Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Cine va scrie romanul „Dorin Suciu”?

E momentul să transcriu şi un dialog, purtat cu bunul meu prieten, publicistul Dorin Suciu:

- Ce-a mai fost atunci, şi-n zilele ce-au urmat „evenimentelor” de la Târgu Mureş?

- Imaginile şocante, preluate din filmul de televiziune al reporterului irlandez s-au răspândit cu iuţeală în lume, şi au fost folosite cu succes, pentru dezinformarea opiniei publice internaţionale. Bărbatul masacrat, lovit cu scânduri, târât pe betonul aspru al pieţei, lovit cu picioarele şi înroşit de sânge, devenise „dovada” sălbăticiei cu care românii îi desfigurează şi fizic pe unguri... Ei n-au niciun drept, n-au şcoli, românii le-au luat totul...

- Continui eu: le mănâncă până şi pâinea, le confiscă pământurile, îi urăsc de moarte... Cam aşa „curgeau” ştirile pe cele mai importante agenţii de presă ale lumii. Era de-a dreptul stupefiantă campania, temeinic pregătită, prin conlucrarea perfectă dintre U.D.M.R. şi guvernul de la Budapesta! O campanie grosolană de dezinformare a opiniei publice internaţionale.

- ...Numai că „ungurul” masacrat, desfigurat, era un român, pe nume Mihăilă Cofariu, ţăran din Ibăneşti, o comună situată aproape de oraşul Reghin, iar episodul „Târgu Mureş” era doar unul dintre cele pregătite pentru denigrarea României. Primul dintr-un scenariu gândit din vreme. Pastorul Tőkés şi fostul premier Gyula Horn, la acea oră ministru de externe al Ungariei, sau Mátyás Szürős, pe atunci preşedinte al Ungariei, au colindat lumea, nepierzând niciun prilej de a face „lobby” şi de a acredita ideea că la Târgu Mureş a avut loc un... pogrom evident împotriva populaţiei maghiare!

Eu am convingerea că la ora „decontărilor ultime”, fiecare îşi va primi ce merită. Iar aceşti mincinoşi de elită, veşnic tulburători ai liniştei, ai cerului senin şi ai bunei înţelegeri între oameni, nu-şi vor mai găsi nicio „pălărie protectoare”. E prea tragic şi e prea întunecat „lăsământul” de o mie şi câteva sute de ani, de când au venit ungurii din misteriosul Etelkőz... Era anul 895 când bulgarii, sătui de atacurile ungurilor, i-au pus pe fugă, i-au scos din „Ţara dintre râuri” (Atelcuz sau Etelkőz) şi i-au forţat să-şi găsească alt loc sub soare. Şi caii i-au purtat spre Valea Tisei, în Câmpia Pannonică. Ce a reţinut memoria omenirii din aceste prea lungi vremuri de aventuri? Că în anul 933 regele german Henric Păsărarul, a zdrobit cavaleria ungară, care a năvălit pe teritoriul său. Peste 5 ani, altă înfrângere, în Saxonia, iar în anul 944, au primit o lecţie aspră, din partea slovenilor din Carinthia. A urmat înfrângerea catastrofală de la Augsburg... Cei ce-au scăpat, au luat-o la fugă, slovenii i-au urmărit, i-au nimicit, iar pe şeful de trib Bulcsu, căzut prizonier, l-au spânzurat. Lecţiile acestea n-au fost suficiente. Au pornit expediţii militare de jaf spre Bizanţ, timp de 10 ani (958-968)... Alte bătălii crunte, care au dus chiar la destrămarea „Uniunii triburilor ungare”, moment în care „societatea ungară” din Pannonia a fost la un pas de totală dispariţie din Europa... Cel ce a-nţeles la timp drama triburilor, a fost voievodul Géza, şi, mai ales, fiul său Vajk, devenit prin creştinare István, adică Ştefan I. Viitorul Ştefan cel Sfânt... Organizaţi, aveau de-acum o forţă mai mare şi-au început să privească tot mai insistent dincolo de Tisa. Voiau să-şi lăţească pământul, să acapareze bogăţia pădu-rilor, aurul din Munţii Apuseni. Ştefan era un rege pornit pe expansiune... Ar fi vrut chiar toată Europa, dar avea vecini prea puternici. La Apus, germanii, la Nord, Regatul Polonez...

