Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)


Tg. Mureş, martie 1990: „Ocazie” ratată!



Yüklə 1,25 Mb.
səhifə41/51
tarix12.08.2018
ölçüsü1,25 Mb.
#69673
1   ...   37   38   39   40   41   42   43   44   ...   51

Tg. Mureş, martie 1990: „Ocazie” ratată!...


Dacă momentul „Decembrie 1989” a fost ratat, U.D.M.R.-ul a căutat altă provocare. Şi nici nu putea fi alta mai nimerită decât sărbătorirea Zilei Naţionale a Ungariei, la 15 martie 1990, în Ardeal, cu o participare masivă a „turiştilor” unguri. Cum se anticipa un exod de dimensiunile celui din septembrie 1940, când armatele lui Horthy au invadat Ardealul, conducătorii partidului etnic unguresc, U.D.M.R., au cerut insistent acordul Guvernului Provizoriu, care, în prima fază, n-a acceptat, mai ales că pregătirile care se făceau, erau suspecte. Se cărau non stop materiale din Ungaria, altele se confecţionau pe plan local, nelipsind armele albe, bilele şi sticlele incendiare „Molotov”. Centrele de pregătire a populaţiei ungare se mutaseră în bisericile şi în şcolile cu clase ungureşti.

La stăruinţa şi la asigurările date de U.D.M.R. că sărbătorirea în Ardeal a „Zilei Naţionale a Ungariei” va fi decentă şi neprovocatoare, Guvernul Provizoriu şi-a dat până la urmă acordul. O gafă monumentală, care avea să zguduie din temelii integritatea Statului Român. Practic, după momentul Decembrie 1989, când Mircea Dinescu, într-o euforie necontrolată, cu gândul la ieşirea românilor în lume, a cerut, din studioul de televiziune, deschiderea graniţelor, a venit momentul altei nechibzuinţe. Aşa s-a ajuns ca peste 30.000 de unguri, bine „mobilaţi” cu tot ce era necesar realizării atât de mult doritei recuceriri a Ardealului, s-au năpustit spre graniţele deschise. Peste 15.000 s-au oprit la Satu Mare, iar alţii, mult peste 15.000, au pornit spre direcţiile Oradea, Cluj-Napoca, Tg. Mureş sau spre localităţi din judeţele Harghita şi Covasna. Alţii, au asaltat Banatul, pentru a „sărbători” evenimentul fie la Timişoara, fie la Arad... Nicio „mişcare” întâmplătoare! O invazie care semăna, probabil, cu „descălecatul” din anul 896, al strămoşilor lor, de undeva, din Asia, din sudul Uralilor, atât de plastic descrisă de Tiron Albani în cartea „Un petec de Asie în Europa”, care ar trebui cât mai urgent retipărită pentru a nu fi dată uitării! Totul era sub „controlul” unui program bine dirijat de cei ce iniţiaseră suspecta sărbătorire a „Zilei Naţionale a Ungariei” în... Ardeal! Nici că se putea o mai mare obrăznicie, petrecută sub rânjetele satisfăcute ale unor extremişti, care au continuat să tulbure rânduielile statale, profitând de toleranţa excesivă şi neînţelegerea fenomenului de către guvernanţii români de la Bucureşti.

Parcurg pagini din cartea „Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale”, semnată de Hannes Hofbauer şi Viorel Roman, ambii din Germania. Redau din ea pagini antologice: „Pornirea misionară a unora dintre maghiari nu şi-a pierdut nici după 1.000 de ani din elan. În martie 1990, s-a ajuns din nou la acest punct. Zeci de mii de maghiari au venit din Vest, în Arcul Carpaţilor, de data aceasta nu călare, ci ca turişti, în Trabant-uri şi Skode, pentru a-şi sărbători Ziua Naţională împreună cu conaţionalii lor transilvăneni. Era la 15 martie 1990, ziua de comemorare a Revoluţiei de la 1848, care, pentru naţionalii români a trezit amintiri amare, pentru că a însemnat totodată şi încercarea de anexare a Ardealului la Ungaria. 15.000 de demonstranţi maghiari au mărşăluit la 15 martie 1990, la nici trei luni de la răsturnarea lui Ceauşescu, pe străzile din Satu Mare, cerând autonomie administrativă pentru Transilvania. Nimeni nu i-a împiedicat (Fie-ţi amintirea sfântă, ţie, voievod Gelu! Tu ai dat piept cu ei şi n-ai acceptat să-ţi laşi ţara pradă. Ai făcut-o cu preţul vieţii, căzând pe Valea Căpuşului. Românii, neuitându-ţi sacrificiul, au dat numele tău orăşelului cel mai apropiat de pământul pe care ţi-ai dat viaţa, alături de alţi înaintaşi ai neamului românesc, dar ţi-au ridicat şi mândre monumente! – n.a.) Oraşul românesc de graniţă a fost pentru câteva ore în mâna ungurilor. Ca semn al dorinţei „eliberării”, demonstranţii au arborat steagul unguresc pe Primăria din Satu Mare şi au urinat pe statuile revoluţionarilor români de la 1848, Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu” (s.n.). Drept însemn al... „civilizaţiei”.

