Colin Forbes

Stai puţin! Ia spune-mi de ce ai construit toată schema asta conspirativă: să nu vorbesc decât cu tine, să mă recomand Felix şi aşa mai departe? Se pare că n-ai încredere în nimeni de pe acolo…

N-am, e adevărat. Sunt forţe foarte mari în spatele afacerii ăsteia. Repet, e tot ce pot face, mai zise Kuhlmann şi se depărta.

Tweed îşi consulta carneţelul pe care-1 ţinea deschis pe genunchi. Paula conducea Mercedes-ul cu 140-160 de kilometri pe orii, Autostrada E 35 se aşternea nesfârşită înaintea lor. Se depărtaseră binişor de Karlsruhe, spre sud, şi se apropiau de Offenbach, după care urma Freiburg.

Paula îl convinsese în cele din urmă pe Tweed să o lase la volan o bucată de drum; n-o deranja cu nimic, dimpotrivă, îi plăcea viteza. Cu coada ochiului îl văzu pe Tweed uitându-se pentru a nu ştiu câta oară în oglinda retrovizoare din exterior.

— Sunt tot acolo? Întrebă ea.

— Sigur că sunt, zise el calm, de parc-ar fi rezolvat un careu de I uvinte încrucişate. Şapte maşini înşirate în urmă şi cu aia argintie din Wţa noastră, opt. Le-am verificat de două ori numerele, adăugă, cu ochii în carnet.

— Un convoi cât toate zilele…

— Exact. Tocmai asta nu înţeleg: opt maşini să ne urmărească tot li ii mul?! La început am crezut că sunt ale poliţiei.

— Şi de ce n-ar fi? Trebuie să fi pornit deja în căutarea noastră.

— Fiindcă sunt prea multe, chiar pentru „săritura broaştei”. In ipoteza că ne-ar urmări intenţiile, aşteptând momentul prielnic să atace, l iililmann s-ar folosi de cel mult patru maşini; ori aici sunt opt, ceea ce mi lace să mă gândesc la două grupuri de urmăritori.

Cine-ar putea fi?

Ştiu tot atât cât ştii şi tu. Te deranjează dacă vorbesc?

Nu, dimpotrivă…

I) eşi îi plăcea viteza, Paula era conştientă de pericolul de a aţipi la olan pe şoseaua cu meandre largi şi porţiuni drepte; unde mai pui că lipsea peisajul variat, menit să taie monotonia. Era ca şi când ar fi nildus de-a lungul unui nesfârşit canal de beton. Totuşi, nu voia să ilucă viteza, pentru că Tweed era nerăbdător să ajungă la Freiburg şi Irjii se însera.

— Ce facem când ajungem la Freiburg? Se interesă ea.

— Până să ajungem la Freiburg, o corectă el; am să trec eu la volan, să 'l'l.im tot cârnatul ăsta.

Mu văd cum…

O să vezi, deocamdată dă-i bătaie.

Prin fereastra elicopterului Sikorsky, Horowitz privea aerodromul Freiburg urcând în întâmpinarea lui. Alături de el şedea o fată de treizeci şi ceva de ani, cu păr arămiu, sub al cărei hanorac se putea ghici o siluetă admirabilă. Purta pantaloni strâmţi din dril şi cizme de piele, până la genunchi.

Horowitz o luase pe Eva Hendrix de la vila la care se oprise în drum spre aeroportul Frankfurt. Nu era numele ei adevărat şi, întocmai ca Horowitz, se născuse în Ungaria. In mod normal, nu prea colabora cu femei, dar de data asta se gândise la posibilitatea de a o infiltra la un moment dat pe Eva în anturajul lui Tweed.

Unde mergem mai întâi? Întrebă ea, când aparatul atinse solul cu o bufnitură.

La sediul companiei World Security, din Freiburg.

Ciudat loc pentru o agenţie; ştiam că au un sediu în Basel, la o jumătate de oră de Freiburg, pe autostradă.

Au şi acolo, dar Freiburg are avantajul poziţiei mai retrase, la marginea Pădurii Negre.

— Un loc tocmai potrivit să îngropi cadavre, glumi ea sinistru. Câteva clipe, Horowitz înlemni: fata asta nici nu ştia cât de aproape era de adevăr. Preocupată să-şi aprindă o ţigară, ea nu-i remarcă expresi. I feţei; apoi îşi împlântă privirea în întunericul de afară:

— Doamne, a început să ningă…!

— Măcar o dată au nimerit-o şi ăştia de la prognoza meteo. Asta o s ne ajute.

Nu mai dădu nici o altă explicaţie observaţiei sale, iar pilotul, car intrase în cabină, îl anunţă că maşina pe care o ceruse îl aştepta. Hor witz aprobă din cap şi coborî în urma fetei, ţinând într-o mână valiz pe care o luase de la vila ei, iar în cealaltă, servieta lui. Prefera să căi torească nestânjenit de bagaje, aşa că îşi plasase câte o valiză cu efe personale în diverse puncte ale Europei.

Maşina era un Ford, aşa cum ceruse: nimic ieşit din cornii Horowitz îşi cultivase tehnica de a trece neobservat, până la limite artei. Cu vocea ei senzuală, Eva Hendrix se porni pe sporovăit. M şina, condusă de un şofer în uniformă, intra în bătrânul Freibu ştergătoarele de parbriz lucrau harnic, măturând în stânga şi-n dreapta fulgii de zăpadă.

— Trebuie să mai seduc pe cineva? Şopti ea.

— Nu tocmai; e vorba de o infiltrare mai degrabă, dacă se iveşte ocazia.

„Asta îmi dă informaţiile cu linguriţa, de parcă fiecare cuvânt l-ar costa bani, gândi ea. In fond mă plăteşte, aşa că n-are decât să procedeze cum vrea…” II privi dintr-o parte. El se uita drept înainte, la drumul acoperit cu zăpadă. Nu-i homo, era sigură de asta; nu şi-1 putea însă închipui cu o femeie altfel decât cum făcea toate celelalte lucruri: precis, calculat, cinic. Hotărât lucru, nu era genul ei.

— Nu mă interesezi din punct de vedere sexual; vreau doar să faci o i reabă pentru mine, rosti el răspicat, cum avea obiceiul.

Doamne, îşi zise ea, un bărbat care citeşte gândurile femeilor! Parcă invers trebuiau să se petreacă lucrurile…

Când ajunseră la sediul lui World Security din Freiburg, porţile se deschiseră imediat. Cineva fusese probabil informat de sosirea lor, le făcuse o descriere a maşinii, se comunicase numărul de înmatriculare. In liolul de la intrare, Horowitz îi înmâna gardianului în uniformă scri-' '. Iiva de recomandare din partea lui Gareth Morgan.

Dar nu avem nici o fotografie a dumneavoastră, domnule Schmidt, ibiectă gardianul.

Citeşte nota de la sfârşitul paginii. Nu prea te pricepi să verifici iii ii umente; domnului Morgan nu cred că i-ar place să audă aşa ceva.

I Iorowitz evita cu încăpăţânare să i se facă poze, iar colecţia lui de i r… ipoarte nu conţinea decât fotografii neclare şi fără ochelarii cu ramă lin lalică pe care îi purta de obicei.

— Iertaţi-mă, domnule, se scuză omul. Biroul şefului vă stă la dis-iVie; daţi-mi voie să vă conduc, sau, poate, doriţi mai întâi o băutură li iuitoare?

Liu, unul, nu.

Ku mor de foame, se plânse Hendrix. Aş vrea un biftec în sânge şi i de băut… Vodcă-martini dublă.

Îngrijeşte-te de dânsa; dă-i să mănânce. Poate să rămână aici jos, pe unul din fotoliile de colo. Şi acum, du-mă în birou, îi ordonă Horowitz gardianului. Acesta îl conduse într-o încăpere mare, aflată la etajul întâi, mobilată cu un birou pe care tronau trei telefoane de culori diferite. Horowitz îi spuse că vrea să vorbească la agenţia din Frankfurt, fără martori.

Atunci vă las singur; folosiţi telefonul albastru.

