Colin Forbes

În depărtare, apăru un panou indicator. Kuhlmann întinse gâtul ca să vadă mai bine.

Ieşi în dreapta şi ia-o spre Mulheim.

Suntem tot la sud de Freiburg.

De ce nu mă laşi pe mine să te conduc? Spuse Kuhlmann pe un ton de om cumsecade.

Vreau să ajungem în Belgia înainte de a se crăpa de ziuă. Pe aici ocolim mult.

Ai să vezi tu de ce.

Tweed se conformă şi o luă spre Mulheim. Intrară pe un drum pustiu, care nu-i era străin lui Tweed. După o clipă de tăcere, îl întreb.) pe Kuhlmann:

Nu cumva ne îndreptăm spre Badenweiler, în Pădurea Neagră?

Numai puţin, crede-mă. Am o surpriză pentru opoziţie şi penii U tine. Paulei îi sărise somnul de tot şi se uita în faţă. Şoseaua urca, zăpail. I era tot mai groasă. Cel puţin nu se mai vedea gheaţa aceea infernali

Neamţul îi spuse lui Tweed s-o ia la dreapta şi se treziră pe un drum îngust, în pantă.

— Acum încetineşte, avertiză Kuhlmann. O să ajungi la un luminiş printre arborii din stânga. Ia-o pe acolo. Şi poate micşorezi puţin viteza.

Apoi, uitându-se la Newman:

— N-am ştiut că şeful tău a fost pilot de curse.

— E-n elementul lui, comentă Paula, uluită la vederea unui vast amfiteatru apărut deodată în faţa lor. Nu era altceva decât o carieră de calcar uriaşă. Lumina farurilor se proiectă pe peretele stâncos din depărtare. Ceea ce stârnise uimirea Paulei erau cinci maşini parcate în semicerc, în faţa lor. Tweed rămase şi el cu gura căscată. Erau cinci Mercedes-uri argintii, toate 500 SEL. Şi toate aveau acelaşi număr cu al maşinii lor. Frână şi vorbi peste umăr:

— Ce-i cu bâlciul ăsta, Otto? Kuhlmann chicoti sinistru:

Am avut doar două zile la dispoziţie să aranjez totul. Mi-a fost uşor să fac rost de maşini; numerele de înmatriculare mi-au cam dat de furcă, dar până la urmă ne-am descurcat noi.

Nu prea-mi dau seama care-i treaba, observă Paula. Sau m-am prostit de tot.

Ţi-aduci aminte de duba cinematografică trasă pe dreapta la graniţa din Basel? Aia erau de la World Security, veniţi să filmeze sosirea lui Tweed şi maşina asta în care ne-am urcat. Am dat ordin Poliţiei să-i pună câteva întrebări şoferului şi apoi să-1 lase în pace.

De ce?

World Security îşi are propria reţea de spionaj. A venit la mine un fost angajat de-al lor şi-a dat din el totul. Le-am lăsat frâu liber, până se iveşte o ocazie bună. Tonul îi deveni aspru. Asta e. Te-ai prins, Tweed?

Cred că da, dar spune, totuşi.

Deci le-am servit pe tavă filmul cu Mercedes-ul nostru, ştiind că vor face pe dracu-n patru să n-ajungi întreg în Anglia. O să mă întrebi de unde ştiu. Ei, bine, cei de la World Security l-au mituit pe unul din asistenţii mei, Kurt Meyer, ca să le dea informaţii. L-am bănuit pe Meyer şi l-am lăsat să-şi facă de cap, o vreme. Raporta de la un telefon public local. Am pus microfoane. Acu' două zile, când mi-a spus Beck că vii, l-am proptit la „răcoare”. Adăugă, uitându-se la Paula:

— L-am interogat personal.

Paula se cutremură, mai în glumă, mai în serios. Gândul de a fi interogat de Kuhlmann îi dădea fiori.

— A cedat până la urmă, continuă Kuhlmann, ca şi cum ceea ce urma era de la sine înţeles. Mi-a spus de duba de filmare şi că se pune la cale un lanţ de atacuri serioase pe teritoriul Germaniei. Aşa că uite ce-am pregătit, adăugă arătând cu trabucul între degete spre Mercedes-uri. Pe autostradă vor rula şase automobile gemene, sub acelaşi număr de înmatriculare. Tu, Tweed, vei merge într-unui din ele, şi-or să aibă de furcă până te-or găsi.