Drama Sătmarului şi în general a Ardealului se declanşase ceva mai devreme. După „eşecul” de la Revoluţie, pregătirile au continuat cu încăpăţânare. „Curgeau” camioane încărcate cu materiale subversive. Minţile înfierbântate de la Budapesta fabricau pe bandă rulantă hărţi cu noile structuri dorite, se cărau zeci de mii de steaguri, erau semnalate depozite de arme în biserici ungureşti şi în locuri bine tăinuite. Se cerea lanţ de relee de televiziune spre toate zonele în care locuiesc ungurii. În multe localităţi s-a recurs la violenţă feroce, ca în septembrie ’40, sau în septembrie ’44. S-a trecut la ocuparea şcolilor vechi. Momente cuprinse şi în cartea sus-menţionată: „La Oradea, Timişoara, Baia Mare, Cluj-Napoca şi-n alte localităţi, cadre didactice maghiare au luat în stăpânire liceele care, înainte de 1918, au fost gimnazii ungureşti. «Acest liceu este din 1526 maghiar! Afară!» - au strigat ei românilor din Gimnaziul de Matematică clujean din strada Kogălniceanu”.

Merită să consemnăm şi lecţia „predată”... „turiştilor” unguri de către românii din Satu Mare, care în faţa iminentului pericol care se anunţa, s-au strâns în jurul unei organizaţii patriotice, „Vatra Românească”, pe care au constituit-o, pentru a-şi apăra fiinţa naţională. Au dat jos steagurile arborate, cu simbol al „cuceritorilor”, de către „turişti” şi au făcut zid viu în faţa statuilor româneşti, apărându-le în faţa intenţiilor de demolare a acestora de către invadatori. Când ambiţiile acestora s-au transformat în violenţă, li s-a răspuns cu aceeaşi monedă, expulzându-i apoi din oraş, nu fără puţine incidente. În goana disperată a retragerii, unii „turişti” au pierdut şi pagini care incitau la ocuparea Ardealului, între care şi discursul lui Horthy la descinderea în Satu Mare petrecută în ziua de joi, 5 septembrie 1940: „A sosit ora mult aşteptată de a scutura jugul greu şi puturos al românilor. Iată că putem călca din nou pe Pământul Sfânt al Ungariei de Est şi al Ardealului. Impresionaţi profund, te salutăm pe tine Pământ Strămoşesc şi pe voi, fraţilor unguri, care aţi stat fideli pe acest pământ. (...) Putem sta, în fine, faţă în faţă cu voi, fără a avea în preajmă români puturoşi şi opincari. (...) V-aţi reîntors acasă, fraţilor, la mama voastră, Ungaria. Aţi îndurat proba dispreţului din partea celui mai crunt duşman, românii. (...) Duşmanii Ungariei trebuie suprimaţi prin toate mijloacele”.



