şi că nu voia să discute decât în prezenţa catului său.

Kuhlmann îl urmă pe poliţistul care-1 chemase la telefon. Nu, indi-liul nu-şi declinase identitatea, a răspuns poliţistul întrebării inspecto-Im. Inc-un ţicnit, îşi zise Kuhlmann. I) a, sunt Kuhlmann; cu cine vorbesc?

— Cu un binevoitor, răspunse Marler tot în germană. Aveţi un caz „inucidere pe Konvikstrasse 498. Şi criminalul şi victima se află încă Iţa locului. Asta-i tot.

Marler puse încet receptorul la loc: urechea lui ascuţită prinsese finetul zăpezii sub paşii cuiva, la intrarea din faţă, ca şi scârţâitul ţii. Se retrase grăbit în bucătărie, de unde ieşi prin spatele clădirii în îngheţat de afară. Se caţără pe coama zidului şi sări în partea i i, după ce se asigură că străduţa în trepte era pustie. Se strecură pe zid până în locul de unde putea să vadă intrarea principală: o care-i era deja familiară stătea cu spatele în direcţia lui, înaintea Vrmand Horowitz revenise, cine ştie pentru ce motiv, i ii Ier aşteptă până când Horowitz dispăru în casă, după care o i 11 lugă în jos pe treptele străzii, coti la stânga şi merse la pas pe

Konvikstrasse către poarta oraşului, numită Schwabentor. Acum, totul era o cursă contra cronometru: ori Kuhlmann se va mişca rapid şiri va înhăţa pe ambii asasini ori Horowitz va fi mai iute, eliberân-dud pe Stieber şi reuşind să scape amândoi. Dar asta era problema lui Kuhlmann; Marler avea alte treburi cared aşteptau mult mai departe, în Anglia.

Ra 7 a.m., ora Londrei, îl găsi pe Buckmaster aşezat la biroul lui Morgan din sediul World Security, pe Thread-needle Street. Venise de (Casă cu maşina Leonoreiiată un avantaj al insistenţelor ei de a dormi mi camere separate, putea să iasă şi să se întoarcă fără ştirea ei. Volvo-ul l. ronorei îl parcase în garajul de la subsol.

Îmbrăcat într-un alt costum, tot de culoare închisă, cu haina întinată peste burta proeminentă, Morgan şedea pe un scaun în faţa lnliii său. In ciuda oboselii, căci se-ntorsese chiar în noaptea aceea li la Freiburg cu turboreactorul companiei, ochii lui erau vioi, ca 'ii coacăze negre.

Deci Tweed e tot în libertate… IWickmaster îşi trecu o mână prin părul dezordonat, se lăsă pe spâni lotoliul rotativ şi îşi ridică un picior pe birou. Purta pantofi „i pe comandă.

I ¦ Credeam c-ai încheiat pân-acum această problemă minoră, conti-'iii, l el pe un ton sarcastic, prinzându-şi amândouă mâinile la ceafă.

Nu-i chiar minoră, îşi începu Morgan justificarea, jucându-se cu o ii i lungă de foi, fără s-o aprindă însă. Am făcut progrese însemnate, i ştim că se ascunde în zona Pădurii Negre. ¦ Se ascundea, îl şfichiui Buckmaster. Ce garanţie ai că mai e tot IHlInr

S a mai făcut o încercare pe autostradă…

'„ uteşte-mă de amănunte, te rog. Când ai de gând să termini cu. Ista?

Vorbea cu glasul acela obosit, plictisit, pe care-1 întrebuinţa mai ales în şedinţele Parlamentului, pentru a răspunde întrebărilor vreunui idiot. Avu satisfacţia de a citi o sclipire de revoltă în ochii lui Morgan. Aşa trebuie, să-i ţii pe jăratic, mai ales pe funcţionarii superiori.

O să putem profita de căderile masive de zăpadă din zonă, explici Morgan cu emfază. Urmele de maşină sunt mult mai uşor de depistai. In curând va părăsi zona şi îi cunoştem deja maşina.

II vreau ţinut în şah permanent, se zborşi Buckmaster aplecându-sc înainte şi izbind cu palma de birou. Îl vreau hărţuit până rămâne literal mente fără suflare! Vreau să fie atât de zăpăcit, încât sa n-aibă timp do gândire, să-1 terorizaţi până-şi iese din minţi! Poate că Paula Grey ari cea mai bună cale prin care poţi ajunge la el; înţelegi ce vreau să spun:1 întrebă el cu un zâmbet sadic.