Şi cine-o să fie în celelalte?

Elita antiteroristă înarmată până-n dinţi, toţi în costume civile.

Apropo de arme, zise Newman, ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai împrumuta un Magnum 45, cu ceva mărunţiş de rezervă.

Mi-ai promis şi mie un elicopter şi o puşcă cu lunetă, se băgă şi Marler în vorbă.

Toate astea te aşteaptă la aeroport, la Freiburg. Una din maşini se va desprinde din formaţie şi te va duce la elicopter. Pilotul cunoaşte planul şi ne va ajunge din urmă fără probleme.

Şi noi am vrea nişte arme, sugeră Butler, cu vocea lui egală referindu-se şi la Nield. Ne-ar conveni nişte pistoale Walther.

În regulă. E un arsenal întreg într-una din maşinile alea, spuse scoţând un teanc de hârtii din buzunar. Semnaţi aici. Sunt permise temporare de portarma. Totul va fi legal şi pe faţă. Pe-ale voastre le-am pregătit dinainte, se adresă el lui Newman şi lui Marler. Beck mi-a transmis dorinţele voastre încă de când aşteptaţi la Ziirich. Completaţi-vă şi voi numele, adăugă, uitându-se la Butler şi la Nield, şi semnaţi deasupra liniei punctate.

Kuhlmann aprinse becul din maşină.

De ce faci toate astea pentru noi? Îl întrebă Paula. Şi poate îmi dai şi mie un Browning automat…

Care te aşteaptă deja, tot datorită lui Arthur Beck. Uite hârtiuţa ta. De ce fac toate astea? Ca să plătesc „datoriile” băieţilor de la World

Security. Or s-arunce în scenă o parte din personal, ca să ne-atace convoiul. Au câteva figuri dubioase pe statul de plată, fără cazier însă. Vreau să-i prind în flagrant delict.

Luându-1 pe Tweed ca momeală – spuse Paula indig-nată. Kuhlmann îşi ridică mâinile într-un gest repezit:

Am crezut că a fost ideea şefului tău…

Aşa e, spuse Tweed calm. Sunt foarte mulţumit. In ce maşină voi călători?

Intr-a doua. E treaba ta cine vrei să meargă cu tine, dar singura condiţie este să nu conduci tu. E prea riscant.

Aş vrea-o pe Paula, sugeră Tweed. Ocupă-te tu de plasarea celorlalţi.

S-a făcut. Tu stai în spate, cu Paula. In faţă se vor aşeza doi detectivi. Eu am să te urmez într-a treia maşină, cu Newman.

Atunci rămâne aşa, spuse Tweed nerăbdător. N-ar fi bine s-o luăm din loc?

De ce nu? Răspunse Kuhlmann şi deschise portiera. Ar trebui să ajungem la graniţa cu Belgia înainte de a se lumina.

Ieşiră în frigul aspru al nopţii, călcând cu zgomot peste pietrele acoperite de zăpadă topită. In liniştea întunecată se auzea zgomotul unei ape care curgea de pe o stâncă, undeva, în partea cealaltă a carierei. Paula îi însoţea dârdâind. Pereţii înalţi, de piatră, îi aduceau în minte imaginea unui amfiteatru roman în care mureau oameni.