Poate, pentru aceste idei, „excursioniştii” au venit dotaţi cu de toate. Inclusiv cu un întreg arsenal de arme albe. Veneau să-şi sărbătorească Ziua Naţională, aşa cum o fac până azi, şi conducătorii Ungariei. Chiar dacă, trezit la realitate, guvernul român a blocat spaţiul aerian pentru zborul avionului cel prezidenţial, pentru care se emisese aprobarea, a fost substituit unuia... militar, şi regulile aprobărilor erau altele, care trebuia să-l aducă, la sărbătoare, pe nefericitul şef de stat Sólyom, cu „entuziasm frenetic”, acesta s-a suit în automobil şi a ajuns până la urmă, aşa cum a făcut-o în mai toţi anii mandatului său. Stau şi mă întreb, dacă are habar acest om de suferinţele produse românilor, de către sadicii lui înaintaşi. Dacă n-are vreme să citească o carte cu mărturii zguduitoare, „Golgota Sătmăreană, 1940-1944”, îi ofer eu câteva pasaje: „Unii dintre horthyşti, deosebit de sadici, utilizau dispozitive electrice pentru a determina victimele să mărturisească. Introduceau un astfel de dispozitiv cu un capăt în gura victimei şi celălalt în vaginul sau pe testiculele acestuia, după care cuplau tensiunea electrică”. Sau, reciţi crezul baronului Aczel Ede, rostit la Satu Mare, la întâlnirea avută la Jandarmerie: „Pe aceşti valahi opincari, indiferent de ce religie sunt, trebuie să-i extirpaţi, să-i ucideţi ca pe duşmanii voştri de veacuri! Acelaşi lucru să-l faceţi şi cu evreii. (...) Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina aceste bande de valahi şi evrei puturoşi. Vom organiza de va fi nevoie şi o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom ucide şi pruncii în burţile mamelor lor”... Poate, vă ruşinaţi! Poate vă veţi aduce aminte şi de cel care a fost, între anii 1920-1944, pe scaunul pe care îl ocupaţi şi dumneavoastră, domnule preşedinte Sólyom, azi. El s-a născut în 1868, şi a murit în 1957, undeva în Portugalia, unde s-a ascuns de pedeapsa omenirii pentru crimele pe care le-a făcut direct sau prin încuviinţare. Într-o discuţie cu un apropiat, Baky László, i-a spus acestuia: „Baky, tu eşti unul dintre ofiţerii mei de la Seghedin. Nemţii vor să-i deporteze pe evrei. Mie nu-mi pasă. Îi urăsc pe evrei. Afară cu ei din ţară! Afară!”... Vă propun să citiţi şi zguduitoarea carte „Dicţionar de lagăr”, scrisă de Oliver Lustig. Omul acesta trăieşte. „Trăiesc”, însă, în memoria sa şi suferinţele datorate lui Horthy Miklós: „...Într-un astfel de transport de evrei (...) mă aflam şi eu, împreună cu părinţii şi fraţii mei. Era un vagon de vite. Nu te puteai mişca din cauza teribilei înghesuieli de oameni. Aerul era insuportabil. Oamenii îşi făceau necesităţile în găleţi şi în ligheane, dar acestea nu puteau fi golite. Nici măcar cadavrele nu puteau fi evacuate din vagoane. Uşile erau ferecate şi plumbuite. Zăpuşeala amplifica duhoarea. Mamele aveau senzaţia că li se sufocă copiii şi ţipau după aer. În cea de-a treia zi, în vagon nu mai exista un strop de apă şi nici mâncare. Bătrânii şi bolnavii se rugau. Trenul nu se mai oprea. Îşi continua goana nebună spre moarte”.

Citiţi, domnule Sólyom, cartea „Golgota sătmăreană” şi veţi pricepe de ce nu sunteţi deloc binevenit în România să sărbătoriţi „Ziua Naţională a Ungariei”! Faceţi să dispară asperităţile. Oamenii fie români, fie unguri, fie saşi sau ţigani, trebuie să trăiască în linişte. Fără războaie psihologice, cum vă permiteţi să le provocaţi. Nu vă e străin nici „Apelul” lui Szűrős Mátyás, „diplomatul” de carieră, care a avut un efect atât de nefast la declanşarea acelui atac din 15 martie 1990, soldat cu evenimentele de la Satu Mare, pe care doar înţelepciunea românilor le-au împiedicat să nu se transforme într-un adevărat dezastru. Un „Apel”, ca şi alte manipulări, care au avut ca efect, măcelul de la Tg. Mureş petrecut în zilele de 19-20 martie 1990. Trecuseră doar cinci zile pregătitoare, din momentul publicării în ziarul „Romániai Magyar Szó” a interviului-fluviu acordat de preşedintele interimar al Ungariei, Szűrős Mátyás, jurnalistului Székely László. În el era şi „cheia” măcelului de la Tg. Mureş. Consemnăm încă o dată răspunsul la întrebarea „Ce transmiteţi, prin intermediul ziarului Romániai Magyar Szó, maghiarilor din România?”: „Le transmit să profite de noile posibilităţi, să se mobilizeze şi să se organizeze. Noi le putem oferi, de aici, în primul rând, un ajutor moral şi politic, dar şi unul de altă natură. În sfârşit, cel mai important este ca maghiarimea din Ardeal să-şi făurească singură destinul. (...) Este foarte important ca ziarul dumneavoastră să mobilizeze maghiarimea...”.


*
...Şi „Romániai Magyar Szó” şi-a îndeplinit rolul, răsplătind subvenţiile sosite din „buzunarele guvernului de la Budapesta. Mobilizarea a fost pe măsura „Apelului” lansat ungurilor de către Szűrős Mátyás. În Piaţa Mare a Tg. Mureşului s-au aflat faţă în faţă 30.000 de unguri şi 3.000 de români. O totală inegală desfăşurare de forţe! Un moment temeinic pregătit de unguri, care i-a luat „prin surprindere pe români”. Timp de cinci zile „Apelul lui Szűrős” a circulat din casă în casă, la fiecare ungur, concomitent cu ideea „Ungariei Mari”, reaprinsă de István Csurka... Apoi, „Duna TV”, Radio „Kossuth”, ziarele din Budapesta distribuite gratis, prin intermediul unor reţele care au funcţionat fără greş. Esenţial rămâne însă „Apelul lui Szűrős Mátyás”, care a deschis toate căile de atac, existând până şi asigurarea oricărui mijloc de sprijin, textul neexcluzând nici chiar posibilitatea intervenţiei armatei Ungariei! Un „Apel” care conţine şi elementele esenţiale ale Platformei-Program al U.D.M.R.-ului, lansată în 23 decembrie 1989. Un semnal că „sursa” este comună, şi era pregătită înaintea evenimentelor începute în România, în a doua jumătate a lunii decembrie 1989. Când au fost elaborate aceste documente primare? Cine şi cu ce scop le-a difuzat? De ce între „programele” ungurilor din Slovacia, Voivodina, Ardeal şi din Ucraina Subcarpatică sunt atât de mari asemănări? Ce rosturi aveau drumurile aproape săptămânale spre Budapesta ale liderilor care se autoimpuneau în acele vremuri în fruntea comunităţilor ungureşti?! Şi mai rămâne de descifrat sensul „ajutorului”... de „altă natură”, asigurat de Ungaria, dincolo de cel moral şi de cel politic...

Anexarea Ardealului a fost un „fix” care a subjugat multe minţi la Buda şi la Pesta. Prima încercare de anexare a eşuat în 1848. În anul 1867, ilogica înscenare s-a realizat efectiv, pentru 51 de ani. Pentru români, doar doi ani a triumfat dreptatea: în Dieta din anii 1863-1864, ei au devenit majoritari. Cum dintotdeauna au fost majoritari şi-n Ardeal! Cum să convină însă ungurimii o Dietă românească, aşa cum a fost cea de la Sibiu? Ea a adus legi omeneşti... Dar a adus şi falsa „prietenie” ungaro-austriacă, mediată de Ferenc Deák, care a condus la „dualismul” austro-ungar... În anul 1919, după Marea Unire, a urmat marea zbatere a conducătorului comunist al Republicii Sfaturilor, Béla Kun, în al cărui program, anexarea Ardealului ocupa un loc prim. Peste un an, în 1920, groful Albert Apponyi s-a dat de ceasul morţii, la Trianon, să nu piardă Ardealul. În 1940, oferindu-şi serviciile „Axei”, Ungaria a reuşit a treia anexare. În 1946/1947, la Conferinţa de Pace de la Paris, Ungaria a-ncercat să răpească 22.000 kmp din Ardeal, recurgând la toate mijloacele, inclusiv la inventarea unui pogrom antiunguresc. O „reţetă” pe care, după 44 de ani, în 1990, au mai încercat-o şi la Tg. Mureş, după o altă tentativă eşuată, în anul 1956, când bisericile romano-catolică şi reformată, împreună cu un grup de intelectuali unguri de la Universitatea „Bolyai”, creată la ordinul lui Stalin, au încercat o nouă tentativă de alipire a Ardealului la Ungaria, care era unul din obiectivele importante ale Revoluţiei din Ungaria.



Ungaria, în fapt „hoţul”, a strigat mereu... „hoţii”! Sűtő András, altfel un scriitor respectat, născut într-o comună din apropierea Clujului, Cămăraş, a participat la organizarea şi desfăşurarea pogromului de la Tg. Mureş, din martie 1990. El (Dumnezeu să-l odihnească!), şi-a început astfel discursul în Biserica Evanghelică de pe strada Linden din Viena: „Mă adresez dumneavoastră între două pogromuri, pentru că, la Tg. Mureş, se prefigurează deja şi cel de-al doilea!...” El, nevinovatul , împins de „vulpoii politici” ai U.D.M.R.-ului, a continuat să facă declaraţii stupefiante, gen „Pentru a ne intimida, pentru a ne servi o lecţie, Puterea provizorie (evident, comuniştii! - n.a.) a instrumentat pogromul antimaghiar din 20 martie 1990! După care, făcându-ne răspunzători pe noi, de cele întâmplate, a folosit evenimentele tragice de la Tg. Mureş, pentru înfiinţarea SRI”... Documentele dovedesc din plin, că iniţiatorii „pogromului” din martie 1990 au fost U.D.M.R.-ul şi Budapesta.

Cam aşa era atmosfera pe-atunci, când Budapesta pregătea un „pogrom” dinainte anunţat. Şi nu de oricine: chiar de Szűrős Mátyás, şeful suprem al statului, chiar dacă era într-un interimat pe acel scaun.




Yüklə 1,25 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   37   38   39   40   41   42   43   44   ...   51




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin