Colin Forbes

La întrevedere, Buckmaster i-a explicat că dorea să înfiinţeze o nouă firmă specializată în protecţia transporturilor de valori cu o cotă ridicată de risc. Prima sa reacţie a fost să-1 respingă pe Morgan; şi-a adus însă aminte de eşecul atentatului de la Cardiff, datorat lui.

Rutina – aici greşesc firmele consacrate, îi spunea Morgan vorbind repede şi cu un aer foarte competent. In al doilea rând, ei folosesc una din numai trei rute posibile şi transportă banii în camioane uşor de recunoscut. Ei bine, vehiculele trebuie să fie de tipuri diferite, destinaţia să i se spună şoferului în cod, în momentul când părăseşte baza, şi numai de către dumneavoastră ori de mine. Trebuie apoi să creăm piste false, pentru inducerea în eroare a reţelei de informatori cu care lucrează spărgătorii profesionişti. Şi eu însumi să fiu acela care angajează tot personalul de serviciu: eu îl miros de la o poştă p-ăl care umblă cu şoalda… O să infiltrăm informatori în lumea interlopă, să ne formăm propria reţea de contraspionaj… In unele ţări de pe continent o să folosim metode mai dure…

De pe continent?!

Buckmaster, care de obicei domina o discuţie, a rămas uimit de proiectele lui Morgan de a opera la scară atât de mare.

Normal. Doar vrem să punem la punct o organizaţie internaţională, nu? Mai întâi Europa, după aceea Statele Unite… Morgan îşi vântura prin aer ţigara de foi pe care o ţinuse până atunci între dinţi, neaprinsă.

Şi când ai putea începe? A întrebat în cele din urmă Buckmaster.

Ca omul dumitale numărul unu, chair acum. Valiza mi-am lăsat-o în anticameră…

Buckmaster 1-a angajat pe loc. O hotărâre pe care n-a regretat-o nicicând. Morgan a fost cel care a propus numele firmei, World Security & Communications. Toate astea se petreceau cu douăzeci de ani în urmă, cu mult înainte ca atenţia lui Buckmaster să se fi îndreptat spre politică. In cele din urmă, acesta a ajuns cel mai tânăr membru al Camerei Comunelor, lăsând pe mâinile lui Morgan administrarea celei mai dezvoltate organizaţii de securitate din lume. Afacerea s-a extins cu paşi uriaşi.

Atunci am sugerat eu cu prudenţă, gândi Morgan răsu-cindu-se în fotoliu. Să consolidăm ce construisem, aşa ar fi trebuit, dar Buckmaster nu voia să scape bucăţica din gură. S-au deschis şi mai multe agenţii, în multe ţări. Prea multe, prea repede. Şi-ntr-o bună zi o să fiu proprietarul întregului dispozitiv, îşi zise el. Asta, în caz că nu ne loveşte falimentul mai înainte.

Morgan cumpărase, prin reprezentanţi, un pachet substanţial de acţiuni în companie. Din toată lumea asta, pe el îl preocupa o singură persoană: Gareth Morgan. Se întinse, căscă. Nu dormise toată noaptea. Dar existau priorităţi: trebuia găsit Tweed.

Tweed s-a mişcat rapid. De la aeroportul din Londra a prins prima cursă a companiei Sabenă spre Bruxelles, folosindu-se de paşaportul pe numele William Sanders. O dată sosit în capitala Belgiei, a luat un taxi până la hotelul Hilton de pe bulevardul Waterloo. S-a prezentat la biroul special de primire de la etajul optsprezece, rezervându-şi un apartament oficial la etajul douăzeci. Şi-a lăsat bagajul în apartament şi a ieşit din hotel. Folosindu-se de un permis de conducere pe numele William Sanders, a închiriat un BMW de la firma Hertz, pe care 1-a dus într-un garaj din apropierea hotelului. Ar fi putut recurge la garajul hotelului, dar asta ar fi complicat lucrurile în cazul în care ar fi fost nevoit să dispară urgent.

— Chiar crezi că e posibil să dispărem aşa, fără urmă? 1-a întrebat Paula, în timp ce se întorceau la hotel.

— Dacă ne mişcăm tot timpul…

Prezenţa Paulei Grey era un element neprevăzut în planul lui Tweed. Ea îşi luase valiza şi îl urmase îndeaproape, într-un alt taxi, până la aeroport. El şi-a dat seama că nu e singur abia în faţa ghişeului companiei Sabenă, aşteptând să-şi primească biletul dus-întors, clasa Business. Când s-a întors, a văzut-o pe Paula în spatele lui.

— Un dus-întors pentru Bruxelles, clasa business, a cerut ea funcţionarei de la ghişeu.

A luat biletul şi a apărut iar în spatele lui, la urcarea în avion. Tweed nu putea protesta – o scenă în public ar fi atras atenţia. Când a putut, în cele din urmă, să deschidă gura, şedeau deja în fotolii alăturate în avionul pe jumătate gol.

Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai de gând de fapt?

Să vin cu tine. Ţi-am spus doar; în birou, mai ştii?

Nu-mi pot asuma riscul prezenţei tale. Sunt lucruri pe care tu nu le ştii. La un moment dat, s-ar putea să te afli într-un mare pericol.

N-ar fi o noutate. Adu-ţi aminte de Rotterdam, ca să nu mai vorbim de altele.

Te rog să iei primul avion înapoi din Bruxelles. Eu sunt un delincvent de cea mai joasă speţă, urmărit pentru crimă şi viol. Ei da, îmi dă un sentiment ciudat chestia asta…

Cu atât mai mult ai nevoie de ajutor. Când am dat peste tine în birou, spuneai ceva despre un plan secret. De-asta trebuie să te dai la fund?

Da. Şi nu mă mai întreba despre treaba asta.

Singur nu te las, îl anunţă ea. Să-mi spui şi mie, mai târziu, ce ţi s-a întâmplat azi-noapte de fapt. Dar mai întâi trebuie să hotărâm ce facem, unde mergem şi pe cine ne putem baza.

Tweed, care de altfel reacţiona prompt în faţa pericolului, s-a simţit ile data asta încurcat de-a binelea. Trebuia să admită că Paula gândea şi ŞCum cu limpezimea ei dintotdeauna: îi servise un pachet fulgerător cu primele măsuri pe care trebuia el să le ia. Hotărârea lui de a se descotorosi de ea a încasat primul bobârnac. Femeia îi simţi ezitarea.

Aşadar, mai întâi pe cine ne bazăm?

Pe nimeni, zise el sumbru. Absolut pe nimeni; or să sară-n sus cu toţii de cum vor afla că am plecat din ţară. Prima lor mişcare va fi să-i prevină pe toţi oamenii mei de legătură, cu menţiunea de a mă prinde şi i 'ola de îndată ce aş intra în contact cu vreunul…

Şi tu chiar crezi că un om ca inspectorul-şef Kuhlmann de la Poli-tu Federală Germană, de exemplu, ar înghiţi ideea asta absurdă cu ¦ i uninalul şi siluitorul de Tweed?

N-are alternativă…

S-au contrazis aşa până când avionul a aterizat în Belgia: Tweed, „Uitrar obiceiului, negativist; Paula optimistă, construind neobosită mante. Dispoziţia lui Tweed s-a schimbat însă când au ajuns la Bruxelles. A urmat rezervarea apartamentului, închirierea maşinii.

O dată întorşi la hotel, au urcat direct în apartament. In ciuda tuturor obiecţiilor lui Tweed, Paula ţinuse cu tot dinadinsul să stea amândoi în acelaşi apartament.

— Dacă-mi iau şi eu unul, i-a explicat ea, s-ar putea să fiu nevoită să arăt paşaportul, iar numele Paula Grey înscris în registru ar pune imediat copoii pe urmele tale, când or afla că am dispărut şi eu. Nu-ţi fă probleme, pot dormi pe canapea dacă n-au pat dublu…

— Ultima dată când am fost aici, aveau, îşi aminti Tweed.

— Ia mai lasă-mă cu pudoarea asta victoriană, se răţoi ea. Dacă tu îţi treci numele în registru, eu o să trec drept nevastă-ta…

Şi tot Paula a fost aceea care, în drum spre hotel, a intrat într-un magazin şi a ieşit cu un pliant ticsit cu hărţi rutiere Michelin pentru diversele zone europene. „Avem nevoie de astea la stabilirea traseului,” a zis ea energic.

Acum, Tweed contempla panorama oraşului de la una din ferestrele apartamentului. In apropiere, se înălţa clădirea imensă a Palatului de Justiţie, cu acoperişul în formă de cupolă – o construcţie care ocupa mai mult loc decât catedrala Sf. Petru din Roma. Tweed se gândi cu ironie la toată situaţia.

— Dacă m-ar prinde acum, presupun că m-ar duce chiar aici, alături…

— Mai taci o dată şi vino să ne uităm la hărţile astea. Încotro ne îndreptăm când o să plecăm de aici?

— Locul cel mai potrivit ar fi Elveţia.

Tweed renunţă la gândurile fataliste şi se aplecă peste umărul ei pentru a studia hărţile. Încă o dată, dinamismul fetei îl însufleţea, smulgându-1 din starea de inerţie care încerca să pună stăpânire pe el.

— Va trebui să risc să iau legătura cu Arthur Beck, şeful Poliţiei Federale din Berna. Ca ţară neutră, Elveţia ar fi cea mai bună variantă în situaţia noastră.

Paula îşi înăbuşi cu grijă satisfacţia auzindu-1 că foloseşte, pentru prima oară, cuvântul „noastră”. Degetul lui Tweed urmărea o rută care trecea prin Liege îndreptându-se spre est şi apoi în jos, tăind Ardennes, un district mărginaş cu relief deluros.

— Drumul ăsta nu e prea circulat, dacă reuşim să ajungem în zona de pădure. Aici avem, oricum, cele mai multe şanse să nu fim descoperiţi.

— Şi de aici unde ne ducem? Cum reuşim să trecem în Germania, presupunând că se va fi dat alarma până atunci?

— Cel mai sigur e cu maşina, pe drumurile secundare din Ardennes, înă în Luxemburg. Acolo graniţa nu este păzită. După aceea, dacă vem noroc, din Luxemburg trecem frontiera în Germania şi o luăm pre sud, de-a lungul Rinului, către Pădurea Neagră. Există acolo un loc e unde cred că ne putem strecura peste graniţa germană până în lveţia. Avem o şansă dintr-o mie să reuşim.

Atunci ăsta-i drumul, încheie Paula pe un ton categoric.

Problema este: reuşim noi să ajungem până la graniţa Elveţiei?

În timp ce-şi beau cafeaua comandată prin room-service, Paula se hotărî să scape de întrebarea care o tot chinuia. Respiră adânc, se adună şi în cele din urmă îşi dădu drumul:

Ar cam fi timpul să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat în realitate acasă la tine, pe Radnor Walk.

Am intrat ca un idiot într-o capcană pregătită cu multă grijă. Dacă vreunul dintre subalternii mei ar fi făcut aşa ceva, cred că l-aş fi concediat fără multă vorbă. Nici nu-mi vine să cred că am putut fi atât de tâmpit.

Paula îşi încrucişa picioarele pe canapeaua din faţa fotoliului unde >edea Tweed.

— Bun şi ce-ai făcut? Îl îmboldi ea.

— Lucram în biroul meu, peste program, ca de obicei. Tu plecaseşi. Nu mai rămăsese decât Monica şi cu mine în clădire. Ea a ridicat i rivptorul şi a zis că e pentru mine. Celălalt n-a vrut să spună decât că-1 I licimă Klaus. Am pre-supus că e vorba de un tip din reţeaua mea 11 retă de informatori de pe continent, oameni despre care tu nu ai cum i siii; le-am promis tuturor discreţie totală. Se opri şi sorbi din cafea.

— Ştiu că ai o astfel de reţea. Continuă, îl încuraja Paula.

— Am preluat convorbirea. Părea a fi Klaus Richter, dar nu sunt foarte sigur pentru că era mult zgomot de fond. Lume care vorbea şi râdea. Mi-a spus că a venit urgent cu avionul, să se întâlnească cu mine,

¦ u ia rugat să vin până la localul Cheshire Cheese, din Fleet Street, în ireeaşi seară la ora zece. Recunosc, era un glas care-şi juca bine nervozitatea. Greşeala mea a fost că n-am verificat imediat la numărul lui din Freiburg, lângă Pădurea Neagră. Deşi e foarte pro-babil că au avut ei grijă şi de asta. Ultimele cuvinte le rosti pe un ton sumbru.

Cine sunt „ei”?

Habar n-am cine stă în spatele complotului ăstuiapentru că asta trebuie să fie, un complot. Şi încă unul foarte periculos, pentru că bănuiesc că e în legătură cu proiectul secret pe care îl conduc eu, de unul singur. Despre asta să nu mă întrebi. Am ajuns la Cheshire Cheese mai devreme, ca să fac un tur de recunoaştere…

Tactica ta obişnuită în astfel de cazuri. Deci aveai toate atuurile, îl încuraja ea din nou.

Era zece fără un sfert când am intrat în local. Era ticsit. Am comandat un pahar cu vin şi m-am aşezat în colţul de unde aveam sub ochi toată scena. Nici urmă de Richter. Am tot aşteptat. Aproape de ora închiderii, a apărut o fată care mi-a aruncat un plic în poală. Un plic nelipit. Mesajul dinăuntru era scurt: „Am venit mai devreme. A trebuit să plec, sunt urmărit. Ne vedem acasă la tine. K.” Doar ce am apucat să-1 citesc şi fata s-a întors. Mi-a şoptit că-i spusese Klaus să-i dau mesajul înapoi după ce-1 citesc. Asta a fost un detaliu isteţ: Klaus era un om foarte prudent. Aşadar, i l-am dat…

O ştiai pe fată?

N-o mai văzusem niciodată. Avea pe cap o eşarfă, legată pe sub bărbiece-i drept, era o seară rece. Să fi avut cam treizeci de ani, vreun metru cincizeci, bine îmbrăcată, ten alb, palid, ochi albaştri. După aceea a plecat…

Tweed rămase cu privirea în gol, amintindu-şi scena.

Şi deci care a fost următoarea ta mişcare? Îl îndemnă Paula din nou.

Cum ziceam, se făcuse târziu, aproape de ora închiderii. M-ani întors pe jos tot drumul din Fleet Street până în Radnor Walk, ceea ce mi-a luat un timp bunicel…

Ca să te asiguri că nu eşti urmărit?

Exact. Şi nu eram. Cel puţin, nu de cineva care să fi mers pe jos. A I fost un Audi care a trecut pe lângă mine la scurtă vreme după ce afflj ieşit din local. Acum, cred că şoferul – pe care de altfel nu l-am văzul a vrut să se asigure că am plecat din local. Am sosit în cele din urmă pe Radnor Walk, după miezul nopţii. Uşa din faţă era întredeschisă. Cele două broaşte de siguranţă nu arătau a fi fost forţate. M-am strecurat înăuntru, am luat bastonul cu capătul plumbuit pe care-1 ţin în rastelul pentru umbrele şi am pornit să cercetez parterul. Ceva îmi spunea că locul era pustiu. Apoi am urcat…

Tweed mai luă o înghiţitură de cafea, fără să se grăbească, având în ochi aceeaşi privire goală de expresie. De data asta, Paula aşteptă în linişte. El puse ceaşca jos şi se uită fix în ochii ei.

Când am intrat în dormitor, am găsit veioza de pe noptieră aprinsă. Atunci am văzut-o; zăcea cu faţa în sus, pe patul meu. Fusese strangulată brutal, avea gâtul plin de vânătăi. Acum, Tweed vorbea pe nn ton normal, detaşat. Cearşafurile mototolite erau trase în jos şi îi acopereau picioarele lungi. Era complet dezbrăcată şi arăta bine. M-am 1.1 murit destul de repede că fusese violată – n-are rost să intru în detalii. Mi-am dat seama că era vorba de o înscenare care urmărea punerea mea sub acuzare.

De ce? O cunoşteai pe fată? Întrebă Paula aplecându-se uşor munte şi privindu-1 intens pe Tweed.

— N-am văzut-o în viaţa mea. Ucigaşul mai adăugase unele retuşuri utile: pipa mea umplută cu tutun, din care se fumase puţin, era pusă

— Un vas de sticlă.

— După câte ştiu, ai renunţat la pipa aia acum câteva săptămâni, ii rai că eşti un fumător pârât şi că, de fapt, nu-ţi place.

— Aşadar, un lucru pe care ucigaşul nu-1 ştia despre mine. Dar asta îseamnă nimic. Poate că am mai încercat câteva fumuri, după care mi-a apucat de treabă cu fata. Mai era un pahar pe care-1 lăsasem de Inniiieaţă în bucătărie, ca să-1 găsesc pe noptieră, cu un strop de vin în i 1 liablis. Dintr-o sticlă aproape goală, aflată pe altă masă. Sunt sigur i |u! Iarul mai avea pe el amprentele mele.

— Şi, totuşi, crezi că pot fi ei aşa de siguri că tu eşti vinovatul? Chiar I nnul ca Howard, de exemplu?

N-au de ales. Tweed îşi ştergea ochelarii cu batista, un tic pe care liil. I i-1 ştia şi care avu darul s-o liniştească: însemna că relatarea celor litc îl calma pe Tweed.

Unde mai pui că n-am nici un alibi. Am făcut mai mult de o oră bătând străzile pustii. Şi mă îndoiesc că m-ar recunoaşte cineva de la Cheshire Cheese, nu de alta, dar am făcut tot posibilul să trec neobservat…

Fata care ţi-a dat mesajul din partea lui Richter ştie că ai fost acolo.

Ea face parte din complot, sunt sigur. Au angajat-o să-mi dea plicul şi să-1 ia înapoi după aceea. Fără dovezi…

Dar Klaus Richter ăsta, din Freiburg, sugeră ea. El n-ar putea fi de vreun ajutor? De ce vorbeai despre el la timpul trecut? Se încruntă Paula.

Pentru că, după părerea mea, el e probabil mort, replică Tweed. Indivizii care au organizat toată treaba sunt profesionişti şi, mai mult, n-au nici un scrupul. Ajunge să te gândeşti la ce i-au făcut fetei ăleia. N-au lăsat nici o urmă, sunt sigur de asta.

Şi ce naiba ai făcut când ai găsit o moartă necunoscută la tine în casă?

Mi-am făcut rapid socoteala. Era clar că cineva îmi aruncase de gât un laţ din care poate că n-o să pot ieşi niciodată. Singura şansă era să fug, cu speranţa de a nu fi prins înainte să aflu ce se întâmplă cu proiectul la care lucrez. După cum ţi-am mai spus, mă aflu în postura unui evadat. Nu putem avea încredere în nimeni…

II avem pe Newman şi mai e şi Marler.

O crimă abominabilă ca aceea din Radnor Walk te transform;! Într-un proscris, într-un paria fără prieteni. Aşadar, suntem singuri şi e cineva care contează tocmai pe treaba asta.

Dar presupun că n-o să stăm aici aşteptând să ne salte?

Nu. O să le servim, în schimb, o surpriză.

— Am aflat că Tweed a luat de dimineaţă avionul spre Bruxelles. Am pus personalul nostru de acolo să verifice toate hotelurile. Am expediat cu avionul copii după poza lui Tweed pe care mi-ai dat-o.

Morgan, la volanul Daimler-ului, îi dădea raportul lui Buckmaster. Trecuseră de Exeter şi se îndreptau spre Dartmoor. Uniforma de şofer îl strângea, mai ales în jurul burţii. Şapca, îndesată pe cap, îi acoperea li untea înaltă. In scaunul din dreapta, Buckmaster privea în depărtare l'. Niţele sumbre, înzăpezite ale ţinutului mlăştinos.

Morgan se deghizase pentru că acum, ca ministru, Buckmaster nu ni. Ii avea voie să aibă legături cu organizaţia internaţională de securitate pe care o înfiinţaseră ei. Buckmaster îşi mângâie obrazul neted.

— Este esenţial ca Tweed să se simtă tot timpul urmărit, să-1 ţinem l” nat; să se mişte mereu, până-1 găseşti şi-ţi faci treaba.

— S-a ivit o complicaţie, zise Morgan şi în ochi îi apăru o sclipire i nă. Ai zis mai devreme că a dispărut şi Paula Grey. Se pare că băiatul şi-a luat colega de pat cu el, să-i ţină cald.

— N-avem nici o informaţie în sensul că relaţia lor ar depăşi cadrul 'i lisional, i-o tăie Buckmaster în cea mai autentică manieră puritană, i ista înseamnă că vor fi cu atât mai vigilenţi, să nu uiţi acest lucru. Iar 1” i lemeia asta, Grey, e cu el când îl găseşti, va trebui să dispară şi ea.

— Asta se poate aranja. Am luat legătura cu Armând Horowitz şi inează să ne întâlnim la Bruxelles.

Aha, prin urmare nu te-ncurci cu jumătăţi de măsură, comentă ii I maşter, chiar când intrau pe şoseaua spre Okehampton. Afară se ca.

— E nevoie de un profesionist ca lumea într-o treabă ca asta, răspunse Morgan. Horowitz n-a dat greş în niciuna din misiunile lui.

— Nu-mi spune mie despre lucrurile astea. Te rog, fără detalii. Morgan se cufundă în tăcere. Obiceiul ăsta al lui Buckmaster de a se ţine departe de culisele companiei îl cam îngrijora. Era convins că dacă lucrurile ar începe să meargă prost, Buckmaster l-ar lăsa să cadă din pod. „De-asta mă plăteşte cu o sută de mii de lire pe an, reflectă el. Ceea ce nu înseamnă însă că nu trebuie să-mi păzesc spatele.” In politică, jocul se numeşte trădare; ca şi în afaceri, de altfel. Iar Morgan ajunsese unde ajunsese, doar pentru că a înţeles acest lucru din capul locului.

Şi ce-ai de gând să mai faci în privinţa lui Tweed? Întrebă Buckmaster, când Morgan ieşi din şoseaua Okehampton ca s-o ia prin zăpadă, spre Moretonhampstead.

Iţi spun imediat; să dau jos ţoalele astea şi dă-mi voie să-ţi sugerez că ar fi mai bine să stai în spate când ajungem la Tavey Grange.

Morgan opri maşina pe fâşia de iarbă de lângă drumul pustiu. Se dădu jos, aruncă şapca în maşină, se opinti să iasă din uniformă, dând la iveală un costum lejer, pe care-1 purta pe dedesubt. In vreme ce Buckmaster şedea ca pe ace pe bancheta din spate, bătând darabana cu degetele pe genunchi, Morgan îmbrăcă un palton luxos, negru, cu gulerul tivit cu astrahan şi îl încheie înainte de a se strecura din nou la volan, pornind mai departe.

Trecură printre casele cu pereţi de granit de pe strada principală din Moretonhampstead şi îşi continuară drumul pe serpentinele care se dezveleau în lumina farurilor. Tavey Grange se afla la o jumătate de milă de hotelul Manor House. Morgan răspunse la întrebarea lui Buckmaster când scoase maşina din şosea pentru a intra pe o poartă flancat;! De o gheretă, continuându-şi drumul pe o alee lungă ce străbătea un parc. Tăiată pe jumătate, luna tocmai răsărea peste înălţimile troienite din Dartmoor, îmbrăcându-le într-o strălucire stranie.

Am să iau elicopterul tău de aici până la Londra. Mâine îl chem pi Stieber şi plecăm la Bruxelles să preiau urmărirea.

E bine să ştii, neoficial bineînţeles, că s-a dat alarma pentru Tweed I către asociaţii noştri din contraspionaj şi către unii dintre şefii poliţiilot europene. In secret, cu ordin de identificare şi reţinere.

— Asta mi-ar putea pune beţe-n roate, mormăi Morgan. Mai bine -o făceai.

— N-am avut încotro; ca ministru, nu puteam reacţiona altfel, fără să iau de bănuit. Şi primul ministru a fost de acord. Oricum, asta ne va ajuta să-1 izolăm pe domnul Tweed de vechii săi amici şi să-1 ţinem întrcontinuă alergătură, ca pe o vulpe hăituită.

— Dacă zici tu…

Morgan se simţea mai destins, pe măsură ce se apropiau de Grange, reşedinţa pe care doar un pâlc de copaci o mai ascundea vederii. Numai când se aflau în Londra erau nevoiţi să mascheze orice legătură între kickmaster şi compania lui. Servitorii de la conac erau în majoritate străini care nu erau în stare să deosebească nici coada vacii de ştampila primăriei, după expresia lui Morgan.

Lăsară în urmă crângul şi fură întâmpinaţi de priveliştea unei case lari, în stil elisabetan. Hornuri semeţe, înalte, ferestre cu geamuri largi prinse între şipci verticale printre care răzbătea dinăuntru lumi-îa electrică. Morgan reduse viteza şi îşi aranja înfăţişarea în oglinda retrovizoare, ţinând volanul cu o singură mână. Voia să arate cât mai elegant în faţa târfei ăleia de Leonora Buckmaster, şefa lui oficială în. Companiei. Îşi pieptănă părul. In spatele lui, Buckmaster şuiera încetişor printre dinţi. II dorea pe Morgan cât mai curând în elicop-icrul ăla.

Când Daimler-ul trase la peron, Leonora Buckmaster se arătă în caii intrării principale. Morgan sări din maşină şi deschise portiera din. Buckmaster coborî; auzi glasul soţiei sale, cu modulaţii plăcute:

— Băuturile sunt în bibliotecă. După care, direct la masă; mor de In, une. Bună seara, Gareth.

— Bună seara, doamnă. Morgan se înclină uşor, afişând zâmbetul lui zile mari.

Leonora Buckmaster era cu zece ani mai tânără decât soţul ei. Blon-|t, suplă, îmbrăcată într-o rochie Valentino, alb cu negru. Soţul o îmbrăţişa scurt, după care se grăbi să intre, spunând că o să facă repede ii baie şi apoi va coborî la un pahar.

— Ceva de băut, Gareth? Întrebă ea.

El o sărută pe obraz. Ea îşi înăbuşi repulsia fizică pe care o resimţea întotdeauna la cel mai mic contact cu acest bărbat. O fi ea preşedinte al companiei, cu tot pachetul de acţiuni al lui Lance trecut pe numele ei, dar Gareth Morgan era directorul general şi el era cel care conducea organizaţia.

O idee grozavă, Leonora, consimţi el după ce încuie maşina. Mai departe, era treaba garajistului să ducă Daimler-ul la culcare. O urmă pe femeie în bibliotecă, îşi scoase tabachera, avu o ezitare.

Nu aici. Afară pe terasă, îi zise ea. Eu am ceva în pahar. Toarnă-ţi şi tu, şi mai lasă şi-n sticlă…

Nu era deloc o glumă amicală; Morgan îşi dădea seama că femeia era de părere că el bea prea mult. S-o ia dracu', îşi zise. Deşi în încăperea străjuită de cărţi era cald, nu-şi scoase paltonul. Îşi turnă o jumătate de pahar de Scotch simplu, îl ridică în direcţia Leonorei care se aşezase, dreaptă, elegantă, într-un fotoliu:

— Noroc, zise el dând pe gât o duşcă zdravănă.

Deschise uşa dinspre terasa din spate care se întindea pe întreaga lungime a casei, apoi o închise în urma lui. II izbi aerul îngheţat de afară. Îşi aprinse havana şi trase adânc, săţios, în piept. Obiceiul Leonorei de a-şi vârî nasul în afacerile companiei începea să devină supărător. Bine că reuşise s-o ţină departe de informaţiile vitale, măcar.

Se plimbă în lungul terasei de sub care cobora o pantă, acoperită cu iarbă, către un lac ornamental. Aburi de ceaţă se rostogoleau dinspre înăţimile tivite de lumina lunii în jos, spre lac.

Se hotărî pe locacolo pe terasă. După ce-şi va goli paharul se va urca în elicopter şi-i va spune pilotului să-1 ducă la aeroportul din Londra. Valiza o avea în portbagajul Daimler-ului. O să aibă timp pentru două sandvişuri şi o bere la aeroport, înainte de plecarea avionului de seară spre Bruxelles. Acolo, va începe să-1 caute pe Tweed.