De ce am redat aceste detalii? Pentru că incursiunile lor făcute, atât cu scop de jaf, cât şi de noi acaparări de teritorii, au revoltat Europa, oricum stabilizată şi cu un grad de dezvoltare indiscutabil faţă de năvălitori. Le-au venit de hac turcii, în anul 1526, la Mohács, în ziua de 29 august. Sau „Mohácsi vész” – pieirea de la Mohács, cum consemnează istoriografia ungară... Europa n-a plâns. Mai ales că pentru o vreme a fost linişte. Dar un popor cu o astfel de istorie în sânge, e veşnic neliniştit şi nemulţumit cu ce are. Oricum, la o scară micrometrică a timpului, şi provocările de la Târgu Mureş fac parte din comportamentul înnăscut... Nimic nu e surprinzător! Ca şi veşnica idee e a realiza în prima etapă autonomia Transilvaniei, urmând, firesc, etapa anexării. Ca în anul 1867! Vremuri triste care nu pot fi uitate!

- E o parte de adevăr în ce priveşte momentul „Târgu Mureş”, 20 martie 1990. Atunci, au avut şi românii partea lor de vină. Erau de cel puţin trei ori mai puţini decât ungurii, şi, de fapt, ei au fost cei bătuţi şi umiliţi. Ei au avut morţii şi răniţii cei mai numeroşi. Pogrom românesc împotriva populaţiei maghiare? Ridicol şi odios! E un neadevăr evident... A fost o provocare pe care românii trebuia s-o evite. E odios pentru că din această provocare, la masa profitorilor s-au aşezat preşedintele Ungariei, Mátyás Szűrős şi Gyula Horn, unul dintre politicienii care au încercat să-şi întărească în mod fraudulos poziţia politică...

- Ce mai e notat în agenda ta, după... 20 martie 1990?

- Am asistat la Primul Congres al U.D.M.R., ţinută la Oradea, la sfârşitul lunii aprilie. A fost interesantă lupta pentru putere, dată între vechea gardă de nomenclaturişti în frunte cu Géza Domokos, Károly Király şi compania, nişte dulci copii faţă de „lupii tineri”, conduşi de Szőcs Géza, viitorul senator în Parlamentul României. Cel care a avut neobrăzarea şi tupeul să vorbească despre unirea Ungariei de Vest cu Ungaria de Est, adică... Ardealul!

- ...Şi România până când poate răbda astfel de elucubraţii?

- S-ar putea crede că românii au devenit nepăsători, că s-au obişnuit cu nesfârşitele valuri de agresiuni la care au fost supuşi. Au dobândit imunitate. Dar, mă întreb şi eu, până când?! E clar ce vor liderii. Eu trăiesc într-un oraş în care ponderea românilor şi a ungurilor este sensibil egală, cu un neînsemnat plus pentru români. Nu ungurii cei mulţi concep pogromuri. O fac liderii, care stăpânesc perfect tehnicile manipulării! Cred în ziua în care va fi linişte. Şi aş vrea s-o trăiesc... Mi-am dorit-o din toată fiinţa mea...

- La capătul tragediilor care nu sunt străine de „ideologia” celui mai grăbit partid să intre pe scena vieţii politice a României, U.D.M.R., a fost instituită o Comisie Parlamentară pentru cercetarea acelor evenimente. Ce-ţi aminteşte de-atunci? Erai redactor în zonă al Televiziunii Române...

