Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Tg. Mureş , martie’90. Conflict cu orice preţ!

...Şi conflictul încă nu s-a declanşat! La fiecare provocare, românii au răspuns calm. Sărbătorirea, la 15 martie 1990, a celor 142 de ani de la revoluţia ungară, declanşată de Kossuth Lajos, a lăsat răni adânci în sufletele românilor neuitând că „victoria” lor însemna pentru ei sacrificiul a 40.000 de vieţi şi devastarea a 230 de sate româneşti, inclusiv Reghinul şi Abrudul. Pentru români, marile sărbători de la Tg. Mureş, Sovata, Albeşti, Fântânele şi alte localităţi mureşene, organizate de către U.D.M.R. şi rezerva de mâine a grupărilor iredentiste din România, în colaborare cu bisericile ungureşti, cu sprijinul logistic al guvernului de la Budapesta, au fost un doliu profund, lezând grav demnitatea naţională. Au fost profa-nate statuile lui Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu şi alte însemne româneşti, dar au fost şi atentate la siguranţa naţională. Ceva ce aducea aminte oamenilor de dramele trăite în vremea Diktatului de la Viena! Nimic întâmplător, ci conform unui scenariu gândit şi elaborat din vreme. Un „scenariu” dominat de violenţă şi barbarie ungurească, între cei mai înverşunaţi duşmani ai lor fiind... limba română! Un „scenariu” aprobat cu inconştienţă şi de personaje iresponsabile, cocoţate pe funcţii importante în conducerea României... A fost mai întâi o solicitare a Ministerului de Externe al Ungariei, adresată ministrului omolog din România: pur şi simplu, în ultimele zile ale lunii februarie 1990, se solicita încuviinţarea ca Ungaria să-şi sărbătorească Ziua Naţională pe teritoriul României!!! Ministrul de Externe, Sergiu Celac, cu seninătate, a zis „Da!”, motivând că se înscrie în uzanţele diplomatice normale, iar ministrul de interne, Chiţac, nedocumentat, s-a conformat. Când s-a aflat despre iresponsabilul acord, dat în condiţiile în care violenţa şi teroarea ungurească destabilizau Ardealul, neliniştea românilor s-a instalat mai ales la Satu Mare, Cluj-Napoca, Tg. Mureş şi în zona Harghita-Covasna. Spre a fi evitate evenimente uşor previzibile, s-au încercat zeci de intervenţii la cei care dăduseră necugetata aprobare, care avea să producă atât de mult rău relaţiilor dintre români şi unguri, şi aşa inflamate de provocatori ai urii interetnice. Şi, pe măsură ce se apropia 15 martie, Ziua Naţională a Ungariei, tensiunea creştea, amintind de zilele premergătoare Revoluţiei Române.

Se aruncă în prim-plan avocatul Kincses Előd, fostul campion al României la 100 mp, care se lansează în declaraţii extrem de agresive şi jignitoare, folosind toate mijloacele. Lângă el, „ceilalţi lideri udemerişti, alături de care „muncise” intens în „clandestinitate”. Şi Király Károly, şi scriitorul Sütő András, şi Tőkés András, şi Király Leli Istvány, şi Markó Béla, pe-atunci „junior” pe baricadele iredentismului... O listă lungă, cu extremişti de tot soiul. Şi cum extremismul naşte, în replică, tot extremism, cazul „Tg. Mureş” rămâne o lecţie care e bine să fie ştiută şi de generaţiile care vin. Şi unguri, şi români... Altă cale, decât împreună, nu poate exista!

„Mica viperă”

Unei femei frumoase din Tg. Mureş, cu un nume nu mai puţin frumos şi atât de românesc, Smaranda Enache, i se atribuie un dezmierd neobişnuit: „Mica viperă”... O „răutate” a celor care nu vedeau cu ochi buni intrarea atât de rapidă a acesteia în graţiile ministrului Andrei Pleşu. Îi speria, după ce au văzut-o insistent în preajma lui, şi ideea că bărbatul din el ar putea fi gata să-i dea pe mână cultura mureşeană. Şi-i ştiau, pe linie maternă, exagerata distanţare faţă de tot ce era românesc. Se transferase însă spre ea şi supărarea actorilor români că ministrul „spărsese” Teatrul Naţional din Tg. Mureş în două, promiţând artiştilor unguri înfiinţarea unui fel de Teatru de Stat, pentru ei. Şi timpul le-a dat dreptate. Ea a devenit o militantă remarcabilă pentru proiectele U.D.M.R.-iste, prin multiple căi paralele, ajungând astfel să fie promovată de preşedintele Emil Constantinescu, chiar ambasador al României în Finlanda, una din ţările pe care le considera ea un model în acordarea de drepturi unor minorităţi nordice. Oricum, nici atunci, dar mai ales, nici după aceea, „mica viperă”, n-a stat departe de valurile care le-au provocat românilor atâtea dureri, greu de vindecat. La un moment dat, ambiţia de a urca în ierarhie, a mânat-o spre porţile Clujului, când se deschiseseră listele de candidaturi pentru Primăria Clujului. Şi s-a înscris! Ce-a fost la „numărătoare”? „Mica viperă” din Tg. Mureş s-a acoperit de ridicol: a fost, de departe, ultima, obţinând ceva de ordinul degetelor de la mâini şi de la picioare...

Cine e, de fapt, „mica viperă”? Nici nu e greu de ştiut, chiar dacă, „acoperită” de personaje care au cocoţat-o în antiromâneasca structură a GDS-ului-Grupul de Dialog Social, alături de „tripleta de aur” Pleşu-Liiceanu-Patapievici şi celelalte „feţe”, sau, copreşedintă în fruntea Ligii „Pro Europa”, i-a fost croită imaginea unei democrate fără cusur. O anticomunistă, fără de care România eşua, în continuare, fără a mai fi în stare să iasă din mocirla comunistă în care ne-a afundat Ceauşescu. S-a născut la 31 martie 1950, la Tg. Mureş, iar în anul 1973 a absolvit cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, secţia Franceză-Maghiară. Încă din studenţie, a devenit membră a Partidului Comunist Român, ocupând funcţii nu neimportante în Asociaţia Studenţilor Comunişti din Bucureşti, unde a deţinut şi calitatea de şef al Comisiei Culturale. O activitate notabilă, care i-a adus şi un spor la media generală, care a ajutat-o să ocupe la repartizări, un post de mulţi râvnit, la Tg. Mureş, la Liceul nr. 4. S-a integrat şi aici rapid în viaţa de partid, fiind aleasă membră în Biroul Organizaţiei de Bază, dar atribuindu-i-se şi sarcina de a fi îndrumător UTC al Liceului. Prin remarcabila activitate politică, a fost propulsată în calitate de director a Teatrului de Păpuşi. O funcţie dorită şi de adevăraţii profesionişti. Fiind în nomenclatorul Comitetului Judeţean de Partid Mureş, la „Aprecierea de muncă asupra activităţii tov. Enache Smaranda”, se scria că: „...S-a preocupat de realizarea indicatorilor de plan, de ritmicitate şi eficienţă în ţinerea adunărilor generale (de partid – n.a.), imprimând un caracter dinamic vieţii de organizaţie al cărei membru era de la 21 de ani. Colaborează armonios cu ceilalţi membri BOB şi cu direcţiunea instituţiei. (...) Se preocupă permanent de cunoaşterea Documentelor de Partid, de ridicarea nivelului politico-ideologic, urmând cursurile anului II al Universităţii de Partid şi de conducere. Tovarăşa Enache Smaranda are o atitudine demnă în societate şi familie, având un fiu de vârstă şcolară”.
Biroul Organizaţiei de Bază de Partid

Tg. Mureş, 19.02.1983
*
Cam aşa arată un mic fragment din biografia „anticomunistei” Smaranda Enache. Numai că, „promovată” de către Partid ca directoare a Teatrului de Păpuşi din Tg. Mureş, pentru care n-avea nicio pregătire, existau şi alte misiuni de îndeplinit. Trebuia să „toarne” unde trebuie, ce trebuie, şi când trebuie. Despre „fuga” din ţară a pictorului-scenograf Gazda Aladár László, scria în „notă” către „Organe”: „...Evită să aducă în discuţii probleme, privind situaţia rudelor sale sau a prietenilor. (...) Părerea mea este (...) că l-ar fi influenţat soţia, deşi relaţiile de familie nu erau dintre cele mai bune”. Pe „Informare”, o apostilă: „Susnumitul va fi luat în studiu informativ, în conformitate cu programul de măsuri”.

E doar una din „Informări”. Cine ştie ce ne mai oferă viitorul despre cea pe care oamenii din preajma ei au etichetat-o „Mica viperă”. Poate chiar n-a fost şi nici nu e „mică”... E posibil să fi fost chiar o foarte importantă şi preţuită colaboratoare a Poliţiei Politice Comuniste. Are, totuşi, o supărare: de ce doar asupra ei şi a colegului ei István Haller, s-a declanşat cercetarea privind posibila activitate de agent sau colaborator al Poliţiei Politice Comuniste! De ce nu, se-ntreabă ei, şi asupra „colegului” ei din liga Pro-Europa, Csiki Boldizsar?!

Cum Smaranda Enache a fost şi un important formator de opinie, în „Steaua Roşie” nr. 166, din 14.08.1984, scria în „Pagina Culturală”, sub titlul „Educaţia tinerei generaţii - nobila noastră misiune”: „(...) Teatrul de păpuşi este o creaţie a anilor demiurgici pe care-i trăim, este o expresie pregnantă a solicitudinii cu care Partidul Nostru, personal tovarăşul Nicolae Ceauşescu veghează la formarea tinerei generaţii, printr-o artă angajată, revoluţionară. De aceea, aniversarea a 40 de ani de la Revoluţia de Eliberare Socială şi Naţională, Antifascistă şi Antiimperialistă şi Congresul al XIII-lea al Partidului, constituie pentru fiecare om al muncii din Teatrul de Păpuşi, sărbători scumpe sufletului, sărbători care ne obligă la noi şi semnificative realizări, pentru a contribui, prin specificul artei noastre, la îmbogăţirea personalităţii umane, cu valorile sigure ale societăţii noastre socialiste” (Smaranda Enache, director al Teatrului de Stat de Păpuşi, Tg. Mureş)
*
Doar un scurt Post-scriptum: copreşedinta Ligii Pro-Europene, Smaranda Enache, a anunţat că e decisă să-şi publice „dosarul”. Dacă va fi găsit de... CNSAS. Oricum acţiunea a-nceput. Şi, se speră, să nu se „împotmolească”, mai ales că în fruntea „organului” se află un „cercetător” aşezat de U.D.M.R., care ar putea ţine cont de „serviciile” aduse de anchetata Smaranda Enache structurilor şi acţiunilor care au tulburat liniştea Ardealului în ultimele două decenii...
*
...Conflict cu orice preţ! Aşa trebuie să fi sunat programul Király - Kincses - Sütő - Borbély - Tőkés II - Markó - Jákobfi. „Pogrom” să fie, oricât de mic, dar să fie. El aduce Ardealul sub control internaţional, vor fi staţionate trupe ONU, cele româneşti se vor retrage dincolo de munţi. Ca-n Kossovo! Apoi, încă un pas, şi visul lui Kossuth din 1848 se poate, în sfârşit, împlini. Şi ce fericire va fi! Ce sărbătoare vor trage cu toţii în Piaţa Mileniului. Dar, până atunci, e nevoie de „scânteia” care să declanşeze conflictul, cu grija de a nu repeta greşelile de la Band. De-acolo ar fi trebuit să vină scânteia, dar armata română a refuzat să intervină în conflictul pe care oamenii Udemereului l-au pus la cale. Şi-n tot acest răstimp, departe, în America, Tibor Demeter, preşedintele Asociaţiei Ungurilor Americani, convoca noi reuniuni, gata de dialog cu guvernul de la Budapesta, pentru a acţiona, cu efect maximum, sub sloganurile „Moarte Trianonului!”, „Afară, acum!”, „Ardealul, pământ unguresc!”...

Comandamentul „scânteii” era în sediul U.D.M.R.. Românii nu puteau rămâne pasivi, mai ales că, în 22 decembrie 1989, când Király Károly s-a instalat ca preşedinte al „Frontului Frăţia”, a dezvăluit clar ce aşteaptă să se înfăptuiască: „Tovarăşi, a venit vremea să reclădim Regiunea Autonomă Maghiară, bineînţeles, pe principii de dreptate şi democraţie!”. Alt semnal: oraşul e împânzit de lozinci care sintetizează cereri imperative: „Învăţământ separat!”, „IMF unguresc!”, „Suntem acasă!”, „Bolyai unguresc, niciodată românesc!”, „Jos Vatra!”, „Acum ori niciodată!”... Şi cât de impresionantă a fost manifestarea elevilor români... În faţa violenţei de declanşare a separării şcolilor pe baze etnice, ei au contrapus lozinca: „Nu ne separaţi! Noi suntem de naţionalitate copii!”

Ţebea, decembrie 2008.

Lansarea cărţii „Teroare în Ardeal” în Biserica lui Avram Iancu.