Colin Forbes

Inspectorul-şef Kuhlmann puse telefonul în furcă şi îl privi pe Meyer de parcă nu-1 mai văzuse niciodată. Era un truc pe care-1 folosea când lua interogatoriul unui suspect pe care-1 cunoştea bine, de altfel. Aşezat la biroul lui, Meyer se simţi stingherit şi-şi cufundă ochii într-un dosar.

L-am localizat, zise Kuhlmann într-un târziu. Stein a trecui graniţa pe la Echternach, în Luxemburg, acum câteva ore. E deja în parohia noastră.

Stein?

Tweed, nărodule. Merge într-un BMW, cu o fată, probabil Pauli Grey. Grănicerul 1-a identificat după pozele pe care le-am expediat la fron tiera de vest; mi-a dat şi numărul maşinii.

Nu-1 notăm? Tânăr, cu obrazul smead, Meyer aştepta silitor d stiloul în mână.

II am în cap. Kuhlmann se îndreptă spre o hartă la scară mare Republicii Federale Germania, fixată de perete. Încotro o fi apucat-o? I întrebă el cu glas tare. Presupun că oriunde, în afară de Wiesbadei unde ştie că sunt eu.

N-ar trebui să-1 informăm pe ministru?

Încă nu, pentru că nu-1 avem pe Tweed în mână. Fii atent, te! Fonul de adineauri l-ai şi uitat. Slujba îţi atârnă de un fir de păr, tachina Kuhlmann subordonatul, pe un ton jovial.

Cu mâinile vârâte în buzunarele jachetei, Kuhlmann se duse iar fereastră şi privi în curte. Nu-i spusese lui Meyer că BMW-ul lui Twi era urmărit de o maşină care nu purta însemnele poliţiei şi care urni.

Fie înlocuită de alta, mai târziu pentru a nu trezi bănuieli. Kuhlmann era recunoscut pentru jocul său închis. „ Se ţese plasa, gândi el. Marele semn de întrebare este: cine-i păianjenul?”

La aeroportul Londra, Newman se urcă în avionul de Bruxelles şi îşi lixă centura de siguranţă. La scurt timp, locul de lângă el fu ocupat de un alt pasager. Newman întoarse capul: vecinul lui de zbor era Marler.

— Ei bătrâne, habar n-ai avut că te-am filat, este?

Newman îşi împreună mâinile şi nu zise nimic până când aparatul Iu gata de decolare, deplasându-se către pista principală. Atunci începu i u glas monoton, de parc-ar fi recitat un catehism:

— Ai sunat-o pe Iulia, care ştie practic tot ce se-ntâmplă în casa de pe South Ken, unde e şi apartamentul meu. Probabil telefonai chiar de la ieroport. Ea ţi-a spus că am plecat cu un bagaj. Ai aşteptat la intrarea lunci unu şi m-ai văzut sosind cu un taxi. După aceea m-ai urmărit până ii i isa de bilete, ai trombonit-o pe fată până ţi-a spus că mi-am luat loc

11 i l. isa Business pentru Bruxelles, ai făcut şi tu acelaşi lucru şi ai rămas „i laţa sălii de aşteptare, până când m-ai văzut urcând în avion.

— Zece din zece! Şi eu, care-mi făceam iluzii că nu m-ai văzut… Aparatul se desprinse de sol, luă înălţime, străpunse un plafon gros

1 nori, după care fu întâmpinat de lumina unui soare orbitor. Rămaşi nule va dedesubt, norii alcătuiau un peisaj compact, asemenea unor iul uri nesfârşite de munţi.

Acum poţi să-mi spui ce ai de gând, începu Newman.

Jucăm în aceeaşi echipă: îi căutăm pe Tweed şi pe Paula ca să-i r n ăm.

E o veste liniştitoare, n-am ce zice, făcu Newman ironic. L” Te exprimi cam obscur…

Ei, nu chiar. Şi acum, întrebarea de o sută de puncte: Crezi că e el Itirul? Aici, Newman coborî glasul: C-a strâns-o el de gât pe fata aia, ii violeze după aceea? Astea-s glume proaste.

Eu un umor mai deplasat sau poate că nu-s chiar pe lungimea undă. Dar nu mi-ai răspuns… Şi încă ceva: Cine te-a trimis?

— Credeam că ştii, aruncă Marler pe un ton voit neglijent. Când Tweed e plecat, Howard comandă.

Newman se cufundă în tăcere tot restul zborului. Mintea îi lucra febril. Nu-1 agrease niciodată pe Marler, deşi îi admira profesionalismul; acum însă, pur şi simplu nu avea încredere în el. De ce oare? Sentimentul îi era dictat de un al şaselea simţ, pe care învăţase că nu trebuie să-1 ignore.

Avea două alternative, socoti el când avionul îşi începea coborârea spre Bruxelles. Unu: să-1 dribleze pe Marler – ceea ce n-ar fi fost deloc uşor, dar ştia că ar fi reuşit până la urmă. Doi: să meargi) cu Marler, făcându-i jocul în aparenţă, caz în care cel puţin l-ar avea sub ochi. In momentul în care pneurile scrâşniră pe pistă, se hotărî pentru a doua variantă.

Newman îşi amintea că odată, în timpul unei misiuni disperate Tweed trăsese la hotelul Hilton. Ii spusese şoferului de taxi să-i din.1J aşadar la Hilton, unde-şi luară câte o cameră. Newman intră camera lui, aruncă valiza pe pat şi plecă; alergă înapoi la lift, coborî $jj părăsi hotelul.

În câteva minute găsi o cabină telefonică; formă numărul personal | lui Kuhlmann de la Poliţia Judiciară din Wiesbaden, pe care-1 avea agendă. Răsuflă uşurat auzind chiar vocea puternică de bas a inspe torului-şef. Kuhlmann îl rugă să aştepte o clipă, după care îl auzi adj sându-se cuiva în germană:

Kurt, du dosarul ăla la registratură şi încuie-1 chiar tu; combin. Ii e aceeaşi… Urmă o pauză, apoi: Da, Newman, cu ce te pot ajuta?

Ai primit de la Londra un mesaj prin care se dispune urmărir lui Tweed?

De unde vorbeşti?

De la un telefon public, bineînţeles…

În regulă, stai calm; verific şi eu. Să-ţi răspund la întrebare: ţial pozitiv. Ia spune, Newman, cum era vremea când ne-am îmi noi la Liibeck?

Un val cumplit de căldură. Dar de ce… A, înţeleg! Stai linişin, sunt. Aşadar, zici că parţial; ce înseamnă asta?

— Mi-am dat eu seama că eşti tu, dar am vrut să fiu sigur, zise oihlmann calm. Crezi că el a făcut-o?

Pentru numele lui Dumnezeu! Exclamă Newman cu o vehemenţă îeobişnuită. Ce, te-ai scrântit? N-are nici un amestec! Aici trebuie să fie vreo lucrătură, dar nu ştiu cine s-ar putea ascunde în spatele ei. Tweed are însă nevoie urgentă de ajutor, de susţinere. Eu sunt în iruxelles: ştiu c-a trecut pe aici, dar nu putea rămâne prea mult în loc, i-u haita pe urmele lui. E şi Paula cu el. Pur şi simplu nu am idee de unde să încep să caut.

Frankfurt ar fi un punct de plecare. Să nu vii la mine – mă suni şi ne întâlnim undeva… Gata, ştiu unde: la Frankfurt Hof. Hotărâm ora la telefon; fii atent, vorbeşti numai dacă-ţi răspund eu. Kuhlmann schimbă brusc tonul vocii: bine, am eu grijă; îţi mulţumesc că m-ai sunat, l. othar. La revedere…

Newman îşi dădu seama că intrase cineva în birou, probabil Kurt. 1 uri şi mai cum? Iar Kuhlmann n-avea încredere în nimeni, asta era I ir. Lucrurile luau o întorsătură urâtă; mirosea a trădare…

Întors la hotelul Hilton, Newman îl văzu pe Marler în faţa recepţiei, itAnd de vorbă cu una dintre fete. In mână ţinea un plic, în care strecură nişte bancnote, îl lipi şi scrise ceva pe el. Dispăru apoi împreună cu fata i seifurile din spatele biroului de recepţie, bănuia Newman. II aşteptă Marler să se întoarcă.