Morgan se mândrea cu puterea lui de a rezista oricăror presiuni. Iii faţa fanfaronadei lui Buckmaster, cu o voce stridentă până aproape I ţipăt, expresia deformată de ură şi obrazul roşu de mânie, el se înticlilj ca şi în alte daţi, dacă nu cumva şeful lui o să-nnebunească de-a binrl într-o bună zi.

Da, înţeleg, răspunse Morgan calm. Ne-am mai confruni. N altădată cu astfel de probleme şi avem mijloacele corespunzăl pentru a le rezolva…

Nu noi! Voi aveţi mijloacele necesare! Izbucni Buckmaster, ţipăt dement. Se aplecă peste birou, cu părul vâlvoi. Vreau să-1 clis pe omul ăsta şi n-ai să poţi face nimic dacă-ţi propteşti şuncile U Londra! Ai zis Freiburg, ai zis Pădurea Neagră, acolo te vreau, conduci vânătoarea!

Plec înapoi chiar azi. Am să mă ocup personal; până acum, dezamăgit pe nimeni…

În toate este un început, şuieră glasul lui Buckmaster. Ar li U nu fie de data asta…

Îşi îndreptă cravata cu amândouă mâinile, apoi şi le împnj degetele împletite şi coatele pe birou, un gest ale cărui uii); lil aducea aminte lui Morgan de una din insectele acelea numite calu Pe figură îi înflori un zâmbet larg, generos.

— Am toată încrederea în tine, Gareth. N-aş fi ridicat niciodată organizaţia asta dacă nu erai tu. Eşti singura persoană, în toată lumea asta, în care am încredere.

Morgan dădu din cap gânditor, martor la una din reprezentaţiile upice date de Buckmaster: mai întâi ameninţări, trăsnete şi furie lezlănţuită, urmate brusc de dulceaţa înţeleptei bunăvoinţe. Cunoştea prea bine metoda, numai că până acum nu fusese aplicată decât la plevuşcă. Nu-i convenea deloc să fie chiar el cobaiul… Mai bine să treacă la alt subiect:

— In legătură cu crima şi violul din Radnor Walk, aş vrea să ştiu dacă I identificat cineva cadavrul până acum; mi-ar putea fi de folos în hăi-pirca lui Tweed, un zvon cum că Secţia Specială îşi strânge plasa în >' 111 criminalului etc, etc.

I) eocamdată nici un indiciu, spuse Buckmaster din nou relaxat, cu inimile la ceafă şi picioarele întinse sub birou. Inspectorul însărcinat i melieta bănuieşte că fata era străină; în fond, Tweed îşi petrecea iul de mult timp peste hotare.

— De unde până unde străină? Nu-şi putu ascunde Morgan neliniştea. I tainele ei n-aveau nici o etichetă a fabricantului, iar lenjeria de i|> i ia toată nouă, probabil la prima purtare. I s-a găsit în poşetă o ia pentru câteva din lucruşoarele astea, care trimitea la magazinul ik, cu data crimei. N-avea cărţi de credit, ci numai bancnote noi ii

* Una peste alta, toate astea ar fi trebuit s-o facă să pară englezoaică 4 Ht^ri, sugeră Morgan.

Iii.tr prea englezoaică, pentru gustul inspectorului-şef, care o ii. Ii degrabă ca pe o străină îmbrăcată cu lu-cruri englezeşti. Dar în 1111 eresează foarte mult identificarea ei, îi aruncă Buckmaster

1, căscând.

Hi pus de ce.

1 luuc să plec, înainte de a veni Leonora; uneori pică mai devre-i ip… >, cum te descurci cu ea?

1 ni i aer se ridică, îşi îndreptă haina, întinse mâna după palton.

Mă descurc eu; în fond e femeie şi toate sunt la fel: se lasă conduse de emoţii, până la isterie. Asta le face să fie catastrofale în posturi de conducere.

Ah, Doamne! Uite ce vreme! Exclamă Buckmaster, care se apropiase de fereastră. Priveliştea panoramică era ascunsă de o perdea de fulgi groşi de zăpadă. Ministrul Securităţii Externe se întoarse pe călcâie: Am plecat; nu m-ai văzut pe-aici.