- Ar trebui să stăm de vorbă ore întregi... Nu ţi-am spus încă despre „filmul” pe care l-am făcut la Miercurea Ciuc, în 13 iunie 1990, când sediul Poliţiei a fost devastat sălbatic, iar românii, şi mai ales intelectualii de pe acele meleaguri au fost supuşi la un tratament de Ev Mediu! Că am avut în mână acte oficiale emise de Prefectura Judeţului Harghita, prin care se hotăra practic maghiarizarea masivă a numelor instituţiilor publice, a şcolilor, a străzilor. La Gheorgheni, de pildă, strada Cloşca urma să devină strada Fogarossy Mihály, iar la Odorheiu, strada 1 Decembrie 1918 Insula Szigeti utca (!!!). Actele erau emise pe 2 iulie 1990, deci după ce Parlamentul hotărâse ca 1 Decembrie 1918 să devină Ziua Naţională a României! Am filmat monumente ale Armatei Române, profanate. Am văzut şi am filmat monumente ale ungurilor din Harghita morţi în războaie duse împotriva românilor. Monumente care purtau însemnele armatei ungare, coroana Sf. Ştefan, stema Ungariei Mari şi chiar harta Transilvaniei înglobată în Ungaria Mare. Monumente vechi, care nu i-au deranjat pe români. Nimeni nu le-a atins! Au fost respectate, şi nu s-a recurs la a se da replică la demolarea tuturor însemnelor româneşti, aşa cum a făcut Statul Ungar în anul 1940, la scurt timp după Diktatul de la Viena. Atunci când au dinamitat la Guruslău statuia lui Mihai Viteazul, la Cluj pe cea a lui Baba Novac, Crucea de pe Dealul Feleacului sau Crucea de pe Cetăţuia Clujului...

- O listă lungă, care ar trebui să cutremure şi conştiinţele urmaşilor celor care au săvârşit acele crime. Dar oamenii nevinovaţi, lichidaţi la Diosig, la Gura Văii, Hălmagiu, Brad, la Salonta, la Someşeni, la Vişeu şi Moisei, la Ciumărna... Eu cred că e practic imposibil să găseşti un singur cătun în care Statul Ungar să nu poarte grava răspundere a vieţilor lichidate! Şi, din păcate, în loc de descărcare a sufletelor ucigaşilor de păcate, asistăm în continuare la violenţe rar întâlnite în lumea civilizată!...

- În Ungaria s-a „născut” Fundaţia „Pro-Transilvania” şi mi-a fost dat să asist neputincios la dezinformarea opiniei publice interna-ţionale de către Agenţia de Presă MTI şi BBC... Fapte care descalifică profesional şi ziaristul (indiferent de suma pentru care a „lucrat”!), dar şi Agenţia la care lucrează, a cărei credibilitate devine nulă! Astfel de abdicări nu le-aş fi făcut nici dacă deveneam proprietarul unui zgârie-nori la New York! Mi-aş fi ucis sufletul, aş fi devenit bogat, dar eu nu mai existam...

- Ce-ţi mai spune azi cartea „Transilvania - trecut şi viitor”, scrisă de Endre Bajcsy-Zsilinszky, publicată în anul 1944, în Elveţia, în limba engleză, şi tradusă în limba maghiară, de chiar preşedintele Ungariei atunci şi în funcţiune, Árpád Gőncz?

- Chiar coperta acelei cărţi dă un răspuns: apare conturul Transilvaniei în sârmă ghimpată! Iar faptul că apariţia ei a fost susţinută financiar de Ministerul Ungar al Culturii, nu lasă loc de dubii că este o carte oficială. Preţul cărţii, unul extrem de rezonabil, dezvăluie şi scopul de a fi citită de toţi ungurii. Ea a făcut parte din „programul educativ”, care, în Ungaria începe de la grădiniţă. Încă ceva şocant: numele traducătorului, Árpád Gőncz, e scris cu litere mai mari decât titlul cărţii! „Tezele” lui Bajcsy-Zsilinszki confirmă agresiunea antiromânească pe care Ungaria o exercită în calitate de „proprietar” al întregii Transilvanii, cum s-a autodeclarat. Întreaga agresiune are un scop declarat de autor, un apropiat colaborator al lui Horthy: refacerea Coroanei Sf. Ştefan! Este şi „idealul” grupării „Pro-Transilvania”, la hamul căreia s-au „aruncat” şi câţiva aşa-zişi „cetăţeni români”... Istoria, această memorie a popoarelor, cerne în timp faptele, iar viaţa merge mai departe.

- Cred că nu merită să mai murdărim aceste pagini de carte cu nume de personaje gen „Smaranda Enache”. Să lăsăm astfel de indivizi să-şi caute „idealurile”, vânând pe la porţi larg deschise, cum le-o cere conştiinţa!... Te-ntreb altceva, Dorin: în lunga şi atât de apreciata ta activitate publicistică, făcută mai ales ajutat de imagine, ai călcat prin locuri unde sub pământul bătătorit sunt încă nu numai cimitire mutilate, ci şi gropi comune încă neştiute. Mă gândesc la crimele ordonate de Kossuth şi executate între alţii, şi de cei 13 generali, împuşcaţi sau spânzuraţi din ordinul împăratului de la Viena, pentru trădare, la Arad...

- Nu ocolesc răspunsul, dar fac o afirmaţie care nu poate fi pusă la îndoială de niciun om de bună credinţă, cât de cât informat: în Ardeal, în vremea revoluţiei ungare din anii 1848-1849, s-a produs primul etnocid cunoscut de Europa modernă. A fost o Bosnie-Herţe-govina cu aproape 150 de ani înainte! În anul 2009, o televiziune din Tg. Mureş m-a invitat la o dezbatere publică al cărei subiect - penibil - a fost „dacă se justifică (!?) schimbarea denumirii străzii Călăraşi în cea de Kossuth”. La dezbatere a participat şi istoricul Mihály Spielmann, care, în ciuda tuturor dovezilor istorice, l-a ridicat în slăvi pe Kossuth, autorul moral al etnocidului românilor transilvăneni, şi a pus la îndoială cifra celor 40.000 de români ucişi în Transilvania, în cursul revoluţiei ungare din 1848/1849. Dacă el, cercetătorul de la Biblioteca „Teleki” s-ar fi aşezat în faţa documentelor - fie şi a celor strict din bibliografia ungurească sau evreiască, dacă bibliografia noastră îl incomodează! - ar fi fost mai ponderat în susţinerea necondiţionată a unor idei care se situează mult prea departe de adevărurile istorice, tinzând spre aservirea altor interese. Ce bine ar fi fost ca acest om să-l cunoască pe profesorul de istorie Vasile Nuţiu. Azi e pensionar... Un om a cărui poreclă, moştenită de vreo 150 de ani, e... „a Ştirbului”. Dacă ar fi fost curios să ştie de ce neamului i se spune „a Ştirbului”, poate pentru o clipă, ar fi tresărit. Străbunicul acestui om, Ioan Bravu Florea, din Caşva, un sat de pe Valea Gurghiului, în toamna anului 1848 a fost prins şi schingiuit de „echipa de vânătoare” condusă de secuiul József Jenei. I-au scos, pe rând, cu cleştele, toţi dinţii din gură, pentru a-l face să mărturisească un fapt care nu era adevărat: că intenţiona să plece la Reghin, pentru a se alătura Regimentului de Grăniceri românesc din Năsăud, de sub comanda colonelului Urban! Pentru asta i-au scos dinţii... Avea 19 ani când l-au mutilat pe viaţă. Un chin care s-a transmis din generaţie în generaţie, care nu poate fi uitat...

- ...Cum nu pot fi uitate nici chinurile şi tragediile celor 7.500 de evrei mureşeni duşi în 1944, în lagărele morţii din Polonia, dintre care s-au mai întors vreo 600!

- El, profesorul Spielmann, a ţinut în acea emisiune să facă o paralelă între atitudinea faţă de evrei a românilor şi a ungurilor, ţinând să preamărească bunăvoinţa Ungariei de a da drepturi depline evreilor încă din 1848, reproşând românilor că au făcut-o abia după vreo 70 de ani, în 1920. Numai că distinsul profesor a minţit prin omisiune. A „uitat” să spună că în timp ce România acorda drepturi evreilor - cu întârzierea amintită... - Ungaria emitea prima lege antisemită din Europa! Probabil că îşi aminteşte de „Numerus Clausus” şi profesorul Mihály Spielmann... Tragedia familiei Nuţiu - „a Ştirbului” mai are însă o continuare. Omul acesta, cu instrumentele dascălului şi cercetătorului din lumea istoriei, n-a avut linişte până când n-a investigat evenimentele acelor ani în care s-a născut porecla ce urmăreşte neamul său de aproape 150 de ani, şi va continua să dăinuiască. Într-o zi, mi-a dat o listă, întinsă pe două pagini dactilografiate mărunt, cu numele victimelor din Hodac şi Ibăneşti, bărbaţi, femei, copii şi oameni în vârstă, lipsiţi de apărare, ucişi de „echipele de vânătoare” în martie-aprilie 1849. M-a tulburat... M-am întrebat atunci câţi „a Ştirbului” nu duc, de un veac şi jumătate, durerea înaintaşilor! Să fi avut profesorul Spielmann interesul să răsfoiască „Istoria Transilvaniei”, apărută la Editura George Bariţiu din Cluj-Napoca, în anul 1997? Presupun că nu. În capitolul VIII, „Revoluţia democratică de la 1848-1849”, redactat de istoricul dr. Gelu Neamţu este citat şi un document publicat în anul 1895, numerele 121-131 ale ziarului „Magyarország” din Budapesta, care demonstrează clar că în Transilvania a avut loc o operaţie deliberată de exterminare a românilor! El nu provine din sursă românească, ci ungurească. E vorba de un memorandum al canonicului romano-catolic Ráduly, din Gyulafehérvár (Alba Iulia - n.n.), care a redactat listele cu victime trimise lui de alţi preoţi. În ziarul „Magyarország” se preciza că documentul a fost definitivat la 30 decembrie 1849, originalul fiind scris de mâna preotului romano-catolic, iar corecturile au fost făcute de un oarecare Macedonffi. O listă lungă, plină de crime şi jafuri...

- Popa Ráduly din Alba Iulia precizează şi numele celor din „echipele de vânătoare”?

- Da. La Ibăneşti şi Hodac, „echipa de vânătoare” (evident a românilor!), a fost comandată de József Jenei...

- Acelaşi care l-a nenorocit pe viaţă pe străbunicul profesorului Vasile Nuţiu, „a Ştirbului”, din Târgu Mureş?