— Ţi-ai desfăcut bagajele? Îl întrebă acesta, aprinzându-şi o ţigară. Nu încă. Am băut o cafea. Te-am văzut la recepţie.

Hai să facem o plimbare pe bulevardul Waterloo, propuse i n Ier. O dată ajunşi afară, continuă: In timp ce-ţi potoleai setea de iii i, am făcut câteva cercetări discrete. Tweed a fost aici; şi-a rezerII un apartament oficial pentru o săptămână şi a plecat. Eu nu cred mai întoarce.

— Cum ai aflat? La hoteluri nu se dau aşa uşor informaţii despre 'Mi.

Simplu: i-am spus fetei că vreau să las o sumă mai mare de bani pe datorez unui prieten şi i-am arătat poza lui Tweed. După ce am un teanc de bancnote belgiene în plic sub ochii ei, două mari 'l'i. I şi restul mai mărunte, i-am cerut să le pun într-un seif. I-am m lăsat fetei cheia, mi-a dat o chitanţă, i-am spus că prietenul meu călătoreşte incognito. Ea a scris pe plic William Sanders – eu pot citi foarte bine şi invers – şi a băgat cheia înăuntru. Acum nu ne mai rămâne decât să hotărâm unde-1 mai căutăm.

— La Frankfurt, zise Newman fără alte amănunte.

George Evans era cât pe ce să piardă avionul, acelaşi pe care îl luaseră Morgan şi Horowitz. Ultimul loc disponibil era la clasa a doua. La Frankfurt însă, el părăsi cel dintâi aeroportul, nemaifiind nevoit să aştepte bagajele la capătul benzii rulante, lucru care i-a reţinut pe ceilalţi doi.

Sediul companiei World Security se afla pe Kaiserstrasse, o clădire nouă, cu ferestre blindate şi cu sistem de supraveghere video, care controla intrarea şi coridoarele. O oră mai târziu, Morgan cobora dintr-un taxi, în timp ce Horowitz îi plătea şoferului.

Morgan nu se simţea în largul lui la Frankfurt. Ii plăceau Hamburg şi Mtinchen, dar despre Frankfurt spunea că e oraşul-maşină. Prea multe blocuri înalte, traficul prea aglomerat, prea puţină vegetaţie. O fortăreaţă de beton.

Primul lucru pe care-1 făcu intrând în clădire fu să testeze paza. Se îndreptă glonţ spre ascensoare, dar fu oprit de doi paznici în uniformă, iar unul dintre ei întinse mâna spre valiza lui.

Sunt Morgan. Eu conduc şandramaua asta, rosti el scurt şi le vântură legitimaţia pe sub nas. Şi n-am timp de pierdut, mai adăugă.

Vă rog să mă scuzaţi, domnule, îi răspunse unul dintre gardieni în engleză, dar trebuie să vă verificăm valiza cu raze X.

Mai docil, Horowitz aştepta fără comentarii să i se treacă valiza prin faţa unui aparat din acelea utilizate pe aeroporturi. Muşcându-şi buzele, Morgan fu nevoit să se supună, la rândul lui, procedurii.

Am întâlnire cu George Evans, nu ştiu dacă a sosit.

Este în biroul dânsului. Staţi aici, în faţa ecranului, şi îl anunţ imediat.

De ce dracu' să stau eu acolo?

Ca să vă vadă pe ecranul din birou. Trebuie să verificăm idem i tatea fiecărui vizitator.

În timp ce gardianul vorbea cu Evans, Morgan se holbă în ecran şi coase un trabuc, înfigându-şi dinţii în el.

George, dacă mă vezi, ia-mi indivizii ăştia din cârcă; n-avem timp de pierdut!

Puteţi urca, domnule Morgan, zise gardianul punând receptorul la loc. Camera 401, la etajul al patrulea.

Eu sunt şeful aici şi presupun că ştiu unde să-mi găsesc subalternii, nu?

0 dată intraţi în lift, Horowitz comentă:

În fond, îşi fac şi ei meseria; iar sistemul de pază este destul de rlicient.

Trebuie să-i ţii la vârful biciului, spuse Morgan cu un râs înfundat, Ce aducea mai degrabă a horcăit. Conducătorii trebuie să conducă!