Bine-nţeles…

O jumătate de oră mai târziu, apelul interfonului îl întrerupse pe Morgan din verificarea unor contracte recente, făcându-1 să tresară II auzul glasului Leonorei:

— Gareth? Ai putea veni până la mine-n birou? Am ceva să-ţi spun. Primul gând al lui Morgan fu acela că Buckmaster o ştersese la ţanci apoi se-ntrebă, neliniştit, ce i-o mai fi trecând prin cap femeii ăstei. I: n de alta, dar folosise tonul acela învăluitor, plăcut, arma cu care pregătea ea să dea gata pe câte cineva.

O găsi aşezată la birou, îmbrăcată într-o toaletă Chanel; şuviţjH blonde îi străluceau în lumina veiozei aprinse. Avea dreptate, afară rnj o vreme atât de întunecată, încât ai fi zis că-i noapte. Îşi luă un scaun I se aşeză în faţa biroului. Spre surprinderea lui, Leonora se ridică, dtt ocol biroului, culese în cale un scaun cu spătar drept şi veni să stea l. mj el, oferindu-i priveliştea frumoaselor ei picioare, încrucişate elegant

— Spune-mi, nu-i aşa că Lance a fost pe-aici să te vadă, în din asta?

— Nu, minţi Morgan prompt. Ca ministru, nu poate să…

— Ştiu asta, nu poate să întreţină legături cu conducerea compui Dar ştiu să păstrez un secret, zău! Hai, Gareth, spune…

II bătu uşurel pe Morgan peste degetele butucănoase ce i se oclill pe genunchi, cu un creion cu care până atunci se jucase lovind la uşor salba perfectă a dinţilor ei imaculaţi. Păi dar, gândea Moi -M că eu nu ştiu să ţin un secret… Apoi, cu glas tare:

— Am fost aici la şapte fix şi nu m-am mişcat din biroul mru, i am lucrat singur, până acum.

— Atunci de ce mi-o fi luat Volvo-ul meu cu noaptea-n cap? A ebuit să mă aducă Hanson, cu Daimler-ul, zise ea, privind în gol. Dacă n-a fost aici înseamnă că s-a dus în vizită pe la vreo prietenă. Sămânţa bărbatului, mă rog, dar la ora asta?! Te-ntreb pe tine…

E ministru al Securităţii Externe, nu se lăsă Morgan, şi în această calitate putea să se ducă oriunde, poate în vreun loc unde nu e bine să [ie văzut, şi atunci de-asta a luat maşina ta.

Gareth, dacă mă înşală, vreau să ştiu cu cine. O să-1 dau în urmărirea celei mai bune agenţii de detectivi particulari, până aflu cine-i lArfa. Tonul ei deveni măgulitor: Ştii, n-am prea mulţi oameni de Mii-redere în jur şi nu sunt atât de proastă încât să mă destăinuiesc prietenelor. Am şi eu nevoie să vorbesc cu cineva şi ştiu că tu eşti om de onoare. Apropo, sper că ştii că Lance are intenţia să te facă să aluneci din companie…?

0 dată cu ultima întrebare, Leonora începu iar să-1 atingă peste Hulim cu creionul. Morgan se foi în scaun, stânjenit. Situaţia devenea uloasă; ce carte trebuia să joace el acum, ca să-şi asigure avantajele mor? Leonora îi aruncase în poală o bombă cu efect întârziat. N u, nu ştiam aşa ceva, răspunse el într-un târziu. Nu înseamnă c-o să şi reuşească, reluă femeia; vreau să spun, în ii i 11111e în care mă ai pe mine de partea ta.

Iţi mulţumesc pentru sprijin, rosti el încet, dorind să încheie mai

Ic discuţia. P l) să mai stăm de vorbă, Gareth.

1 eniiora îi trimise surâsul ei cuceritor, se ridică în picioare, trecu la li ci arătă cu un gest al mâinii mormanul de hârţoage pe care le

N de abordat în ziua aceea. Se ridică şi Morgan, zicând că şi el avea o nuc ele lucrat şi plecă.

Itu 11ie în biroul lui şi apăsă pe butonul care aprindea afară, l'i i uşii, lampa roşie: „Nu deranjaţi”. Cufundându-se în fotoliu, îşi i> iu o batistă fruntea şi mâinile transpirate. Scoase apoi o sticlă Im l'ii/unar şi dădu pe gât o duşcă zdravănă, oua îl atinsese din plin. Chiar aşa să fie, să-1 sape Buckmaster? ¦ I ¦ i de un joc perfid al Leonorei?… Şi-1 mai îngrijora ideea ei de a angaja detectivi în urmărirea lui Buckmaster; mai curând sau mai târziu nu se putea să nu găsească ei vreo probă care să dezvăluie aventurile amoroase ale acestuia.

Să-1 prevină pe Buckmaster? Dar nu, mai bine să lase lucrurile cum sunt, să vadă mai clar ce întorsătură capătă. Oricum ar fi procedat însă, Morgan simţea primejdia unei capcane. Dacă nu-1 anunţa pe Buckmaster, iar acesta afla de la Leonora că-i spusese, atunci era pe drumuri; şi nu poţi conta pe tâmpitele astea de muieri care au prostul obicei să-şi descarce sufletul într-o ceartă şi să le toarne bărbaţilor şi ce n-ar trebui ei să afle… Pe de altă parte, dacă-1 prevenea pe Buckmaster, iar Leonora ieşea învingătoare în bătălia pentru stăpânirea companiei, prima ei decizie ar fi să-1 destituie pe Morgan.

În intimitatea biroului ei, Leonora se studia în oglindă, în căutarea eventualelor riduri de care-i era groază. Era satisfăcută că-i strecurase îndoiala în suflet lui Morgan. Mai ştii, poate chiar va trece de partea el Surâse propriei reflexii din oglindă: Morgan nu putea bănui că primul lucru pe care-i va face plăcere să-1 ducă la îndeplinire, în cazul în care I lua conducerea, va fi să-i facă vânt în stradă.

Inapoindu-se la biroul său cu pas sprinten, scoase agenda tlin poşetă şi căută numărul de telefon pe care i-1 dăduse Marler pe drum când se-ntorseseră din Dartmoor. Degetele ei subţiri formară num: rul şi un semnal specific o făcu să înţeleagă că avea de-a face cu iflj un exemplar al nenorocitelor acelora de telefoane-robot. Auzi pe lifj vocea lui Marler:

— Aici este… (urma numărul, fără nici un nume). Momentan nu silf disponibil. Lăsaţi un mesaj când veţi auzi tonul.

Leonora gândi repede şi formulă cu grijă conţinutul mesajului; avea deloc încredere în convorbirile înregistrate.

— Sunt doamna pe care aţi luat-o cu maşina din Dartmoor; va să-mi daţi un telefon la serviciu cu prima ocazie. Repet: la serviciu.

Apoi întrerupse legătura. Menţiunea era importantă fiindcă, dai fi sunat-o la apartamentul din Belgravia, exista riscul să dea peste Lan Măi, ce plasă-ncep să ţes, se gândi ea cu satisfacţie răutăcioasă.

Ajuns în Londra, Marler luă un taxi de la aeroport şi dădu adresa nui tip care colecţiona fotografii ale personalităţilor. Obţinu poza de care avea nevoie şi care-i depăşea aşteptările şi plăti fără tocmeală preţul pipărat pentru ea. Se întoarse acasă, în Chelsea, tot cu taxiul, îşi lăsă valiza şi primul lucru fu să verifice mesajele telefonice.

În cele câteva cuvinte înregistrate pe bandă, Leonora pusese toată puterea ei de seducţie. Marler ascultă mesajul de două ori înainte de a închide telefonul. Mă-ntreb la ce te mai duce mintea, frumoasa mea pul acută, îşi zise Marler. Îşi făcu o cafea la fierbător, în bucătărioara „lrâmtă, şi o bău din două înghiţituri. La plecare, îşi înfundă pe cap o ipcă în carouri şi luă un trabuc pe cared vârî în buzunarul hainei. Nu Bă, de asemenea, plicul cu fotografia pe care o cumpărase.

Un al treilea taxi îl duse în strada Wardour, în cartierul Soho. Plăti insa şi parcurse pe jos încă aproape un kilometru până la destinaţia iimI.1, o cameră la etajul întâi al unei clădiri din Greek Street. Găseai în Muta aceasta, de-a valma, restaurante respectabile, studiouri de înregis->„ şi prăvălii mai puţin respectabile cu material pornografic. Grundy sul,” cum era cunoscut în anturajul lui, lucra într-o mică forin'. Iţă. Marler urcă scara murdară şi se opri în faţa uşii cu o plăcuţă pe în şi ria: J. GRUNDY, AGENŢIE FOTO; deasupra plăcuţei, structura du ă a unui interfon.