Horowitz aşteptă să plece gardianul, după care îşi puse bagajele pe o canapea şi porni să inspecteze locul. Sus, într-un colţ, observă o cameră de luat vederi cu obiectivul îndreptat spre birou. „Asta da încredere reciprocă”, îşi zise Horowitz. Trase un scaun, se urcă pe el, îşi dezlegă cravata de la gât şi acoperi lentila cu ea.

Înainte de a folosi telefonul, făcu un tur minuţios al încăperii. Într-o scobitură de sub birou, găsi casetofonul al cărui bâzâit discret nu scăpase auzului său antrenat. Probabil că-1 porniseră prin telecomandă, în timp ce el urca scările. Ei bine, convorbirea asta n-o vor înregistra…

Lăsat pe vine, studie atent aparatul şi întrerupse circuitul prin comanda manuală; scoase caseta, trase afară partea înregistrată şi puse totul în buzunarul hainei. Tocmai se aşezase la birou şi se pregătea să formeze numărul de la Frankfurt, când uşa sări în lături şi un gardian dădu buzna înăuntru, arătând cu degetul spre camera de luat vederi:

— N-aveţi voie să v-atingeţi de asta…!

Horowitz puse receptorul în furcă, se ridică încet şi, fără un cuvânt, înainta calm spre gardian; îl înşfacă de cravată şi guler şi îi făcu vânt pe spate, prin uşa deschisă. Omul se izbi de peretele opus al coridorului şi alunecă în jos.

— Am spus că vreau să dau un telefon confidenţial. Dacă mai prind pe cineva înăuntru, îi rup amândouă braţele.

Chircit la podea, omul privi tulbure în ochii cenuşii ca gresia din-dărătul ochelarilor; nu mai fusese niciodată atât de înspăimântat. Horowitz vorbise încet şi rar. Închise uşa şi, întors la birou, se aşezi), rmând numărul din memorie. In tot acest timp nu şi-a scos nici o ipă mănuşile.

Vreau să vorbesc urgent cu Gareth Morgan. Nu vă interesează urnele meu; convorbirea a fost prestabilită.

Morgan la telefon, se auzi o voce aspră, după vreo jumătate de inut; tu eşti…

— Fără nume, vă rog. Vorbesc din biroul dumneavoastră din Freiburg. I puteţi spune exact unde se află omul nostru?

— Da, am primit un raport prin staţie acum câteva minute: vine rect spre tine, pe autostrada E 35; e pe la jumătatea drumului între

Offenbach şi Freiburg…

Atunci e cazul să pornesc. Mi-aţi făcut rost de vehiculul pe care vi l-am cerut prin telefon de la aeroportul Frankfurt, cu un şofer demn de încredere?

M-am ocupat personal: pe şofer îl cheamă Oscar şi te aşteaptă în parcul auto din spatele clădirii în care te afli.

Şi omul nostru e cu aceeaşi maşină?

Exact.

Bine; atunci, la revedere.

Horowitz îşi adună bagajele, îşi luă cravata de pe camera de filmat li coborî cu liftul. In hol, Eva Hendrix încă aştepta să i se aducă mâncarea, cu un pahar gol pe masa de sticlă dinaintea ei. Horowitz 11 iuti valiza alături:

— Ai grijă de ea; mă întorc în cinci minute.

Ieşi pe uşa din faţă, ocoli clădirea până în spate. Nici nu băga în ramă zăpada care i se aşeza pe umeri şi nu simţea deloc frigul nopţii; 'Mintea îi era concentrată asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit, în rele din urmă, dădu peste trailerul frigorific enorm, cu două-prezece roţi, parcat într-un hangar încăpător, cu uşile larg deschise. In i ibină şedea un bărbat, citind un ziar şi fumând o ţigară. Cum îl în pe Horowitz împături ziarul, deschise portiera, sări jos şi aruncă 11 a în zăpadă.

— Eu sunt Schmidt, se recomandă Horowitz, scrutându-1 pe şofer, ine eşti?