Înainte de a le deschide uşa, Evans trase adânc aer în piept; îi onduse apoi într-o încăpere spaţioasă, cu vedere spre Kaiserstrasse. Ferestrele erau acoperite cu jaluzele coborâte pe jumătate, pentru a ivita orice risc de a fi spionaţi din clădirile de vizavi.

— I-am luat urma lui Tweed. Mai aştept un telefon de la informa-Inrul nostru; s-a întrerupt legătura tocmai când urcaţi…

Telefonul sună întrerupându-1 pe Evans, care ridică receptorul:

— Alo! Tot tu eşti, Kurt? Dă-i bătaie, am o vizită importantă… Evans uită, apoi zise: Da, înţeleg. Ţine-mă la curent cu tot ce fac ei. Trebuie i le aflăm destinaţia, să fim pregătiţi să-i înhăţăm. Banii te aşteaptă la Im u! Ştiut. La revedere, Kurt.

(iazda le oferi băuturi şi Morgan îşi alese un scotch dublu. Horowitz refuză cu o mişcare a capului, îşi puse servieta pe genunchi şi se „i i la Morgan. In avion, patronul său dăduse deja pe gât câteva pahare. Iurgan era un băutor zdravăn; probabil îl ajungea oboseala meseriei… în iim, asta nu era o scuză.

Tweed a intrat în Germania, începu Evans, întinzând spre Morgan Diar bombat, din sticlă groasă, retezat la buză. Împreună cu Paula iry, cred, în orice caz, cu o femeie. La Frankfurt a schimbat BMW-ul ll un Mercedes; iată numărul maşinii…

1 111 alt bilet împăturit trecu dintr-o mână într-alta, până ajunse tot la: Miwitz. Evans se aşeză cu un aer satisfăcut îndărătul biroului său, care trebuie să fi costat o avere. Tolănit într-un fotoliu, Morgan goli paharul pe jumătate şi se linse pe buze, încruntat:

Mercedes! Nu ne ajută cu nimic, e plină ţara de ele. Uită-te la taxiuri, toate sunt Mercedes.

Probabil că pe asta contează şi Tweed, sugeră Horowitz cu glasul său liniştit. Aveţi vreo toaletă pe aici? Întrebă el gazda.

Evans arătă către o uşă, iar după ce rămaseră singuri, Morgan începu:

Cum ai obţinut aşa de repede informaţiile astea? Cine-i Kurt?

Nu-mi place să fac reclamă intermediarilor mei. Evans aruncă o privire spre uşa închisă a toaletei şi continuă, pe un ton scăzut: Kurt Meyer, asistentul inspectorului-şef Kuhlmann. O sursă de informaţii infiltrată nici mai mult nici mai puţin decât în inima Poliţiei Judiciare din Wiesbaden. Cred că vă daţi seama că nu-i tocmai uşor să aranjezi aşa ceva.

Dar asta-i chiar natura meseriei tale. II ai cu ceva la mână pe Kurt Meyer ăsta?

Poze porno făcute într-un bordel de lux. Mai e şi însurat, prăpăditul. II plătim ca să-i punem bomboana pe colivă şi să-1 atârnăm de căruţa noastră. Am în seif chitanţe semnate de Meyer; n-a vrut să le de. I la început, dar un braţ răsucit la spate face minuni.

Şi asta-i tot ce ştim, că Tweed şi prietena lui se plimbă cu un Mercedes pe cine-ştie-unde? Întrebă Morgan.

Mai ştim şi altele, răspunse Evans cu o satisfacţie nedisimulată. I urmărit de maşini ale poliţiei, deghizate; băieţii folosesc tactica „sărituni broaştei”, înlocuind un vehicul cu altul la intervale regulate şi raportând poziţia la Wiesbaden, prin radio. Apoi Kurt mi-i pasează mie când poa te, bineînţeles, de la un telefon din exterior. Avem deja agenţii noştri îi: teren, pe urmele lui Tweed.

Morgan îşi răsucea gânditor trabucul între degetele butucănoase Veştile lui Evans depăşeau orice aşteptări.

Unde a fost văzut ultima oară?

Pe autostradă; se îndrepta spre Karlsruhe, în sud. Asta nu înseani nă că nu poate ieşi oricând spre est sau spre vest.

Spre vest, nu. Nu va risca să se ducă în Franţa. S-ar putea îndrept * | spre Rusia, prin Cehoslovacia…

Morgan îşi aprinse trabucul, iar Evans îi întinse o scrumieră masivă din porţelan de Rosenthal.

Din câte ştiu despre individ, n-aş prea crede, ca să nu zic mai mult, fu de părere Evans.

Mă rog, vreau să spun că ar merita să răspândim zvonul, să în-: ingem spiritele. Dă-le să muşte, foloseşte-ţi relaţiile din presă, continuă Morgan, dând fumul afară. Dar nu cumva să afle cineva că am fi toi interesaţi.

— După cum ştiţi, avem o secţie specializată în răspândirea zvonurilor despre eventualii concurenţi pe care vrem să-i înlăturăm…

— Dar fără nume, îl preveni Morgan. Doar nişte vorbe aruncate, despre un înalt demnitar britanic care vrea să fugă în Est… Apoi către lorowitz, care-şi făcuse din nou apariţia:

— Avem o iscoadă pe urma lui Tweed: se îndreaptă spre sud, pe ttltostradă. Să fii foarte atent, îl urmăreşte şi poliţia germană, în maşini i'ghizate.

Horowitz, înalt şi slab, în trenciul pe care nu şi-1 dezbrăcase, cu seriei a lui pe care n-o lăsa nici o clipă din mână, îi fixă cu privirea pe cei li n bărbaţi, pe rând. Ochii săi albaştri exprimau o detaşare rece. Evans i simţi din nou tulburat: omul ăsta semăna cu un călău, care-şi măsoară ii lima din ochi, înainte de execuţie.

Mi se pare curios, remarcă Horowitz; am înţeles de la dumnea-i oastră, domnule Morgan, că s-a dat un fel de alarmă. Dacă e adevărat, li i e nu l-au arestat pe Tweed până acum?

N-am idee… Lui Morgan nu-i plăceau oamenii care puneau probleme imposibil de rezolvat. Ce intenţii ai acum? Întrebă el.

Îmi trebuie un avion care să mă ducă de la Frankfurt până la im ui romul de lângă Freiburg, lângă Pădurea Neagră.

— Se aprobă, acceptă Morgan, înainte ca Evans să apuce să li n liidă gura.

— S-ar putea să mai întârzii o oră-două până când iau avi-onul, con-mii. I Horowitz; mai am de trecut printr-un loc, să-mi iau un colabo-lli ir. Am plecat.

Evans privi în urma lui Horowitz şi remarcă lipsa oricărui zgomot Itul acesta trase uşa în urma sa. Răsuflă uşurat:

Zău că nu-mi pare rău să-1 văd plecat; parc-aş fi stat cu moartea lângă mine…

De unde ştii că nu-i chiar meseria lui?

Armând Horowitz părăsi sediul companiei World Security, merse pe jos vreo sută de metri pe Kaiserstrasse şi abia după aceea opri un taxi. Mai aruncă o privire în urmă, la pădurea de antene radio şi TV de pe acoperişul clădirii din care ieşise. WS opera cu un sistem de comunicaţii foarte sofisticat; însă nici Horowitz, născut în Ungaria, nu era un agea-miu în materie de comunicaţii.

Cât fusese la toaletă, mai tot timpul stătuse cu un fel de stetoscop la ureche, celălalt capăt ţinându-1 lipit de uşa închisă. Auzise foarte clar când Evans pomenise sursa lui internă de informaţii în sediul Poliţiei Judiciare din Wiesbaden, de jocul dublu al lui Kurt Meyer. Horowitz ştia că eşti cu atât mai puternic, cu cât deţii mai multe informaţii secrete.

În taxiul care-1 ducea la adresa indicată undeva în afara oraşului, spre aeroport, Horowitz se gândea că el era de fapt singurul profesionist autentic în tot jocul ăsta. Avea un dispreţ net pentru oameni de genul lui Morgan sau Evans, preocupaţi întotdeauna să nu-şi „murdărească mâinile” dar care, pe de altă parte, nu ezitau să apeleze la serviciile lui. Era clar că Evans nu se simţise în largul lui în prezenţa lui Horowitz.

Taxiul opri la intersecţia indicată, clientul plăti cursa şi îşi trase pe îndelete mănuşile în mâini, aşteptând să se îndepărteze maşina. Horowitz parcurse pe jos ultima sută de metri care îl despărţea de vila pără-ginită aflată dincolo de autostrada ce ducea spre aeroport. Împinse poarta cu grilaj de fier, înainta de-a lungul aleii năpădite de muşchi, urcil treptele de la intrare şi apăsă butonul soneriei: de două ori scurt, pauză, o dată lung. Nu vedea de ce le-ar fi spus lui Morgan şi Evans că, de fapi, colaboratorul lui era o femeie.

Newman ateriza la Frankfurt o oră mai târziu decât Morgan. Luă taxi împreună cu Marler până la Hessischer Hof, unul din cele două hoteluri de mâna întâi ale oraşului. Se înscriseră la recepţie şi evitară ICrviciile hamalilor. In lift, Newman spuse pe un ton categoric:

Aşteaptă în camera ta sau în hotel; eu trebuie să ies să mă întâlnesc I ii cineva.

Nu-mi amintesc să-ţi fi dat cineva conducerea…

Atunci vezi-ţi de treabă şi lasă-mă să lucrez singur!

Nu-i cazul să te şifonezi, pară Marler cu blândeţe, în timp ce străbăteau un coridor mochetat, pustiu. Dacă aşa vrei tu să joci, fie; eu o să Im o raită prin hotel.

Newman trânti valiza pe pat, scoase din ea două costume de schimb |i le atârnă pe umeraşe; o lăsă deschisă şi părăsi hotelul. Traversă păr-I uleţul de la capătul străzii, îndreptându-se spre impunătorul pavilion |l expoziţii. Privea des în urmă; alesese cu bună ştiinţă un loc deschis, Ullde Marler să nu-1 poată urmări fără să-1 observe. De la un telefon public îl chemă pe Otto Kuhlmann, care răspunse imediat.

— Sunt la Frankfurt. Omul cu canicula din Liibeck…

— Schimbăm locul întâlnirii. Poţi să fii într-o oră în faţa casei de 'I' ic de la gara principală?

— Te aştept acolo…

I.ara principală era foarte aproape. Newman făcu drumul pe jos şi 11 ecu o jumătate de oră în restaurantul gării, bând cafea. Când ieşi, îl I M pe Kuhlmann aşteptându-1 la capătul unui peron din faţa casei de bilete. Neamţul îl recunoscu imediat şi se îndreptă spre el; îi strânse mâna şi îl salută în engleză.

Hai să ne plimbăm pe-aici, Bob; în felul ăsta, suntem siguri că nu ne ascultă nimeni.

Sper că nu crezi că acuzaţia asta stupidă împotriva lui Tweed stă în picioare, atacă Newman din scurt.

Nu. Nici Howard nu crede. De ce, tu ai vreun dubiu? Îl provocă Kuhlmann.

Niciunul. De ce crezi că am alergat încoace? Să-1 caut pe Tweed, să-i ofer sprijinul şi să aflu ce naiba se petrece!

Megafonul anunţa plecarea unui expres în direcţia Basel, Elveţia. Pasagerii se grăbeau spre intrare. O locomotivă aluneca încet pe lângă peron, trăgând după ea un şir de vagoane. Kuhlmann, cu câţiva centimetri mai scund decât Newman, în costumul de culoare închisă care-i accentua lăţimea umerilor, rămase pe gânduri o vreme.

Undeva, în cercurile înalte din Londra, pute a trădare şi intrigă, începu el într-un târziu. In clipa asta, Tweed, însoţit de Paula Grey, presupun, se îndreaptă către sud, pe autostrada care pleacă din Frank furt. A trecut graniţa din Luxemburg într-un BMW închiriat, cu număr de Belgia. A schimbat maşina în Frankfurt, cu un Mercedes negru. Oamenii mei au început să-1 urmărească de la intrarea în ţară, cu maşini civile. Credeam că numai eu ştiu asta; nici ministrului meu nu i-am spus.

Ziceai că Howard nu-1 crede vinovat. Mă surprinde un lucru: A unde ştii?

Înştiinţarea lui vorbea de „presupusă complicitate” la crimă şi via

A şi nu cerea decât să aflăm unde se ascunde. In plus, insista să-i raporic numai lui personal; ceea ce încă n-am făcut.

De ce?

Fiindcă oamenii puşi de mine să-1 urmărească pe Tweed au st Halat o complicaţie: mai e cineva care face acelaşi joc al urmăririi nnaşini de schimb. Am aflat desipre cine este vorba chiar înainte dl pleca să mă întâlnesc cu tine; şi asta mi-a dat serios de gândit şi m-a In &ă mai amân răspunsul către Howard.

Aşadar, despre cine e vorba?

Pregăteşte-te pentru o surpiză: mi s-au transmis prin radio numerele a două din maşinile astea şi am telefonat la Secţia de înmatriculare a Vehiculelor. Maşinile aparţin companiei World Security & Communications, colosul internaţional a lui Lance Buckmaster, înainte de-a ajunge el ministrul Securităţii Externe la voi. Tâmpiţii nu s-au gândit că trebuia să folosească maşini închiriate.

Newman rămase perplex. Făcură câţiva paşi în tăcere, timp în care el încerca să rumege noua întorsătură a lucrurilor. Se opri, lăsând să treacă o femeie cu un cărucior. Kuhlmann îşi aprinse un trabuc şi porniră din nou.

Presupun că eşti sigur de treaba asta? Tatona Newman.

Credeam că mă cunoşti suficient ca să ştii că sunt foarte atent în privinţa afirmaţiilor pe care le fac, mormăi Kuhlmann. Poate acum îţi pai seama şi de ce nu mă grăbesc să iau contact cu nimeni din Londra: în cine mai putem avea încredere oare?

Poate vreunul din capii de la WS îşi face propriul joc; Buckmaster liu mai are nici un control asupra companiei.

Nu-ţi stă în fire să fii naiv. Am mai avut necazuri cu organizaţia Ml a: au fost bănuiţi de a fi încercat să strecoare tehnologie de înaltă prrformanţă în Germania de Est, cu un camion de-al lor. L-am luat la ebări pe unul, George Evans, directorul operativ al firmei în Europa, nare escroc de altfel. Numai că n-am putut aduna suficiente dovezi i uluc cazul în faţa instanţei.

— Ce spui, omule?! Exclamă Newman, aşteptând o confirmare a propriilor sale bănuieli care începuseră să încolţească.

Spun că organizaţia WS este acum oficial condusă de Leonora,

Şi chiar crezi că el încă-şi păstrează autoritatea în WS?

Da, răspunse Kuhlmann apăsat. Dar nu ştiu încă ce are de gând. Acum înţelegi de ce nu mă grăbesc să intru în legătură cu Londra? In primul rând, Tweed e un om care-mi place şi pe care-1 admir. Iar acum, cineva încearcă să-1 înfunde. Ei bine, oricine ar fi, ăsta sau ăştia, de la mine nu vor primi nici un ajutor. In al doilea rând, am o socoteală de încheiat cu World Security pentru că mi-au dat cu tifla, deşi erau vinovaţi până în măduva oaselor în afacerea cu Germania de Est. Am primit chiar o mustrare de la prăpăditul ăla de ministru al meu. Aşa că acum stau la pândă.

Am impresia că tu contezi serios pe mine, îl provocă Newman.

Contez, da, pentru că tu ai libertate de mişcare, ceea ce eu nu am.

Eu nici nu ştiu de unde să-1 iau pe Tweed măcar, îl pistonă Newman.

Îmi vei telefona la intervale regulate. Hai să-ţi găsim un nume conspirativ; Felix, de exemplu. Nu vorbeşti decât cu mine. Mă gândesc că Tweed n-o să poată conduce la nesfârşit, chiar dacă-i mai dă şi Paula o mână de ajutor la volan; va trebui să oprească undeva, să facă o escală mai lungă. Eu voi şti când şi unde şi voi pregăti un helicopter al poliţiei care să te transporte de pe aeroportul de aici, până la cel mai apropiat punct de aterizare de locul respectiv. Kuhlmann scoase un plic din buzunarul interior al hainei şi i-1 dădu lui Newman, continuând să vorbească: numele pilotului este Egon Wrede; ai aici o scrisoare de recomandare, în baza căreia Wrede te va duce oriunde e nevoie. Asta-i tot ce pot face…