Nu mult după ce Tweed părăsise autostrada, luând-o spre Miilheim, Stieber plecă spre Freiburg la volanul dubei cinematografice, sub a cărei capotă se ascundea un motor turbo. După vreo jumătate de oră, Morgan şi Horowitz stăteau împreună în mica sală de cinema din beciurile de la World Security. Stieber era în spatele lor, pe când operatorul proiecta filmul. Horowitz ţeapăn, privea fix prin ochelarii cu ramă metalică. II studia atent pe Tweed, care ieşea din maşina elveţiană, nedând nici o atenţie celorlalţi. Englezul mergea cu umerii zgribuliţi, spre vama germană, privind cu atenţie în toate direcţiile. Răgazul în care îşi scutură pantofii de zăpadă fu doar un pretext pentru a se uita drept spre duba de unde era filmat. Deodată, lumina unui bec fu reflectată de lentilele ochelarilor lui şi câteva secunde se transformară, parcă, în generatoare de raze laser, îndreptate spre duba de filmare. Apoi privi brusc într-o parte, cuprinzând tot ce se întâmpla la postul de frontieră. Alături de el, Doamna Cenuşie, uitându-se şi ea cu atenţie în jur. Privindu-1 pe omul acesta pe care îl hăituise pe jumătate de continent, Horowitz avu sentimentul destinului implacabil. Orice altă ţintă ar fi fost doborâtă de mult.

— Asta e, şopti Stieber neliniştit, în întuneric, din spatele lor.

— Ţine-ţi gura, spuse Horowitz cu un calm ameninţător. Vreau să mă concentrez.

Ii privi neclintit pe cei filmaţi cum se apropiau de un Mercedes 500 SEL argintiu. O parte din tipii care veneau în urma fetei şi a englezului se opriră lângă maşină. Numărul de înmatriculare se vedea clar în lumina becului de pe stradă. Ar fi fost atât de simplu s-o parcheze la întuneric! Ciudat! Foarte ciudat! Horowitz deveni circumspect. Ceilalţi pasageri urcară în maşină. Bineînţeles, unul dintre ei era Robert Newman. Mercedes-ul porni, depăşi duba şi dispăru.

Horowitz era convins că Tweed ştia că fusese pus sub observaţie. Toată filmarea avea aerul că fusese regizată anume pentru el.

Imaginea de pe ecran dispăru. Filmul se terminase. După ce se aprinse lumina, Morgan se foii privind în jur. Apoi îl înghionti uşor pe Horowitz, care rămăsese nemişcat în scaunul lui:

— Buuun! Acum ştiu cu ce maşină călătoreşte.

Horowitz se mai uita încă fix la ecranul alb. Vocea îi era detaşată, neutră, ca şi cum ar fi zărit ceva în depărtare, ceva invizibil pentru ceilalţi:

Am nevoie de un Mercedes 500 SEL argintiu, la fel ca ăla.

Nici o problemă, zise Morgan satisfăcut. Din întâmplare, avem unul la fel aici, în garaj. II pregătisem pentru vizita lui Buckmaster. Ii mai dau drumul din când în când, să-i păstrez motorul în formă.

Aş vrea şi nişte plăcuţe cu acelaşi număr de înmatriculare, dar presupun că nu mai e timp.

Nu prea. Trebuie să plecăm imediat. Stieber a zis că n-a văzut maşina pe drum când a adus filmul, deşi se mişcă rapid cu duba aia. El crede că şi-au dat seama că sunt urmăriţi şi-au luat-o pe vreo ocolire. Oricum, se vor întoarce pe autostradă, doar aşa era traseul de pe harta aia din biroul lui Beck.

Horowitz se ridică brusc:

— Du-mă imediat la maşină. Ai terminat cu plasarea oamenilor noştri pe autostradă? Cisterna a ajuns la sud de Karlsruhe?

Vorbind se îndreptă spre garaj urmat anevoie de trupul mătăhălos al lui Morgan, care-i răspunse gâfâind:

Totul e aranjat…

Sper că oamenii tăi n-au nici un act de identitate.

La asta nu m-am mai gândit. Oricum, n-o să scape nimeni din holocaustul pe care l-am pus la cale.

E vorba de oamenii tăi…

În garajul subteran imens era frig, aşa că Horowitz se înfofoli în haina lui îmblănită. Îşi puse ochelarii şi se îndreptă spre Mercedes. Luă de jos nişte zăpadă rămasă de pe roţile altor automobile şi murdări cu atenţie numerele de înmatriculare.

Ce-ar fi să vin cu tine? Sugeră Morgan.

Nu vine nimeni cu mine. Cheile…

Descuie şi se urcă la volan. Morgan se repezi să deschidă porţile automate ale garajului, apăsând pe un buton din perete. Acestea se des-făcură lent, scrâşnind în contact cu gheaţa.