— Oscar. Îmi trebuie o confirmare a identităţii mai întâi. Horowitz îi întinse autorizaţia semnată de Evans, pe care Oscar o citi în amănunt la lumina farurilor. Motorul puternic torcea la relanti, ca un tigru. Lui Horowitz, Oscar îi aducea aminte de omul din reclama la pneurile Michelin: scund şi îndesat, cu burta ieşită peste curea, capul rotund. Numai că Oscar nu-ţi inspira nimic comic: faţa lui ca o mască de cauciuc, deloc zâmbitoare, te ducea mai degrabă cu gândul la tipul durului dintr-un anumit gen de filme. Ii înapoie hârtia lui Horowitz şi acesta i-o întinse pe cealaltă, unde era notat numărul Mercedes-ului lui Tweed. Oscar aruncă o privire şi o înapoie şi pe aceasta.

— Ţii minte numărul?

Sunt plătit să ţin minte chestii d-astea. Vreau marca maşinii, culoarea şi locul.

Mercedes negru, vine dinspre Offenbach pe E 35; un bărbat şi o femeie. Ce e şmecheria aia de pe cabină?

— Ţi-arăt şi după aia îi dau bice.

Oscar se urcă sprinten pe cabină, trânti portiera şi apăsă o pârghie. Pe cabină era montat un disc mare, mascat de un fel de grătar ca o jaluzea în miniatură. Când Oscar apăsă pârgia până la jumătate, se aprinse un proiector imens, care-1 făcu pe Horowitz să coboare privirea. Şoferul împinse pârghia complet şi fasciculul de lumină deveni orbitor; mijindu-şi ochii, Horowitz văzu că „jaluzelele” se rotiseră perpendicular pe planul proiectorului, apărând doar ca nişte lame subţiri. Era clar la ce folosea: fasciculul te orbea pro-babil de la trei sute de metri.

Horowitz se trase într-o parte; uriaşul vehicul ieşi greoi din garaj. Claxonul sună de trei ori, asurzitor, şi porţile incintei se deschiseră îndată. Horowitz îl urmări cu privirea până când dispăru după un cot al drumului. Era mai mult decât suficient pentru ce avea de făcut, îşi zise el.

Întorcându-se în holul de la intrarea principală, o găsi pe Eva Heit drix cu altă ţigară în gură, în aşteptarea mâncării care nu mai venea. Sl aplecă spre ea şoptindu-i:

— Gata, plecăm; sus îmbracă-te şi hai…

Aştept să-mi aducă trântorii ăştia friptura!

Nu cred; am rezervat două camere la hotelul Colombi când eram ncă la aeroportul Frankfurt. N-ai decât să mănânci acolo zece feluri, acă eşti în stare. Şi s-ar putea să nu mai fie nevoie de serviciile tale cum, aşa că te poţi întoarce mâine cu trenul la Frankfurt.

Nu vezi că se-nteţeşte ninsoarea? O să mă ude fleaşcă…

Pune-ţi fularul ăsta în cap şi mişcă-te, femeie; ştii bine că nu-mi lace să atrag atenţia, aşa că nu mai trăncăni atât.

Înaintând cu greutate prin zăpada abundentă, Horowitz îşi imagină ercedes-ul lui Tweed înaintând spre Freiburg şi camionul lui Oscar onind din sens opus.

Se lăsase noaptea şi Tweed trecuse la volan. Zăpada viscolită reducea mult vizibilitatea. In maşina care alerga cu o sută de kilometri pe oră, caloriferele erau deschise la maximum. Tweed încă îşi putea permite o viteză bună, întrucât faza mare a farurilor îi descoperea în timp util curbele şoselei.

— Se zburleşte vremea rău, zise Paula. Am făcut socoteala şi mai avem cam cincisprezece kilometri până la intrarea spre Freiburg; mai mergem?

— Da. Trebuie să ne debarasăm de toţi ăştia din urma noastră. Farurile maşinilor din spate se vedeau slab, distanţa între urmăriţi şi urmăritori crescuse, dar nu renunţase nimeni; Mercedes-ul argintiu era şi el undeva înaintea lor. Tweed îşi schimbă poziţia în scaun; înţepenise şi începea să-1 doară spatele. Parbrizul părea un ecran, pe care se derula o privelişte stranie: sub lumina spectrală a becurilor de neon, panglici albă a şoselei reflecta sclipiri fantomatice. Traficul era foarte redus în ambele direcţii; rar câte o pereche de faruri înaintând din sens opus dincolo de peretele despărţitor. Tweed începu să caşte.

— Nu ţi se pare prea cald? Ar fi bine să mai închidem căldura puţin sugeră Paula ridicându-şi privirea de pe hartă.

Tweed întinse o mână şi închise ambele calorifere; prea mult căldură i-ar fi diminuat, într-adevăr atenţia. Şi panglica asta de zăpăci care se desfăşura obsesiv, la nesfârşit… Tweed se îndreptă în scaun, I rezemă bine în spătar; simţurile trebuia să-i rămână treze, cu orice pre

— Crezi c-o să-ţi fie mai greu să scapi de ei, cu ninsoarea asta?

S-ar putea să fie chiar mai uşor, pentru că ei nu ne mai văd foarte bine. Te rog, nu pierde din ochi panourile de avertizare; vreau să ştiu din timp când ne apropiem de ramificaţia spre Freiburg.

Mai este. Urmează o variantă, dar încă nu-i cea care duce la Freiburg.

Oscar aştepta în camionul frigorific staţionat pe cea mai înaltă porţiune a drumului lateral care ieşea în autostrada E 35. Motorul zumzăia la relanti, iar ştergătoarele de parbriz refuzau cu încăpăţânare să lase Wpada să se aşeze.

Oscar cerceta şoseaua cu ajutorul unui binoclu puternic, cu 1111 raroşii; de la înălţimea la care era, putea să vadă pe autostradă până departe maşinile care se apropiau dinspre nord. Din fericire, ninsoarea le mai potolise, ceea ce îmbunătăţea considerabil vizibilitatea.

Manevra pe care o plănuise el era complet nereglementară şi deosebii de periculoasă; conta însă pe dimensiunile vehiculului său pentru a diminua cota de risc, asigurând totodată succesul deplin al acţiunii. Din clipa în care se urcase prima oară la volanul camionului, purtase (01 i impui o pereche de mănuşi furate dintr-un depozit alimentar aflat |ft o sută şaizeci de kilometri spre nord. Mai avea pe locul din spate o ticlă de bourbon pe jumătate golită, pe care n-o atinsese decât cu >i muşi – un detaliu subtil, menit a da de lucru poliţiei când va in-itiga catastrofa.

Fost şofer amator de raliu, Oscar era sigur că după „accident” va fi mi lare să execute derapajul controlat de 180 de grade care să-1 aducă Im nou cu faţa spre sud; iar dacă s-ar întâmpla să mai prindă vreo altă iu i mă în vârtej, ghinionul lor… Nimic sub forţa unui tanc militar n-ar II pulut afecta mai serios camionul lui Oscar. De fapt, asta fusese chiar îndeletnicirea lui în timpul stagiului militar: conducea un tanc Leopard. 1 l. tsind camionul abandonat şi sticla de bourbon în cabină, poliţia ' presupune că şoferul care îl furase era beat. Oscar era convins că pre-l nse totul, până în cele mai mici detalii. In fond, de asta îi plătea Inuidt nouă mii de mărci.

Cu ochii aţintiţi în lungul autostrăzii, Oscar tresări: se apropia un Mercedes! Aproape nu mai ningea deloc şi vizibilitatea era foarte bună. Conducea o femeie, singură în maşină însă, iar numărul nu era cel aşteptat. Maşina se apropia, părând că pluteşte; trebuie să fi avut cam 140 pe oră. „Vaca dracului! Pe o astfel de vreme! Păi cum să te mai miri că se produceau atâtea carambolaje pe autostradă… Probabil se grăbeşte să sară-n braţele iubitului”, îşi zise Oscar. Şi totuşi, trecu destul de mult până când maşina ajunse în dreptul ramificaţiei, după care se topi în depărtare.

Incidentul avu darul să-1 liniştească pe Oscar: înseamnă că avea timp suficient să iasă în autostradă când va vedea maşina pe care o aştepta. Aprinse o ţigară, se încruntă: iar se schimba vremea! Temperatura scăzuse brusc şi ceaţa începuse să cuprindă şoseaua din ambele părţi. Îşi duse din nou binoclul la ochi. Ar mai avea timp să iasă în autostradă, dacă ceaţa nu înainta mai mult.

Urmează altă ramificaţie, îl anunţă Paula pe Tweed; încă nu e cea care intră spre Freiburg, dar ne apropiem.

Ai ochi buni, dacă ai putut vedea panoul ăla, remarcă Tweed, apucând volanul mai strâns.

Pe deasupra şoselei se târau trâmbe sinistre de ceaţă; parbrizu începea să prindă o crustă e gheaţă, din care ştergătoarele desprindeau aşchii subţiri. Pătruns de frigul care se insinua în cabină, Tweed puse iar caloriferul în funcţiune. Maşina argintie din faţă dispăruse; să fi intrai pe variantă? Puţin probabil…

Nu mai ninge, remarcă Paula, dar ceaţa asta o să-ţi facă viaţa grea.

Noroc că nu mai avem nimic în faţă.

— Problema e că nu-i mai văd nici pe cei din spate; să sperăm că n-d să ne trezim cu vreunul dând buzna peste noi.

Se gândise şi Tweed la asta; se foi în scaun să se mai dezmorţease. L, I îşi îndreptă spinarea. Fără vreun motiv aparent, se simţea mai înviorai mai atent. Bateriile de rezervă, îşi zise; adrenalina a pornit din nou circule, pesemne stârnită de noile dificultăţi. Ar fi mers ceva mai încet,! Dacă nu i-ar fi fost teamă că maşinile din urmă ar putea da peste ei.

Pojghiţa de gheaţă de pe parbriz, deja compactă, scrâşnea sub lamelele ştergătoarelor. Farurile dădeau la iveală o şosea lucie, de sticlă, pe care înaintarea devenea un real pericol. Deodată, Paula stri-alarmată:

— O, Doamne! Uite ce vine… Ăsta-i nebun!

În faţa lor apăru un camion înaintând în sens invers pe aceeaşi pistă, cu faza mare a farurilor. O altă lumină, neobişnuit de puternică,

(Işni de pe acoperişul cabinei, orbindu-i. Paula îngheţă de spaimă.

I'111 crea proiectorului crescu până la insuportabil, pe măsură ce astrul se rostogolea drept spre ei. Turat la maximum, motorul lui

I Iscar îşi făcea auzit mugetul din cabina Mercedes-ului, înghiţind/.”înotul motorului acestuia.

Tweed strânse din buze. Ochii îi alunecară, doar o clipă, către oglinIi retrovizoare: nici urmă de trafic în spate. Nu dădu frâu liber, totuşi, imboldului de a slăbi pedala de acceleraţie. Cele două vehicule se năpusIrau unul către celălat, până la impactul inevitabil fiind doar o chestiune li secunde.

E nebun de legat, icni Paula.

Ţin-te bine! Îi porunci Tweed.

Izu că era vorba de un trailer frigorific imens, a cărui greutate 'iiibinată cu vitezele cumulate ale celor două vehicule urma să le 11 ivească maşina ca pe o coajă de ou. Realiză instantaneu intenţia vădiI i şoferului de a-i lichida. Nu reduse însă cu nimic viteza şi rămase pe -1şi bandă cu mastodontul care se năpustea asupra lor.

Aplecat peste volan, cu ţigara stinsă în colţul gurii, Oscar recunoscu

II Mercedes-ul din faţa lui obiectivul semnalat: doi pasageri, bărbat şi ie, numărul maşinii, totul corespundea întocmai. Îşi împlântă I lorul în pedala de acceleraţie, simţi smucitura colosului şi se propti | '. Mii, aşteptând şocul…

L' inla închise ochii; nu-i mai putea salva nici o minune. Se consolă ilui l. t gândul că va muri cel puţin împreună cu Tweed… In spatele volanului, Tweed părea o figură de ceară; gândurile lui, l. ile de gheaţă asemenea celor adunate pe parbriz. Şoferul camionului era probabil convins că îl paralizase frica sau că aţipise, cum de altfel se mai întâmplă.

Fulgerător, mintea lui Tweed calculă vitezele însumate ale celor două vehicule; aştepta acel moment, ieşit aproape din timp, când schimbarea bruscă a direcţiei nu-i va mai lăsa celuilalt şansa replicii de întâlnire. Acum! Smuci volanul spre stânga şi mastodontul alunecă pe lângă el ca o umbră năprasnică… Tweed corectă din volan derapajul în care intrase o dată cu manevra făcută.