- Exact! Avea în sânge crima... În Ibăneşti, la 7 martie 1849, au fost omorâţi la podul satului, conform memorandumului alcătuit de canonicul Ráduly, fiul lui Petru Vasilea, bărbatul lui Nastasia Petra a lui Pintilie, Todoran Mihăilă, soţul Palaghiei Petru, Gliga Leontie (rămânând în urma lui soţia şi şase copii orfani), Gliga Gorin (au rămas şapte orfani!), Todoran Onia (soţia a rămas cu patru orfani), Sfărmaş (soţia Iioana a rămas cu un copil şi fără nicio agoniseală). I-au mai împuşcat pe Gliga Vasilică şi Mate Mihăilă, toţi din Ibăneşti. Cei rămaşi în viaţă, au rămas muritori de foame. Le-au luat oile, straiele, vitele. Execuţie colectivă săvârşită de „tribunalele statariale”, prin împuşcare... „Vitejii” soldaţi ai lui Jenei şi „ajutorul” său Macskási Ferenc Login şi-au continuat „opera” în aceeaşi zi, 7 martie 1849, la Hodac, unde au ucis 20 de suflete nevinovate. Locul de execuţie l-au ales, cu sadism, tot la podul satului. Alţi 4 bărbaţi au murit în alte împrejurări, mulţi rămânând schilozi pe viaţă. Jafuri fără limite. Barbarie! Le-au golit hambarele, le-au luat vitele, porcii, oile şi găinile din bătătură, straiele şi tot ce-au găsit. Execuţiile le-au făcut la Mociar, aflată cam la jumătatea drumului dintre Reghin şi Gurghiu. Loc cu reverberaţie tragică şi-n zilele contemporane cu noi, la Srebeniţa, în Bosnia-Herţegovina, unde, la altă scară, au avut loc masacre, încă nevindecate, condamnate de Europa, intrată într-o nouă eră a existenţei, dar şi de întreaga omenire a Planetei. La Mociar, crimele Armatei Ungare, săvârşite împotriva bărbaţilor, femeilor şi copiilor, au lăsat aproape 70 de copii orfani de tată şi doliu pentru restul vieţii în familiile Fărcaş (Iion a lui Vasile lui Iacob, Iioana a lui Iionu lui Simion Popi, Mărie a lui Vasile Ileni, Nastasia a lui Vasile, Măria a Petrionecului, Paraschiva a lui Filip, Nastasie - căreia i-au omorât şi pruncul, Ilie a lui Vasilie lui Alexa); Iacob (Marie a lui Petru, Oniţă a lui Dumitru, Iioana lui Vasilie); Popp (Iioana a Sandului, Mărie a lui Constantin, Vasilica a lui Crăciun Iii, Sanda a lui Ştefan lui Gabor, Floare), Buzilă Nastasia a lui Dumitru, Iancoş Sie a lui Fărcaş Iion Diac, Fejer Sofia a Sandului, Man (Iioana a lui Vasilia Pinti, Pelaghie a lui Iion Man a Pinti, Alexandru), Frandeş Măria a lui Iion lui Simion... A fost un martie negru pentru românii din Mociar. Şapte zile din martie 1849, masacrul de la „capu’ podului” continuat fără întrerupere, făcute la comanda lui Jenei, prin „biztoşu” lui, Macskási Ferenc Login şi maistrul Haneş. Crime adeverite de preotul Hodacului Fărcaş Ştefan, la 5 noiembrie 1849 şi de preotul Dimitrie Cornea, din Ibăneşti, care, în documentul în care ne lasă lista morţilor din 7 martie 1849, executaţi prin împuşcare la podul de la Gurghiu, mai adaugă cu ironie tragică: „Aceste omoruri, toate s-au împlinit prin vitejii soldaţi ai lui Jenei, şi prin bizuitul lui, Macskási Ferenc Login”...

- Masacrele de la Ibăneşti şi Hodac fac parte din marele etnocid săvârşit de armata ungară asupra românilor din Ardeal. O „carte de vizită” îngrozitoare, pentru jumătatea secolului 19, în Europa!

- Spre cinstea lui, preotul romano-catolic Rásuly, din Alba Iulia, a dezvăluit o parte din operaţiile de exterminare a românilor. Astfel de masacre au avut loc în aproape toate cele peste 2.400 de sate locuite de românii din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş. La alte dimensiuni, etnocidul a lăsat victime şi în rândul saşilor şi chiar al ţăranilor unguri ori secui, care nu cântau în marele cor al criminalilor.

- Unde îţi ai rădăcinile?

- În Nazna şi-n Ungheni, două comune din Mureş. Ai mei au fost copii de ţărani săraci. Au trudit mult să se ridice. N-au făcut degeaba umbră pământului...