În maşină, Horowitz scoase pistolul din tocul de la şold şi îl controla. Era un Parabellum de 9 mm. Ţeava fusese adaptată să i se poată aplica o surdină. Horowitz scoase amortizorul din buzunar, îl înşuruba şi puse arma alături, pe scaun, împreună cu încărcătorul. Avea o rezervă de opt gloanţe. Ii era de-ajuns unul singur.

După ce îşi schimbă ochelarii cu ramă metalică cu unii cu ramă din os, scoase din buzunar o bască neagră, mototolită şi şi-o îndesă pe cap. Transformarea era totală. Porni brusc spre autostrada E35, fără să se uite la Morgan care aler-ga spre un BMW.

Convoiul de Mercedes-uri se îndrepta spre Freiburg, când maşina din spate se desprinse şi o luă pe un drum către aeroport. Marler stătea în faţă, lângă detectivul care conducea. Celelalte cinci maşini dispărură spre nord, în direcţia Karlsruhe.

Ajungând la aeroport, automobilul trase lângă un elicop-ter Sikorsky, prevăzut cu o scară ce ducea la cabina principală. La capătul scării stătea un poliţist îmbrăcat în uniformă, cu o armă automată. Marler se strecură afară, îi mulţumi şoferului şi alergă spre poliţist cu actele de identitate în mână.

— Sunt Marler, spuse el, întinzându-i hârtiile. Şi vreau să decolez repede, înainte să moară cineva!

Gardianul controla actele cu ajutorul unei lanterne-stilou, i le îna-poie şi-i făcu semn. După ce urcă repede scara, Marler fu tras în cabină de un pilot neamţ mătăhălos.

Ai o puşcă cu lunetă pentru mine?

E gata pregătită, domnule.

Ia s-o văd! Ammo?

Cu gloanţe explozive, aşa cum mi s-a ordonat.

Marler încarcă arma şi-i ceru pilotului, care retrăsese deja automat scara, să lase uşa deschisă un moment. Ţinti prin deschizătură, cu patul sprijinit de umăr. Pilotul îi făcu semn:

— Uite, câinele ăla sălbatic. A muşcat un funcţionar de la aeroport atât de rău, încât a trebuit să fie dus la spital. Ar fi o ţintă bună…

Marler se uită prin lunetă. Animalul stătea în zăpadă cu picioarele din faţă depărtate. Era un buldog uriaş. Telescopul apropie imaginea câinelui cu botul plin de bale, arătându-şi dinţii, pornind spre elicopter. Marler ajusta lentila până când capul şi pieptul urât ale animalului umplură imaginea. Trase. Ecoul bubuiturii răsună pe întreg aeroportul. Buldogul se pulveriza într-un nor de sânge, de carne şi de oase.

— Se sălbăticise în pădure, spuse pilotul. Acum putem pleca spre autostradă când doriţi.

— In regulă. S-o pornim chiar acum.

Morgan conducea BMW-ul spre nord. Lângă el, stătea Stieber în poală cu o hartă detaliată a autostrăzii şi a împrejurimilor. Anumite puncte erau marcate cu o cruciuliţă de-a lungul drumului E35. Acestea erau poziţiile de atac, alese cu grijă, unde aşteptau gărzile de la World Security, echipate cu tot felul de arme care urmau să anihileze Mercedes-ul argintiu. Toţi cei aflaţi la pândă erau în legătură radio cu un centru de comandă şi de coordonare a informaţiilor din Freiburg.

Nu întâmplător, Morgan conducea cu viteză moderată. Dinspre sud, se vedeau din când în când luminile unor faruri care indicau apropierea câte unui vehicul.

I-ai dat şi lui Horowitz o hartă din cele marcate? Îl întrebă Morgan pe Stieber.

Are una la fel ca asta.

Bine. Să menţii legăturile radio, să ştim ce se întâmplă.

Unul din motivele pentru care Morgan rula cu viteză potrivită era starea autostrăzii. Zăpada continua să se dezgheţe. Din loc în loc, se vedeau porţiuni strălucitoare de gheaţă masivă, ca nişte oglinzi, în lumina farurilor.