Oscar trase o înjurătură grosolană şi faţa i se schimonosi la vederea farurilor care înaintau vertiginos spre el. Instinctiv, suci volanul în clipa în care camionul lovi prima maşină, urmă alta şi alta, cu scrâşnete de metal pisat. Trailerul ocupa toată autostrada, derapând în trombă pe oglinda şoselei, lucie ca a unui patinoar. Oscar încercă în disperare să controleze colosul, văzu peretele despărţitor din metal înălţându-se în faţa lui, piciorul îi zvâcni prea târziu spre frână; camionul izbi peretele, trecu prin el şi săltă peste un taluz. Trailerul se răsturnă pe o parte, alunecând la vale; smulsă complet, cabina îşi văzu de drum în virtutea inerţiei, până când se zdrobi într-un zid scund de beton, proiectându-1 pe Oscar prin parbriz. Mai târziu, poliţiştii sosiţi la faţa locului constatară poziţia macabră I capului, aproape complet desprins de gât, şi chiştocul stins aflat îne. L în colţul gurii.

— Nu-mi dau seama cum ai reuşit asta…

Paula îşi ştergea cu o batistă sudoarea de pe frunte şi de pe mâini. Pieptul i se ridica în ritmul respiraţiei adânci şi, în timp ce încerca sâ-| revină, Tweed spuse primul lucru care-i trecu prin minte:

— Nu ştiu nici eu, dar am făcut-o. Imaginează-ţi însă ce s-o întâmplat cu hăitaşii noştri… Cât mai avem până la intrarea Sffl Freiburg?

Ii pusese întrebarea ca să schimbe subiectul, dar şi pentru că trebu neapărat să părăsească autostrada după cele întâmplate. Micşoră vite şi, la rândul lui, îşi şterse cu grijă amândouă mâinile pe haină. Paula r deja cu ochii pe hartă:

Prima ramificaţie. Ne oprim la Freiburg?

Da, cunosc locurile; am stat aici şase luni să învăţ nemţeşte la universitate. O să rămânem peste noapte: ai nevoie şi tu să te linişteşti. In Freiburg e un hotel de mâna întâi.

Cum îi zice?

Colombi.

Mergeau spre hotelul Colombi aduşi de spate, din cauza ninsorii care le intra în ochi. La vederea unei firme de închiriat maşini, încă deschisă la ora aceea, Horowitz se opri. Stând în frig, cu valiza în mână, Eva bombănea.

— Vreau ceva de mâncare, protestă ea ţinându-şi gulerul strâns în jurul gâtului subţire.

Horowitz îşi pierdu răbdarea. Lăsă jos bagajele şi-i puse femeii amândouă mâinile pe umeri, zâmbind; era cu un cap mai înalt. Se aplecă spre ea şi-i zise:

— Dacă mai aud văicăreli, or să-ţi găsească hoitul într-un şanţ. Cum ţi-ar plăcea s-o sfârşeşti aşa?

Sub privirea lui fixă, femeia începu să tremure şi de data asta nu ml era frigul de vină.

Iartă-mă. Ce facem acum? Întrebă ea, clănţănind din dinţi.

Vreau să închiriez o maşină, în care vom parcurge ultimii metri până la Colombi. Ne simţim mai bine acum?

— Da, n-am nimic; cum spui tu aşa facem, Armând… Horowitz închirie un Audi, folosindu-se de un permis de conducer pe numele Vogel. O dată încheiate formalităţile, o luă cu maşina p străzile pietruite ale bătrânului oraş. Un mijloc de transport era esl ţial, îi asigura mobilitatea. Rezervă două camere la hotelul luxos, cu I hol spaţios, la care ajungeai urcând o scară amplă, curbată. Căldiu. I decorul interiorului somptuos avură darul s-o mai liniştească pe Iv Hendrix; îi ceru îngăduinţa lui Horowitz să meargă în camera ei, sil pregătească pentru cină. Acesta îi dădu unui băiat de serviciu valiza lui şi cheia camerei; apoi către Hendrix: