Colin Forbes

— Ne vedem la bar.

Intră în bar, cu un sentiment de uşurare, comandă un pahar de şampanie şi se aşeză singur la o masă. In acea perioadă a anului, li otelul nu prea era frecventat. Gustă şampania, ca omul neînvăţat cu băutura; undeva se auzea un radio. Horowitz îngheţă cu paharul în mână când emisiunea fu întreruptă pentru a se transmite o ştire de nliimă oră: „Un carambolaj masiv pe autostrada E 35 în apropiere li Freiburg… Opt maşini implicate… Pierderi grave… Aflăm că ln>locaustul a fost provocat de un camion frigorific de mare tonaj, ire se deplasa pe contrasens… Se crede că şoferul autofrigorificei a In cdat în urma accidentului… Vom reveni cu detalii în următorul buletin de ştiri…”

I Iorowitz puse pe masă paharul jumătate plin. Mai comandă unul şi uită la ceas. Când sosi Eva Hendrix, îi arătă paharul lui:

— Goleşte-1 pe ăsta până soseşte cel pe care l-am comandat pentru mr. Trebuie să ies puţin, am uitat ceva; s-ar putea să întârzii, aşa că poţi < cpe să mănânci fără mine.

Şi eu care m-am îmbrăcat special pentru tine… Văzându-i expresia i, lemeia tăcu brusc. Purta o rochie fără umeri, bine mulată. Nu-ţi fă hi,. Ulăugă ea repede; am să mănânc şi ne vedem când te întorci…

' 11 poate că am noroc să stea mai mult, continuă în sinea ei, şi să ui li iese şi eu un bărbat interesant… Horowitz nici nu se mai uita la ea: iii. I ceva printre documentele din servietă, după care o închise la loc.

Ii un semn din cap, se ridică şi dispăru, îndreptându-se spre locul nli |urcase Audi-ul închiriat, l lupă o jumătate de oră de mers rapid pe autostradă, ajunse la locul litrului, înconjurat de maşini cu girofar şi poliţişti în uniformă, i „In de aceştia, un decor de coşmar: ai fi zis că te afli în faţa unui de fiare vechi. Poliţia dirija circulaţia pe lângă scena masacrului, itz trase maşina în afara carosabilului, opri motorul şi coborî, i grijă să abordeze un poliţist mai bătrân: cei tineri nici n-ar fi || vorbă; erau încântaţi de mărunta lor autoritate şi te invitau sec să treci mai departe. Cel căruia i se adresă ţinea mâinile în şolduri, iar de sub şapcă îi ieşeau câteva şuviţe cărunte. Horowitz începu discursul pe care şi-1 pregătise:

Sunt funcţionar de stat, inspector financiar. Arătă documentul falsificat şi continuă: Am auzit la radio despre accidentul ăsta groaznic şi sunt foarte îngrijorat…

Vă temeţi c-ar putea fi cineva cunoscut printre victime? Întrebă poliţistul cu înţelegere.

Da. Soţia mea; trebuia să vină de la Frankfurt şi mi-a telefonat să-mi spună că pleacă mai târziu. Mi-e teamă să nu fi ajuns aici chiar pe la ora accidentului…

Ce marcă are maşina? Şi ce număr? Astea măcar le-am găsit pe toate… Omul legii regretă imediat că-i scăpase acel „măcar” atât de nepotrivit.

Un Mercedes… Horowitz avu o ezitare. Aveţi cumva o listă cu numerele? Sunt cam şocat, ştiţi, mai degrabă cred c-aş recunoaşte numărul pe listă.

Poliţistul dădu din cap, scoase din buzunarul tunicii o hârtie, o des pături şi i-o întinse lui Horowitz, ajutându-1 să urmărească numerele h lumina unei lanterne. Ajungând la capătul listei, Horowitz dădu drumul unui oftat adânc.

Nu-i aici, mulţumesc lui Dumnezeu! Aş putea să intru cu maşini prin spărtura aceea din peretele despărţitor, ca să mă întorc mai reped la Freiburg? Ştiţi, s-ar putea să ne fi încrucişat pe drum, când am venit încoace.