Al doilea, şi cel mai important din motivele pentru care nu accelera era că nu voia să ajungă acolo chiar în timpul holocaustului. Nu fusese plătit să-şi asume un astfel de risc. Stieber era cel care pusese totul la cale, în calitate de conducător al Departamentului pentru Cercetare şi Dezvoltare. El era omul ideal pentru treaba aceasta.

Nu-i dai bice? Sugeră Stieber. O să pierdem tot spectacolul.

Poate-ţi trag ţie vreo două. Ţine-ţi gura când conduc. Nu mai e mult.

În Mercedes-ul său argintiu, Horowitz rula cu viteză mare de-a lungul autostrăzii E35. Harta cu poziţiile de atac era lângă el, sub pistol. Conducea cu mare îndemânare, evitând gheaţa periculoasă, ţinând uşor volanul în mâini. Horowitz era destul de relaxat: în sfârşit, singur şi stăpân pe situaţie. Prevăzu un alt dezastru, la fel ca la Brunni după tot ceea ce fusese organizat de Morgan, un tip pentru care avea un profund dispreţ profesional. Un escroc, un lingău ordinar al şefului.

În faţă, pe şosea, urmă o curbă amplă, care-i oferi vizibilitate excelentă. Se îndreptă în scaun. Zări, deodată, convoiul format din cele cinci Mercedes-uri. Horowitz rămase derutat un moment, până îşi dădu seama de strategie. Examina rapid maşinile printr-o pereche de ochelari pentru întuneric, ţinând volanul doar cu o mână. Miji ochii la vederea plăcuţelor cu numere de înmatriculare identice. Îşi luă oche-larii de la ochi. Ingenios, foarte ingenios! Realiză imediat că era mâna lui Kuhlmann.

Tweed era într-una din cele cinci maşini. Problema era în care. Le privea cum rulau de-a lungul curbei ample. Maşina numărul doi se apropie de maşina numărul unu, maşina numărul trei, de maşina numărul doi, ca într-un balet. Ultimele două Mercedes-uri păstrară distanţa în urma convoiului. Al cincilea automobil era cu mult în urmă. Ariergarda.

Pe faţa, de obicei impenetrabilă, a lui Horowitz, apăru o umbră de zâmbet. Tweed era în a doua maşină. Aruncă o privire pe hartă. Primul punct de atac era cam la cinci mile distanţă. Îşi făcuse deja un plan de acţiune. Ultimul automobil era la o oarecare depărtare, în spatele con voiului. Primul atac va fi lansat într-o curbă la fel de amplă. Dacă totul mergea bine, acolo avea să-şi realizeze prima fază a planului.

Tweed stătea pe locul din spate, în al doilea Mercedes, spre para pet, lângă Paula. Pe locul mortului şi la volan, erau alţi doi detectivi, Toată banda interioară era ocupată de convoiul care se deplasa rapid pe autostrada pustie. Tweed era relaxat, cu ochii pe jumătate închişi. Spre deosebire de el, Paula era ca un resort întins, privind întruna ba la maşina din faţă, ba întorcându-se să verifice poziţia automobilului din spate.

În al treilea Mercedes, Kuhlmann cu un detectiv. Newman era în spate, pe jumătate adormit de zgomotul monoton, hipnotic, al motoarelor. Lângă el, cu pistolul în poală, Butler privea în toate părţile, foindu-se întruna.

Nu te mai fâţâi atâta, zise Newman.

Vreau să fiu treaz, să văd ce se-ntâmplă.

Nu te teme, o să ne trezim cu toţii când începe „distracţia”, spuse Newman.

Aşa e, aprobă Kuhlmann şi muşcă din trabucul stins.

La aeroportul din Freiburg, Marler fierbea. Descoperiseră o defecţiune chiar înainte de a decola. La motor lucrau oameni în salopetă, grăbindu-se să-1 remedieze. Marler aştepta calm, în aparenţă, pe scaunul său, privind fără ţintă prin hublou, în noaptea mohorâtă. Lângă el, pilotul răsucise câteva ţigarete şi acum le aşeza într-o cutie de tablă veche. Intre buze îi atârna o ţigară neaprinsă, din care cădeau firicele de tutun.

Nu cred că mai durează mult, remarcă el.

Ţi-aş fi recunoscător dacă am pleca imediat, când se termină.

S-a făcut. I-am şi transmis lui Kuhlmann prin radio că întârziem şi mi-a răspuns.

Şi ce-a zis?

Imposibil de reprodus!

Îmi închipui!

Marler rezistă tentaţiei de a se uita la ceas. Au să decoleze ei la un moment dat. Numai de-ar sosi la timp.

Morgan continua să ruleze cu viteză medie, rămânând astfel mult în urma Mercedes-ului argintiu care îl transporta pe Tweed. Până acum, nu primise decât un mesaj pe frecvenţa stabilită. Era de la Horowitz.

— Să nu transmiţi nimic prin radio, indiferent ce s-ar întâmpla. Ce-o mai fi şi asta? Se minună Morgan. Suna „promiţător”, ca şi când Horowitz ar fi ştiut ce face el. Se uită chiorâş la Stieber.

Cât mai e până la primul punct de atac?

Cam douăzeci de mile.

Atunci ar trebui să se audă. Cel puţin aşa sper. Tweed nu mai are mult până acolo.

Horowitz roti volanul când intrară în a doua curbă mare. Nu vedea decât ultimele două maşini. Deodată, una din ele dispăru. Se uită din nou pe hartă. Erau aproape de primul punct de atac. Poate au să-1 mazilească pe Tweed de la început, deşi se cam îndoia.

Începu să-şi pună planul în aplicare. In Mercedes-ul argintiu, văzu o figură estompată, care se uita în urmă. S-ar putea să fie derutaţi la început de apariţia lui. Faptul că plăcuţa cu numărul de înmatriculare era plină de mizerie n-avea cum să trezească bănuieli. Roţile împroş-caseră mocirlă peste tot. Mări viteza, apropiindu-se astfel de maşina din faţă. Coborî fereastra pentru că voia să audă când începe atacul, dar şi dintr-un motiv mult mai cumplit. Ambele maşini mergeau cu viteză, lucru care îi convenea de minune lui Horowitz. Asculta atent, îngheţat de aerul rece care pătrundea în maşină.

Primul Mercedes din convoi era cu mult în faţă, rulând aproape de parapetul metalic, pe şoseaua pustie. Primul semnal că intraseră într-o ambuscadă, fu dat de răpăitul a două pistoale-mitralieră Uzi. Gloanţele se înfipseră în partea din spate a automobilului. Şoferul reacţiona neaşteptat: în loc să mărească viteza, o micşoră.

— In regulă, Arber, îi spuse el omului de lângă el. Dă-le replica! Împuşcăturile deveniră o adevărată canonadă. Dincolo de balustradă aşteptau siluete îmbrăcate în costume de schi, cu căşti Balaclava, cu armele îndreptate spre ţintă. Arber scoase cuiul dintr-o grenadă şi o aruncă. Înşfacă o a doua din poală şi repetă operaţiunea. Totul, într-o fracţiune de secundă. Bubuitura grenadelor sfâşie noaptea. Bărbaţii de după parapet aruncară armele şi căzură pe spate. O ploaie de gloanţe seceră, din maşină, figurile cu căşti Balaclava, care apăruseră de-a lungul parapetului. Acestea cădeau ca nişte ţinte mobile, pe măsură ce erau atinse. Din maşină mai fură aruncate câteva grenade. Exploziile se succedau într-un bubuit continuu. Unul dintre atacanţi ridică un lansator de rachete. Era cu degetul pe trăgaci, când pieptul îi fu ciuruit de gloanţe. Fu trântit pe spate, iar proiectilele ţâşniră către cer, explodând în noapte, deasupra autostrăzii. Apoi, linişte. Convoiul

A porni mai departe. In cea de-a treia maşină, Kuhlmann îi spuse şoferului care accelera:

— Tâmpiţii, au crezut că Tweed e în primul automobil. Nici un glonte n-a atins maşina lui.

Apoi luă telefonul şi transmise:

— Aici Thor. Suntem în poziţia… Trimiteţi vagoanele cu carne. Nici o grabă, lăsaţi-i să sângereze…

Horowitz auzi canonada de la depărtare, precum şi exploziile grenadelor. Acum era momentul. Acceleră. Conducea cu o mână, cu cealaltă ţinea pistolul, sprijinindu-se pe marginea geamului deschis. Ochi cauciucurile Mercedes-ului din spatele convoiului şi trase trei focuri. Maşina îşi pierdu controlul, viră şi se izbi de parapet, cu un scrâşnet metalic. Horowitz trase pe un refugiu, la marginea şoselei, sări afară şi alergă spre Mercedes-ul în pană. Văzu ceva mişcând în spate. Ridică pistolul cu ambele mâini şi trase de două ori. Parbrizul pocni, iar cei doi detectivi se prăbuşiră seceraţi. Horowitz deschise larg uşa din spate. Unul din pasageri căzu grămadă, fără cunoştinţă. Celălalt se întoarse puţin. Horowitz trase şi orice mişcare încetă. Controla pulsul celui prăbuşit şi, simţindu-1 încă viu, îi lipi ţeava pistolului de craniu. Trase. Detectivul tresări convulsiv, o singură dată. Horowitz pierduse şapte gloanţe. Îşi încarcă din nou pistolul şi deschise uşa din faţă. Unul din bărbaţi zăcea pe spate, cu o pată roşie în frunte. Celălalt mişcă imperceptibil. Horowitz ochi calm şi trase de două ori. Închise amândouă portierele şi alergă înapoi, la maşina sa. Goni cu viteză şi, cinci minute mai târziu, zări Mercedes-ul din urma convoiului. Încetini, păstrând distanţa dintre el şi cea de-a patra maşină, menţinând viteza.

Din al patrulea automobil, unul dintre detectivi aruncă o privire înapoi. Ii făcu un semn cu capul celui de lângă el:

— E-n regulă. Ne-a ajuns şi Charlie.

Convoiul gonea prin noapte, cu Horowitz în coadă. Acesta aruncă din nou o privire spre harta de lângă el. Atacul principal, cel de la cisterna cu benzină, era încă departe. Atunci, în confuzia care se va isca, îl va omorî pe Tweed.

Cisterna era parcată pe marginea drumului care ducea spre benzile de nord ale autostrăzii. Şoferul stătea ghemuit la volan, cu motorul pornit. Cisterna era plină ochi cu benzină. Pe locul de lângă el, era dispozitivul de comandă radio, gata reglat să transmită semnalul de amorsare a bombei din cisternă.

Tovarăşul său, înfofolit într-o haină îmblănită, cu glugă, cu un walkie-talkie în mână, era astfel plasat, încât vedea până departe prin ochelarii lui de întuneric porţiunea dreaptă a autostrăzii. Destul ca să desluşească şi numerele de înmatriculare. Când va sosi momentul, îl va chema pe cel de la volan prin talkie-walkie. Apoi va alerga orbeşte să ia emiţătorul radio de la şofer. Acesta urma să-şi facă treaba, apoi să sară din cabina lui şi să dispară din faţa bombei mobile uriaşe.

Zări luminile unei maşini, dar, uitându-se mai bine, observă că nu se potriveau nici numărul, nici marca. Era un Audi. Se linişti şi îşi dezmorţi mâinile. Oricum, aveau să apară curând. Cel puţin aşa spera.

În al doilea Mercedes, Paula ofta întruna, încercând să-şi revină după tensiunea acumulată în timpul atacului. Tweed o înghionti uşor:

— Ai văzut? Nici măcar nu ştiu să tragă la ţintă, comentă el, parafrazând vestita reacţie verbală a lui de Gaulle, după tentativa de asasinat din august, 1962.

Totuşi, au fost nişte momente cumplite.

Gata. A trecut.

— Mă îngrijorează mai mult ce urmează. Sunt sigură că nu cedează ei aşa uşor.

Sunt de acord cu tine.

Chiar crezi că ajungem întregi în Belgia?

— Eu aşa zic, minţi el, îndoindu-se serios în această privinţă. Neprevăzutul ne poate veni în ajutor.