Vă conduc eu, domnule. Este seara dumneavoastră norocoas. Nimeni n-a supravieţuit accidentului. Ceaţă, polei şi tot nu vor să l. i viteza; nebunie curată!

E plină lumea de nebuni. Vă mulţumesc că m-aţi ajutat, domnul ofiţer.

Pe drumul de întoarcere la Freiburg, Horowitz fu copleşii gânduri. Numărul maşinii lui Tweed nu figura pe listă, deci băifl scăpase şi bântuia pe undeva. Întrebarea era, pe unde? Încercă să intrr | pielea lui Tweed: ce-ar face el în situaţia dată?

Când sosi la hotel, avea toate datele problemei în minte; mâine va fi o zi foarte încărcată.

În Freiburg, Tweed se rătăci din cauza semnelor de circulaţie, care nu mai erau aceleaşi pe care le ştia el când locuise aici. Se trezi până la urmă în faţa gării principale.

— Standul din gară trebuie să mai fie deschis, zise Paula. Cobor un pic să cumpăr un ghid al oraşului.

Se întoarse radiind, câteva minute mai târziu, cu o hartă pliată în Blană. Intrând la locul ei, alături de Tweed, avu o ezitare să deschidă Iurta şi îl privi pe acesta în ochi:

— Dacă vrei să ne continuăm drumul, eu sunt pentru. Poate că nu e bine să ne oprim atât de aproape de locul accidentului. Individul ăla a (frut să ne omoare şi a ştiut exact unde suntem, Dumnezeu ştie cum… I'i ¦ ue-ar fi mai bine să plecăm de aici.

Eşti frântă de oboseală şi de foame…

Ţi-am spus, eu sunt pentru a merge mai departe.

— Iar eu sunt la fel de mort de oboseală şi de foame, continuă el; în I mim asta, pot oricând să fac o greşeală capitală. Cunosc oraşul, hai să tU'in dacă putem găsi hotelul Colomni.

— E în Rotteck Ring, am văzut o reclamă în holul caselor de bilete, i i mă o clipă…

111 aşteptare, Tweed se uită împrejur. Nu recunoştea clădirile moder-'Im faţa gării – era clar că se construiseră după ce plecase el din il>urg, cu ani în urmă.

Am găsit! E uşor de ajuns. Uite, colo e Eisenbahnstrasse; din ea ui prima la stânga şi intrăm în Rotteck Ring. Hotelul e chiar vizavi piaţă.

Hai să-i dăm drumul. Mi-ar face bine o baie şi cred că şi ¦. I să nu mai vorbim de o cină ca lumea. Au aici o mâncare nională!

Nu merseră mult şi, după ce dădură un colţ, Paula descoperi Iul. Brusc, Tweed trase maşina lângă bordură, înainte de a ajunge

I ulombi. Lăsând motorul la relanti, începu să bată darabana cu i' Ic pe volan.

Ce s-a întâmplat? O reacţie întârziată la oroarea de pe şosea, nu-i asa.'

— Nu. Spuneam acum două minute că sunt sfârşit de oboseală şi de foame şi că în astfel de momente există cel mai mare risc să fac o mare greşeală. Ei bine, cred că era cât pe ce să fac aşa ceva.

— Nu-nţeleg; dar putem vorbi înăuntru, la căldură…

Tocmai asta-i greşeala pe care era s-o fac, zise el rezemându-se în scaun. Ia gândeşte-te, Paula: sunt urmărit pentru crimă şi viol; prin urmare, dosarul meu din Londra a fost cu siguranţă consultat şi acolo suni consemnate unele tabieturi de-ale mele când sunt în străinătate. Unul este acela de a trage la hoteluri de lux, ca să mă pierd în decor. Ei bine, Colombi figurează pe lista primelor treizeci de hoteluri ale Germaniei, iar noi am fost urmăriţi până aproape de Freiburg…

Bine, dar cred c-a fost un adevărat masacru în întâlnirea cu mastodontul ăla; eu am auzit un zgomot cumplit de maşini lovite… Mii îndoiesc să fi scăpat cineva cu viaţă.

Se prea poate. Dar cel care a trimis maşinile după noi, oricine ar li I el, va afla repede că n-am păţit nimic, verificând numerele maşinilm | distruse.

Tu zici că urmărirea a fost pusă la cale de o organizaţie foan> puternică. De ce n-ar fi poliţia?

S-ar putea să mai fie şi alţii. Ţi-am spus, opt maşini sunt piu multe pentru o singură echipă de urmărire. Aşa că, dacă intrăm acum I Colombi, conform obiceiului meu, s-ar putea să nimerim într-o curs|

— S-ar putea să ai dreptate. Atunci ce facem?

— Mergem la un hotel mai modest. Mergem acolo unde am stat când am venit aici să învăţ nemţeşte: la Oberkirch, pe Schustl strasse. Mai are şi avantajul că e ferit, în spatele catedralei, şi că are i apropiere un loc de parcare încăpător. Lasă harta, acum ştiu unde aflu: intru pe Kaiser Josephstrasse şi ies pe o stradă laterală în Pi catedralei.

Kaiser Josephstrasse era o stradă lungă, pietruită, care travclj oraşul de la est la vest; aproape pustie la acea oră, mai ales pe timp | iarnă, iar magazinele aliniate pe ambele părţi erau toate închise, mijlocul străzii trecea un tramvai galben. Intrând în Piaţa catedu|| weed dădu cu ochii de o mulţime de maşini parcate, acoperite de ăpadă. Găsi un loc liber între două şiruri de maşini, în partea adă-ostită de vânt a catedralei.

— Aici suntem bine ascunşi în caz că ne caută cineva, comentă el; înă la hotel mai e foarte puţin de mers. Vezi să nu aluneci.

— In orice caz, vom fi protejaţi peste noapte de vecinătatea unui nctuar, zise Paula pe un ton vesel. Cât despre mers, sunt atât de înţe-enită încât abia aştept să-mi mai dezmorţesc picioarele.

Traversară piaţa pustie, tăcuţi, ducându-şi fiecare bagajul. Scârţâitul aşilor pe zăpadă era singurul sunet care tulbura liniştea nopţii. Undeva casupra, dominând împrejurimile, turla impunătoare a catedralei se llţa ca o săgeată aţintită spre cer. Tweed o luă pe Schusterstrasse, iu Ic era la fel de pustiu. Ţurţuri atârnau de jgheaburile acoperişurilor, a nişte pumnale înşirate ce răsfrângeau lumina bătrânelor felinare [ţăţate pe ziduri.

— Ce loc frumos, remarcă Paula.

Strada îngustă, pietruită, era străjuită de două şiruri de case vechi, cdievale, înghesuite una în cealaltă. Tweed arătă către o clădire cu 11 ii etaje, nu prea mare, pe partea stângă. Avea pereţi văruiţi, obloane un, iar dincolo de acoperiş se vedea vârful turlei de la catedrală.

— Hotelul Oberkirch, zise el. In sfârşit, un adăpost.

— Până şi exteriorul arată foarte primitor, observă Paula păstrând şi notă de optimism în glas. Cred că am să renunţ la baie în area unei mese calde, bune. Şi eu la fel, fu de acord Tweed şi deschise uşa lăsând-o pe ea să |re întâi.

Inia întâmpinaţi de un val de căldură izbitor în comparaţie cu în-ln ml de afară. Cel puţin douăzeci şi cinci de grade diferenţă, socoti rd în sinea lui. Rezervă două camere pe numele James Gage şi fi cu Paula să se întâlnească în sala de mese.

Linte de a se despărţi, zăboviră o vreme în faţa unui şemineu în leau câteva lemne. Paula se lăsă pe vine şi întinse mâinile înghe-Dre foc. Cu dinţii strânşi, rezistă la durerea aproape insuportabilă Cată de miile de ace care-i treceau prin degete; apoi, când înţepă-deveniră mai blânde, se ridică în picioare.

Mâine ce facem? Întrebă ea în şoaptă. Ne continuăm drumul?

Încă nu m-am hotărât. Gândesc mai bine cu stomacul plin. Insă ştiu ce voi face imediat după micul dejun.

Şi anume?

Voi căuta firma de închiriat maşini din localitate, ca să schimb Mercedes-ul cu un BMW.

Dar am mai avut unul de la Bruxelles la Frankfurt, obiectă ea.

Tocmai asta îi va încurca zdravăn pe hăitaşi, mai ales că ne-au luat în colimator încă de la graniţa cu Luxemburgul, după care s-au ţinut scai de Mercedes-ul nostru pe autostradă.

Se înserase bine când Newman părăsi hotelul Hessischer Hof din Frankfurt, luând-o de-a curmezişul părculeţului împădurit. Pe Marler îl lăsase la bar, spunându-i că se duce să facă un duş.

Pentru a treia oară în acea zi îl chemă pe Kuhlmann de la telefonul public. Nu ştia dacă-1 va mai găsi pe inspector la birou, însă vocea aspră de bas răspunse imediat.

Sunt Felix, vorbi Newman. Nimic nou, presupun…

Presupui greşit. Am ascultat o ştire de ultimă oră despre un caram-bolaj masiv pe şoseaua E 35 în apropiere de Freiburg.

Dumnezeule! Nu cumva Tweed… Îngrijorat, Newman lăsă să-i scape numele buclucaş.

Nu, îl asigură Kuhlmann prompt. Asta ştiu sigur; am telefonat li sediul poliţiei din Freiburg, unde s-a transmis deja lista cu numerele celor opt maşini prinse în dezastru. Am pierdut opt oameni acolo.

E cumplit! Îmi închipui că eşti de-a dreptul bolnav…

— Bolnav, nu: îndârjit. Ascultă, Newman, hai să ne întâlnim m acelaşi loc; ai putea fi acolo în trei sferturi de oră?

— Precis.

Cu un aer nedumerit, Newman puse receptorul în furcă. Lăsal să-i scape numele lui Tweed, crezând că se număra şi el prim i victime, şi atunci secretul n-ar mai fi avut nici o importanţă. Nu înţelegea însă de ce Kuhlmann rostise la rândul lui „Newman” călr sfârşitul convorbirii; Kuhlmann nu greşea niciodată – decât, cel mul cu intenţie…

Punând receptorul la loc, Kuhlmann îşi privi asistentul care părea cu totul absorbit în confruntarea unor dosare, absent la tot ce se petrecea în jurul său.

Eu plec; nu mă mai întorc în noaptea asta, îl anunţă pe Meyer. Tu mai stai mult?

Aş mai sta vreo două ore, şefu. Mă obsedează cazul Gruninger şi tot încerc să-i dau cumva de cap.

— Iţi urez baftă…

Kuhlmann îşi îmbrăcă scurta de culoare închisă, îşi puse fularul şi ieşi din birou. Coborî un etaj, deschise o uşă, o închise în urma lui

S

„ijinindu-se de ea, rămase un moment pe gânduri, cu buzele strânse, i se adresă celor doi bărbaţi care lucrau aşezaţi la câte un birou, faţă aţă:

Ce vă spun eu acum, vreau să rămână între noi trei. Friedl, eu cred fji Meyer o să iasă peste puţin timp în oraş: vreau să-1 urmăreşti fără să i' vadă. Bork, du-te cu Friedl şi ia-ţi aparatul ăla de fotografiat cu developare instantanee, ştii tu, miniatura comandă specială de la Zeiss. Să luci ezi cu infraroşii, fără bliţ, te rog. Dacă Meyer se întâlneşte cu cineva 11 reau poza, dar cu maximum de discreţie. Ce zici, te descurci?

Nici o problemă, răspunse Friedl. Întâmplarea face că mi-am iiinipărat chiar azi-dimineaţă un hanorac nou şi o beretă, din cauza „inii care s-a schimbat brusc, şi Meyer nu le ştie. O să-mi pun şi o ii i cehe de ochelari falşi, aşa că n-o să mă recunoască deloc.

I) acă aflaţi ceva, mă găsiţi la barul hotelului Canadian Pacific până I miezul nopţii. La revedere…

Kurt Meyer a ieşit din sediul Poliţia Judiciare din Wiesbaden la ¦ minute după Kuhlmann. Se urcă în maşină şi porni spre Frank-III Pe drum, opri în faţa unei cabine să dea un telefon. Ii răspunse ii. Ii George Evans, care lucra până la ore târzii în biroul său de pe ii istrasse.

— Sunt Kurt. Am ceva important, sunt sigur că vă interesează ur-Ne putem întâlni?

I le unde telefonezi? Întrebă Evans.

De la un public, normal. Sunt pe drum, între Wiesbaden şi Frankfurt.

Eşti cu maşina, deci?

Da, cu Passat-ul meu.

Ne întâlnim în hol la Frankfurter Hof într-o jumătate de oră. Sper să nu mă pui pe drumuri degeaba.

Trânti telefonul înainte ca Meyer să mai poată spune ceva şi se uită la Gareth Morgan care şedea pe marginea fotoliului, în aşteptare, ca o pasăre mare de pradă.

— Informatorul meu din Wiesbaden, Kurt Meyer. Arh întâlnire cu el la Frankfurter Hof, după cum aţi auzit.

Morgan dădu peste cap paharul cu scotch, se şterse la gură cu dosul mâinii, îl privi o vreme încruntat pe Evans, apoi trase concluzia:

Trebuie să fie în legătură cu ştirea de la radio despre accidentul de lângă Freiburg. Ziceai că unul dintre oamenii tăi îţi raporta ceva prin staţie şi a întrerupt legătura.

Mai bine-zis, a fost întrerupt. Tocmai spunea: „Tweed e undeva în faţă, dar cu ceaţa asta…”, după care a scos un urlet care mi-a îngheţai sângele în vine: „Aaaaaaah…!” şi s-a tăiat legătura.

Încercarea penibilă a lui Evans de a imita strigătul disperat îl făi || pe Morgan să-şi schimonosească gura, dispreţuitor; actoria era apw najul lui, în fond… Se ridică şi puse paharul pe biroul lui Evaa Acesta se făcu a nu observa inelul pe care-1 lăsă fundul ud al paharului pe suprafaţa şlefuită.

Cred c-o să vin cu tine, s-aud şi eu ce are Meyer ăsta de spus. Ml poţi prezenta ca pe garda ta personală.

Nu ştiu dacă e bine să vă arătaţi… Iar Meyer e foarte suspicios.

Ţi-am spus că vreau să aud personal, nu pricepi?

Morgan nu găsi că era cazul să explice cum că Buckmaster insist j” ca el să supravegheze direct întreaga operaţie legată de lichidarea Im Tweed. Pe de altă parte, Evans poate că n-o să fie în stare să sto. NJ toate informaţiile importante de la viermele ăla.

— Apropo, continuă el în timp ce Evans îi ţinea paltonul. Chl I ielile tale aici ating sume astronomice. M-am uitat în registre: cliiai I nevoie de un personal operativ de treizeci de oameni în Frankfurt? Dacă nu suntem atenţi la cheltuieli, n-o să mai realizăm nici un profit.

Londra mi-a dat mână liberă la cheltuieli, pe motiv că este foarte important să impunem un anumit standard care să susţină imaginea a ceea ce se pretinde a fi cea mai mare organizaţie de securitate din Europa.

Dar un buget ai? Îl întrebă Morgan, care înţelesese foarte bine că I.ondra însemna de fapt Lance Buckmaster.

Ce înseamnă buget? I-o întoarse Evans pe un ton plin de candoare. Morgan renunţă cu un mormăit. Zise:

Hai mai bine să-1 vedem pe tipul ăsta, la Frankfurter Hof…

Eu rămân la părerea că e riscant să fiţi văzut.

— Riscul face parte din meseria noastră, în caz că nu ţi-ai dat seama ni. I acum.

— Sunt cum nu se poate mai sigur c-a fost vorba de un atentat asupra Tweed, spunea Kuhlmann plimbându-se alături de Newman pe

1 n lorma gării principale. I a ora aceea, pulsul bătea mult mai slab în gara centrală: ici-colo, câ-' i n călător cuibărit pe o bancă în aşteptare, iar megafonul părea retras ¦ I într-un somn obosit. I' – Ce te face să crezi asta? Întrebă Newman.

Am pus pe urma lui maşini fără insemnele poliţiei şi mi s-a mpoiiat că alte patru maşini făceau acelaşi lucru. Ştim deja că e vorba de ¦mi de la World Security. Pe de altă parte, o autofrigorifică furată liH pe contrasens pe autostradă – a fost văzută de un automobilist care MV. I spre nord, regulamentar, pe partea lui – iar Mercedes-ul lui i d, ca să vezi coincidenţă, se afla pe-aproape… S-au găsit două urme li i.”paj: una lăsată de roţile unui automobil şi cealaltă lăsată de roţile ului, înainte de a intra prin peretele despărţitor. Să nu-mi spui nit i.1. Ista n-a fost un atentat în toată regula! Şi unde crezi că ar putea fi Tweed acum?

IV undeva prin Freiburg, cred. Ia gândeşte-te: au făcut tot drumul i Mi uxelles cu maşina, pe ultima porţiune au avut parte de o vreme mizerabilă, ca să nu mai vorbim de şocul prin care au trecut în urma incidentului; logic vorbind, au nevoie de o noapte de odihnă.

Mai e valabilă oferta cu elicopterul care mă aşteaptă la aeroportul Frankfurt? Parcă Egon Wrede ziceai că-1 cheamă pe pilot.

Da şi sunt sigur că Wrede e în formă. Are un talent deosebit să fure câte un pui de somn când e în aşteptare. Cred că şi-a luat şi ceva de mâncare de la aeroport.

Atunci o să mă folosesc de ocazie, până la Freiburg.

Am sperat să spui asta.

Newman se opri câteva clipe din mers, cu mintea aglomerată de gânduri. Kuhlmann, aflat în dreapta, îl ocoli prin spate atingându-ţ uşor şi se opri în stânga lui. Buzele groase i se lăţiră şi mai multJ într-un rânjet:

— Ia verifică-ţi buzunarele; ai grijă, nu scoate nimic la iveală! Newman băgă mâna în buzunarul din dreapta şi înlemni: forma unui pistol nu-i era deloc străină. Verificând şi buzunarul stâng, mâna atinse un alt obiect de metal.

— Un Walther automat, calibrul 38, îl lămuri Kuhlmann. Nu-ţi fi griji, piedica e pusă. In celălalt buzunar ai încărcătoare de rezervă. Ia şi hârtia asta…

Newman mătură cu privirea pagina dactilografiată: era o autorizaţie pentru portarma, pusă sub antet oficial şi semnată de Kuhlmann însuşi.

Cum ai reuşit şmecheria asta? Întrebă.

Am cunoscut un hoţ de buzunare, acum un milion de ani; ui meseriaş desăvârşit, care m-a învăţat tot ce ştia înainte să-1 bag la adăposi pentru doi ani. Te-ntrebi de ce te-am echipat?

— Da.

Cei doi bărbaţi îşi reluară plimbarea, să se mai încălzească.

— Trei dintre agenţii de la World Security care au fost culeşi din ciulamaua de pe autostradă erau înarmaţi şi asta nu mi-a plăcut; nil măcar nu aveau autorizaţie. S-ar putea să ai nevoie de un mijloc >l> apărare, ca să nu mai zic de Tweed, care precis are nevoie. Asta-i toi | pot face, mai zise Kuhlmann şi se îndepărtă.

Lui Newman nu-i trebuiră mai mult de zece minute să se întoarcă la essischer Hof cu un taxi, timp în care luă hotărârea să-1 ţină pe Marler m continuare sub supraveghere. II găsi în bar.

Gata, plecăm. Iţi dau amănunte în taxi. Ia-ţi bagajul şi nu pune întrebări, fiindcă n-o să-ţi răspund.

Şi dacă nu merg până nu-mi spui ce se-ntâmplă? Îl provocă Marler când traversau holul hotelului.

Atunci mă descotorosesc de tine…

Bine, ne vedem aici jos, în cinci minute.

Să mergem la bar, zise Morgan când îl întâlniră pe Kurt Meyer.

Ne vede cam multă lume, protestă Meyer.

O să stăm într-un loc mai retras, i-o tăie Morgan pe un ton care nu admitea replică. Comandă un coniac mare pentru el şi îl lăsă pe Evans să se ocupe de restul băuturilor; apoi se aplecă în faţă şi îl bătu uşurel pe Meyer cu mâna pe genunchi, spunându-i:

După ce plecăm de aici, ai uitat că m-ai întâlnit. Dacă-ţi vin idei ciudate, nevastă-ta o să primească nişte poze care sunt sigur că or să-i facă plăcere.

Dar vă jur că…

Ei lasă, nu te forţa. Morgan se lăsă pe spate, mulţumit că se arătase stăpân pe situaţie şi aşteptă să li se aducă băuturile plătite de Evans, Când rămaseră singuri, se aplecă din nou înainte, şoptind printre dinţi

Zii tot ce ştii! Repede!

Un anume Newman 1-a sunat pe Kuhlmann… Se întrerupse pent a vedea efectul afirmaţiei, dar Morgan rămase imobil, cu ochii fixa asupra lui, ca două mărgele lipsite de strălucire. Mi-am amintit, c<> tinuă Meyer, că odată Kuhlmann pomenea de Robert Newman, corc pondentul de presă în străinătate; poate de el o fi fost vorba…

Aştept ceva palpabil, şuieră Morgan.

Ei bine, şeful i-a spus acestui Newman că Tweed n-a fost prins morişca de pe autostradă, lângă Freiburg, dar că, după câte ştia el, ni departe nu putea fi când s-a întâmplat totul; după care Kuhlmann aranjat cu Newman să se întâlnească…

Unde? Îl întrerupse Morgan scurt.

În acelaşi loc unde se mai întâlniseră – n-a spus mai mult; urma să se întâlnească peste trei sferturi de oră. Cam asta a fost. Anunţul de la radio l-aţi auzit…

Toată lumea 1-a auzit, îi zise Morgan. Acum poţi să dispari. Stai, nu încă: Evans are ceva pentru tine: eu mă duc să mai iau un pahar.

Morgan o luă cu paşi mărunţi spre barul scund, curbat, şi comandă încă un coniac. Cât statură la bar, Evans îi strecură lui Meyer pe sub masă un plic cu bancnote.

Nu-mi place omul ăsta, se plânse Meyer. Pe viitor n-o să mai tra-i ez decât cu dumneavoastră.

Vei trata cu cine-ţi indicăm noi să tratezi! Acum spune frumos mulţumesc pentru cadou şi şterge-o înainte să se-ntoarcă.

Mulţumesc.

Meyer vârî pucul în buzunar, aruncă o privire rapidă prin barul luminat discret şi se grăbi să părăsească hotelul. Morgan dădu pe gât I liliacul, îşi linse buzele, se întoarse să-şi ia paltonul şi se îndreptă spre ieşire fără un cuvânt, urmat îndeaproape de Evans.

Urcară în spatele limuzinei care îi aştepta, un Mercedes imperial negru; şoferul le închise uşa şi trecu la volan, aşteptând instrucţiuni. Morgan se aplecă să-i vorbească prin ferestruica ecranului de sticlă care li partea partea din faţă de cea din spate a maşinii.

— Caută nişte muzică la radio şi du-ne înapoi, în Kaiserstrasse, ordonA el, după care închise gemuleţul, comentând către Evans: Acum n-o să iudă nici un cuvânt din ce spunem.

— Hans e o persoană demnă de toată încrederea, obiectă Evans în hnp ce maşina se îndepărta de hotel.

Nimeni nu e demn de toată încrederea. Dacă lucrurile stau aşa ¦'in zice Meyer – şi sunt convins că viermuşorul ăsta nu minte – nui putem spune că Horowitz a dat-o în bară cu lichidarea lui 1 rcd. Cum îţi spuneam, nu poţi avea încredere în nimeni. „ I >< ireactorul Lear mai este aici?

Da, este la aeroport. Am schimbat echipajul, să avem oameni „1,1, uiţi în caz de nevoie.

Alte cheltuieli suplimentare. N-ar fi fost mai economic să laşi imeu ii acasă, consemnaţi în aşteptare?

— Aşa am primit ordin de la Londra.

Ştiu: ţine avionul pe fază douăzeci şi patru de ore pe zi. Ei bine, echipajul ăsta nu-şi va lua banii degeaba: plec în seara asta la Freiburg, să iau personal frâiele în mână.

Horowitz n-o să fie prea încântat; el operează de obicei singur, şi are un palmares excelent.

Palmaresul lui tocmai a primit un bobârnac. Când ajungem la sediu, să mă laşi singur în biroul tău şi sună-1 pe Horowitz de la alt telefon; presupun că poţi lua legătura cu el?