1.7. Trebuie să luăm acum în considerare un alt grup de teorii care au fost adesea considerate concurente cu grupul celor pe care tocmai le-am discutat. Acestea susţin că funcţia în limbaj atât a judecăţilor morale cât şi a imperativelor (pe care aceste teorii le consideră adesea echivalente) este să afecteze cauzal comportamentul sau emoţiile receptorului. Profesorul R. Carnap scria:
“Dar, de fapt, un enunţ valoric nu este altceva decât o poruncă aflată într-o formă gramaticală înşelătoare. El poate avea efecte asupra acţiunilor oamenilor, iar aceste efecte pot fi în acord cu dorinţele (wishes) noastre sau nu; dar ele nu sunt nici adevărate, nici false”6.
Iar profesorul Ayer scria:
“Termenii etici nu servesc doar la exprimarea sentimentelor. Ei sunt calculaţi de asemenea pentru a trezi sentimente, şi astfel a stimula acţiunea. Unii dintre ei sunt într-adevăr folosiţi într-un asemenea fel încât să confere propoziţiilor în care apar forţa unor porunci”7.
Mai recent, acest mod de a vedea lucrurile a fost elaborat de profesorul Stevenson8. Avem de-a face şi aici cu un tip de teorie care ar putea fi, în plan colocvial, inatacabilă, dar care sugerează erori filosofice, părând să asimileze procesele utilizării unei porunci sau ale unei judecăţi morale cu alte procese care sunt, de fapt, cu totul diferite.
Este, într-adevăr, adevărat că în cazul propoziţiilor imperative dacă cineva, folosindu-le, este sincer sau cinstit, atunci el urmăreşte ca persoana căreia i le adresează să facă ceva (anume ceea ce este poruncit). Acesta este într-adevăr un test de sinceritate în cazul poruncilor, aşa cum un enunţ este considerat sincer numai dacă vorbitorul îl crede (believes it). Şi există criterii similare, după cum vom vedea mai târziu, pentru a consimţi sincer la porunci şi enunţuri care au fost date sau formulate de altcineva. Dar nu chiar aceasta sugerează teoriile. Ele sugerează mai degrabă că funcţia unei porunci este să-l afecteze cauzal pe receptor sau să-l determine să facă ceva; iar a spune aşa ceva poate fi înşelător. În vorbirea obişnuită nu este nimic rău în a spune că atunci când folosim o poruncă intenţia noastră este de a determina pe cineva să facă ceva; dar atunci când urmărim scopuri filosofice trebuie să facem o distincţie importantă. Procesele de a spune cuiva să facă ceva şi de a-l face s-o facă sunt, logic, distincte9. Distincţia poate fi elucidată luând în considerare una asemănătoare pentru cazul enunţurilor. A spune cuiva că ceva are loc este logic diferit de a-l face (sau a încerca să-l faci) să creadă acest lucru. Faptul că spunem cuiva că ceva are loc, dacă acel cineva nu e dispus să ne creadă, poate fi începutul unui proces cu totul diferit, acela de a încerca să-l facem să creadă (a încerca să-l persuadăm sau să-l convingem că tot ceea ce am spus e adevărat). Nimeni, atunci când caută să explice funcţia propoziţiilor indicative, nu va spune că ele sunt încercări de a persuada pe cineva că ceva are loc. Şi nu există vreun temei nici să spunem că poruncile sunt încercări de a persuada sau de a determina pe cineva să facă ceva; şi în acest caz noi îi spunem mai întâi cuiva ce să facă şi, apoi, dacă el nu e dispus să facă ceea ce îi spunem, putem începe procesul cu totul diferit de a încerca să-l determinăm să o facă. Astfel instrucţiunea deja citată ‘Livrează şi potriveşte canelura clanţei şi mânerul de plastic al mobilei’ nu urmăreşte să stimuleze (galvanize) activitatea tâmplarului; alte mijloace sunt folosite pentru un asemenea scop.
Această distincţie este importantă pentru filosofia morală; căci sugestia că funcţia judecăţilor morale este de a convinge (persuade) a condus, în fapt, la dificultatea de a distinge funcţia lor de cea a propagandei10. Deoarece voi atrage imediat atenţia asupra unor similariţăti între porunci şi judecăţile morale, clasificându-le pe amândouă drept prescripţii, cer în modul cel mai hotărât să fiu disociat de cei ce confundă pe oricare dintre acestea cu propaganda. Avem aici, ca de multe ori în filosofie, un amestec a două distincţii. Prima este cea dintre limbajul enunţurilor şi limbajul prescriptiv. Cea de-a doua e aceea dintre a spune cuiva ceva şi a-l determina să creadă sau să facă ceea ce i s-a spus. Faptul ca aceste două distincţii sunt destul de diferite şi se intersectează una cu alta, ar trebui să devină clar după un moment de reflecţie. Căci putem spune cuiva fie că ceva are loc, fie să facă ceva; aici nu există nici o încercare de persuadare (sau de influenţare sau de inducere sau de determinare a sa). Dacă persoana nu este dispusă să accepte ceea ce i-am spus, putem apoi apela la retorică, la propagandă, la prezentarea de fapte adiţionale, la trucuri psihologice, la ameninţări, mituiri, torturi, ironii, promisiuni de protecţie şi multe alte tertipuri. Toate acestea sunt modalităţi de a-i induce un comportament sau a-l determina să facă ceva; primele patru sunt şi modalităţi de a-l face să creadă ceva; nici una dintre ele nu este o modalitate de a-i spune ceva, deşi acelea dintre ele care presupun folosirea limbajului pot include faptul de a-i spune tot soiul de lucruri. Privite ca încercări sau tertipuri de persuadare, succesul lor se judecă numai după efectele pe care le produc – după faptul dacă persoana crede sau face ceea ce încercăm noi să o facem să creadă sau să facă. Nu contează dacă mijloacele folosite pentru a o convinge sunt cinstite sau necinstite, atâta timp cât reuşesc să o convingă. Şi, prin urmare, reacţia naturală la conştientizarea faptului că cineva încearcă să ne convingă este: ‘El încearcă să pună mâna pe mine; trebuie să fiu atent; nu trebuie să-l las să-mi influenţeze necinstit decizia; trebuie să fiu atent să iau propria decizie în respectiva problemă şi să rămân un agent responsabil liber’. O asemenea reacţie la judecăţile morale nu ar trebui încurajată de filosofi. Pe de altă parte, acestea nu sunt reacţii naturale la faptul că cineva fie ne spune că ceva are loc, fie ne spune să facem ceva (spre exemplu, să potrivim clanţa în uşa). A spune cuiva să facă ceva, sau că ceva are loc, înseamnă a răspunde la întrebarea ‘Ce să fac?’ sau ‘Care sunt faptele?’. Atunci când am răspuns acestor întrebări, receptorul ştie ce să facă sau care sunt faptele – dacă ceea ce i-am spus e corect. El nu este necesarmente influenţat prin aceasta într-un mod sau altul şi nici nu am înregistrat un eşec dacă el nu este astfel influenţat; căci el poate decide să nu ne creadă sau să nu ni se supună, iar simplul fapt de a-i spune nu face nimic – şi nici nu caută să facă nimic – pentru a-l determina să nu facă acel lucru. Dar persuasiunea nu vizează o persoană privită ca agent raţional, care se (ne) întreabă ‘Ce să fac?’; ea nu este un răspuns la această întrebare, sau la oricare alta; ea este o încercare de a face persoana să răspundă la ea într-un anume fel.
Este uşor de văzut, prin urmare, de ce aşa-numita ‘teorie imperativă’ a judecăţilor morale a stârnit protestele pe care le-a stârnit. Pentru că, bazându-se pe o neînţelegere a funcţiei, nu numai a judecăţilor morale dar şi a poruncilor cu care acestea au fost asimilate, ea părea să conteste raţionalitatea discursului moral. Dar dacă realizăm că poruncile, oricât de mult ar diferi de enunţuri, sunt la fel ca şi ele sub aspectul că ele constau din a spune cuiva ceva şi nu din a căuta să-l influenţezi, atunci nu este nimic rău în a atrage atenţia asupra similarităţilor dintre porunci şi judecăţile morale. Căci, aşa cum voi arăta mai jos, poruncile, fiind esenţialmente menite să răspundă, asemeni enunţurilor, unor întrebări formulate de agenţii raţionali, sunt guvernate de reguli logice tot aşa cum sunt guvernate enunţurile. Iar aceasta înseamnă că judecăţile morale pot fi şi ele guvernate astfel. Să ne amintim că cel mai mare raţionalist, Kant, considera că judecăţile morale sunt imperative.
2
Imperativele şi logica
2.1. Pentru a caracteriza în mod clar diferenţa dintre imperative şi indicative, ne va fi de ajutor să analizăm cele două tipuri de propoziţii pentru a lămuri ce elemente ale înţelesului au ele în comun şi astfel să identificăm diferenţa esenţială dintre ele. Întrucât am încercat deja să fac aceasta într-un articol la care m-am mai referit mai sus (1.4), voi fi cât se poate de succint.
Am observat că cele două propoziţii ‘Tu vei închide imediat uşa’ şi ‘Închide uşa’ sunt ambele despre acelaşi lucru, anume despre închiderea uşii de către tine în viitorul imediat, dar că ele sunt folosite pentru a spune lucruri diferite despre acesta. Este un pur accident gramatical faptul că nu sunt identice acele părţi ale propoziţiei scrise sau rostite care, în ambele cazuri, se referă la acel lucru despre care sunt ele. Să reformulăm propoziţiile mai clar, scriind în ambele cazuri o frază identică pentru a ne referi la acel lucru despre care sunt amândouă. Fraza ar putea fi:
Închiderea uşii de către tine în viitorul imediat.
Va trebui apoi să adăugăm ceva diferit în fiecare caz, ceva care să ne furnizeze restul din ceea ce transmite fiecare propoziţie. Ceea ce avem până acum ne spune destul de clar despre ce anume sunt propoziţiile. Nu ne spune, totuşi, ce anume spune vorbitorul despre aceasta. Nu ştim dacă el afirmă (he is stating) că închiderea uşii de către tine în viitorul imediat este ceea ce se va întâmpla sau va fi cazul, sau dacă ne spune să facem ca aceasta să se întâmple, sau altceva. Prin urmare, pentru a completa propoziţiile, trebuie să adăugăm ceva care să ne spună asta. Am putea completa propoziţiile ca porunci, respectiv ca enunţuri, scriind:
Închiderea uşii de către tine în viitorul imediat, te rog.
Închidrea uşii de către tine în viitorul imediat, da.
Aceste două propoziţii ar corespunde propoziţiilor obişnuite:
Închide uşa.
Tu vei închide imediat uşa.
Vom avea nevoie de termeni tehnici pentru a ne referi la aceste părţi diferite ale propoziţiilor. Termenii adoptaţi în articolul meu nu sunt întru totul satisfăcători şi, prin urmare, voi inventa cuvinte cu totul noi. Voi numi phrastic partea propoziţiei care e comună ambelor moduri (‘Închiderea uşii de către tine în viitorul imediat’); şi neustic partea care e diferită în cazul poruncilor şi al enunţurilor (‘da’ sau ‘te rog’). Cititorii Lexiconului grecesc al lui Liddell şi Scott vor recunoaşte originea acestor termeni. ‘Phrastic’ este derivat din cuvântul grecesc care înseamnă ‘a arăta sau a indica’, iar ‘neustic’ din cuvântul care înseamnă ‘a semnaliza aprobarea’ (to nod assent). Ambele cuvinte sunt folosite atât în discursul imperativ cât şi în cel indicativ. Rostirea unei propoziţii care conţine phrastic şi neustic poate fi dramatizată astfel: (1) Vorbitorul arată sau indică ceea ce urmează să afirme că are loc sau ceea ce urmează să poruncească să aibă loc; (2) El îşi dă aprobarea ca şi cum ar spune ‘Aceasta are loc’ sau ‘Fă-o’. El va trebui, însă, să-şi dea aprobarea în mod diferit, după cum are în vedere unul sau la altul dintre aceste lucruri.
2.2. E evident că, dacă vom căuta diferenţa esenţială dintre enunţuri şi porunci, va trebui să ne uităm la neustic, nu la phrastic. Dar, după cum indică folosirea cuvântului ‘neustic’ privit separat, există totuşi ceva în comun între neustic-ul indicativ şi neustic-ul imperativ. Aceasta este noţiunea comună a, să zic aşa, ‘semnalizării” unei propoziţii (nodding a sentence). E ceva ce face oricine utilizează (use) o propoziţie la propriu şi nu doar o menţionează (mention) sau o citează între ghilimele; ceva esenţial pentru a spune (şi a însemna) ceva. Absenţa ghilimelelor în limbajul scris simbolizează elementul de înţeles despre care vorbesc; a scrie o propoziţie fără ghilimele este asemenea semnării unui cec; a o scrie între ghilimele este asemenea completării unui cec fără să-l semnezi, i.e. a arăta cuiva cum să completeze cecuri. Am putea conveni ca, în loc să punem între ghilimele propoziţiile pe care le menţionăm şi nu le utilizăm, noi încuviinţăm, sau facem un semn special în scris, atunci când utilizăm la propriu o propoziţie. ‘Simbolul asertării’ în sistemul logic al lui Frege şi în cel al lui Russell şi Whitehead are, între alte funcţii, şi pe aceea de a semnifica utilizarea (use) sau afirmarea (affirmation) unei propoziţii11. Cu această funcţie, el ar putea fi aplicat atât poruncilor cât şi enunţurilor. Am putea eventual forţa un pic limbajul şi folosi cuvântul ‘afirm’ în ambele cazuri.
Strâns legat de acest semn al afirmării este un semn pentru acordul (agreement) sau aprobarea (assent) utilizării de către un ascultător (hearer). A folosi un astfel de semn al aprobării ar fi echivalent cu repetarea propoziţiei cu pronumele, etc. schimbate, acolo unde este necesar. Astfel, dacă spun ‘Tu vei închide imediat uşa’ şi tu răspunzi ‘Da’, acesta va fi un semn al aprobării şi ar fi echivalent cu ‘Eu voi închide imediat uşa’. Şi dacă spun ‘Închide uşa’ iar tu răspunzi ‘Da, da, domnule’, acesta va fi şi el un semn al aprobării; dacă vrem să-l exprimăm cu ceva echivalent, am putea spune ‘Daţi-mi voie să închid uşa’ (Let me shut the door) sau ‘Voi închide uşa’ (I will shut the door) (unde ‘voi’ (I will) nu este o predicţie, ci expresia unei hotărâri sau a unei promisiuni). Aceasta ne-ar putea da cheia diferenţei esenţiale dintre enunţuri şi porunci; ea constă în ceea ce este presupus în aprobarea lor (in assenting to them); iar ceea ce este presupus în aprobarea lor este, după cum am spus, strâns legat de ceea ce este presupus în afirmarea lor în primă instanţă12.
Dacă aprobăm un enunţ (assent to a statement) se spune că suntem sinceri în aprobarea noastră dacă şi numai dacă noi credem că el este adevărat (credem ce a spus vorbitorul (speaker)). Dacă, pe de altă parte, aprobăm o poruncă la persoana a doua adresată nouă, se va spune că suntem sinceri în aprobarea noastră dacă şi numai dacă noi facem sau ne hotărâm să facem ceea ce vorbitorul ne-a spus să facem; dacă nu o facem şi doar ne hotărâm s-o facem mai târziu, atunci, dacă nu o facem când apare ocazia s-o facem, se va spune că ne-am răzgândit; noi nu ne mai ţinem de aprobarea pe care am exprimat-o anterior. Este tautologic să spui că nu putem aproba sincer o poruncă la persoana a două adresată nouă şi în acelaşi timp să nu o înfăptuim dacă apare acum ocazia de a o înfăptui şi stă în puterea noastră (fizică şi psihică) să-o înfăptuim. Similar, este tautologic să spui că nu putem aproba sincer un enunţ şi în acelaşi timp să-l nu credem. Astfel, am putem caracteriza provizoriu diferenţa dintre enunţuri şi porunci spunând că, în timp ce aprobarea sinceră a celor dintâi presupune a crede ceva, aprobarea sinceră a celor din urmă presupune (în ocazia potrivită şi dacă ne stă în puteri) a face ceva. Dar această afirmaţie este una suprasimplificată şi va avea nevoie de lămuriri mai târziu (11.2).
În cazul poruncilor la persoana a treia, a aproba înseamnă a te asocia în afirmare. În cazul poruncilor la persoana întâi (‘Dă-mi voie să fac cutare şi cutare’) şi a hotărârilor (‘Voi face cutare şi cutare’), care sunt foarte asemănătoare între ele, afirmarea şi aprobarea sunt identice. Este logic imposibil pentru un om să dezaprobe ceea ce el însuşi afirmă (cu toate că, desigur, el poate să nu fie sincer în ceea ce afirmă).
2.3. Trebuie explicat că felul în care folosesc eu cuvântul ‘afirm’ nu îl face opusul lui ‘neg’. Este posibil să afirm atât o propoziţie afirmativă cât şi una negativă. Semnul negaţiei, ‘nu’, face parte în mod normal din phrastic atât la indicative cât şi la imperative; astfel, în loc de ‘Tu nu vei închide imediat uşa’ ar trebui să scriem ‘Neînchiderea uşii de către tine în viitorul imediat, da’; iar în loc de ‘Nu închide uşa’ trebuie să scriem ‘Neînchiderea uşii de către tine în viitorul imediat, te rog’. Propoziţiile modale conţinând cuvântul ‘poate’ (may) ar putea, se pare, să fie reprezentate negând neustic-ul; astfel, ‘Poţi închide uşa’ (permisivă), poate fi scrisă ‘Nu îţi spun să nu închizi uşa’, iar aceasta, la rândul ei, poate deveni ‘Neînchiderea uşii de către tine în viitorul imediat, nu-te rog’; similar, propoziţia ‘E posibil că tu vei închide imediat uşa’ poate fi redată ca ‘Nu spun că tu nu vei închide imediat uşa’ sau ‘Neînchiderea de către tine a uşii în viitorul imediat, nu-da’. Dar acestea sunt complicaţii în care nu e nevoie să intrăm.
Am arătat în articolul deja menţionat că, în utilizarile lor obişnuite, conectorii logici uzuali ‘dacă’, ‘şi’ şi ‘sau’, precum şi semnul negaţiei, e cel mai bine să fie trataţi ca parte a phrastic-ului propoziţiilor. Aceasta înseamnă că ei sunt puntea de legătură dintre indicative şi imperative. Acelaşi lucru este adevărat, cu anumite precizări care vor fi făcute mai târziu (11.5), şi pentru cuantificatorii ‘toţi’ şi ‘unii’. Nu sunt atât de sigur acum că, în limbajul obişnuit, aceste cuvinte se comportă, din punct de vedere logic, exact în acelaşi fel atât în imperative cât şi în indicative; dar, oricum ar fi, diferenţele sunt un pur accident gramatical. Folosind conectorii logici obişnuiţi, aşa cum sunt folosiţi la modul indicativ, în phrastic-ul propoziţiilor noastre imperative remodelate, putem face cu modul imperativ revizuit tot ceea ce facem acum cu cel natural. Acest lucru este clar din faptul că, printr-o perifrază, putem întotdeauna să substituim, în locul unei simple porunci (e.g. ‘Închide uşa sau aşează în poziţie adecvată semnul de înterzicere a intrării’, spusă lui Jones), porunca de a face o propoziţie indicativă adevărată (e.g. ‘Faceţi propoziţia “Jones va închide imediat uşa sau va aşeza în poziţia adecvată semnul de interzicere a intrării” adevărată’). Aceasta însă nu trebuie interpretată ca o admitere a ‘priorităţii’ logice a modului indicativ (orice ar putea însemna aceasta); căci putem face acelaşi lucru şi în sens invers – e.g. spunând în loc de ‘Jones a închis uşa la ora 5 p.m.’, ‘Porunca [reală sau imaginară] “Să închidă Jones uşa la ora 5 p.m.” a fost înfăptuită’. Singura restricţie a acestui procedeu se datorează faptului, pe care-l voi lua în discuţie mai târziu (12.4), că modul imperativ este mult mai puţin bogat decât cel indicativ, în special în timpuri.
Modurile indicativ şi imperativ au de asemenea în comun, datorită elementului phrastic comun, tot ceea ce are legătură cu referinţa lor la stări de lucruri reale sau posibile. Există o stare de lucruri posibilă la care se referă phrastic-ul ‘Închiderea uşii de către tine în viitorul imediat’. Această referinţă nu este afectată de ceea ce urmează după ea. Atât imperativele cât şi indicativele trebuie să se refere la stările de lucruri despre care sunt ele. Aceasta înseamnă că imperativele, ca şi indicativele, pot suferi de maladia asupra căreia atrăgea atenţia aşa-numita teorie verificaţionistă a înţelesului; căci această maladie, fiind o maladie a phrastic-ului, nu are nimic a face cu enunţurile ca atare; cei care au crezut aceasta s-au înşelat. Una din căile prin care o propoziţie poate eşua să semnifice ceva este ca ea să nu se refere la nici o stare de lucruri identificabilă. Astfel, propoziţiile ‘Absolutul este verde’ şi ‘Lăsaţi ca Absolutul să fie făcut verde’ sunt lipsite de înţeles din acelaşi motiv, anume că nu ştim la ce se referă ‘Absolutul care este verde’. Din acelaşi motiv, propoziţiile pot să nu fie înţelese de o persoană, deşi să aibă o semnificaţie deplină pentru o alta; astfel porunca ‘Învergaţi’ este fără înţeles pentru cei care nu ştiu în ce constă învergarea13. Ar fi neoportun dacă criteriul verificaţionist ar fi gândit pentru a contesta semnificaţia tuturor propoziţiilor în afara celor indicative – ca şi cum ‘Închide uşa’ ar fi la fel de lipsit de înţeles precum ‘Cicăleşte bubuitura’ (Frump the bump).
Există o altă maladie la care atât imperativele, cât şi indicativele, sunt predispuse, datorită prezenţei conectorilor logici în phrastic-ul amândoura. Aceasta se numeşte, în cazul indicativelor, auto-contradicţie; iar termenul este aplicabil şi imperativelor. Poruncile, ca şi enunţurile, se pot contrazice între ele. Chiar dacă acesta nu este modul normal de a ne exprima, îl putem adopta; căci trăsătura asupra căreia el atrage atenţia în cazul poruncilor este identică cu cea pe care o numim în mod normal contradicţie. Să luăm în considerare următorul exemplu preluat din autobiografia Lordului Cunningham14. Amiralul şi căpitanul unui crucişător ţipă aproape simultan la cârmaci, pentru a evita coliziunea, unul ‘Mult la babord’, celălalt ‘Mult la tribord’. Lordul Cunningham se referă la aceste două ordine ca fiind ‘contrare’; şi aşa şi sunt, într-un sens propriu-zis aristotelic15. Rezultă că aceste două ordine se contrazic unul pe celalalt în sensul că o conjuncţie a lor este autocontradictorie; relaţia dintre ele este aceeaşi cu cea dintre cele două predicţii ‘Vei vira imediat mult spre babord’ şi ‘Vei vira imediat mult spre tribord’. Bineînţeles, unele ordine pot fi contradictorii fără să fie contrare; contradictoria simplă a lui ‘Închide uşa’ este ‘Nu închide uşa’.
S-ar putea susţine că legea terţului exclus nu se aplică poruncilor. Aceasta, totuşi, este o greşeală dacă se presupune că poruncile au ceva aparte din acest punct de vedere. Este destul de clar că dacă nu spun ‘Închide uşa’ aceasta nu mă constrânge logic să spun ‘Nu închide uşa’. Pot spune ‘Poţi fie să închizi uşa, fie să nu închizi uşa’; sau pot să nu spun nimic. Şi, în mod similar, dacă nu spun ‘Tu vei închide imediat uşa” aceasta nu mă constrânge logic să spun ‘Tu nu vei închide imediat uşa’. Pot să spun ‘E posibil că tu vei închide imediat uşa şi e posibil că tu nu vei închide imediat uşa’, sau pot să nu spun nimic. Dar dacă sunt întrebat ‘Voi închide imediat uşa sau nu?’ trebuie să răspund, datorită termenilor în care e pusă întrebarea, fie cu ‘Tu vei închide imediat uşa’, fie cu ‘Tu nu vei închide imediat uşa’, asta dacă nu refuz să răspund cu totul la întrebare. ‘E posibil că tu vei’ nu e un răspuns la această întrebare. Similar, dacă sunt întrebat ‘Să închid uşa sau nu?’ trebuie să răspund, dacă e să răspund, fie cu ‘Închide-o’, fie cu ‘Nu o închide’. Adevărul e că limbajul nostru posedă moduri de exprimare trivalente şi moduri de exprimare bivalente; iar aceste două moduri de exprimare sunt disponibile atât la modul indicativ cât la cel imperativ.
O altă cale de a arăta că imperativele simple sunt în mod normal bivalente este să evidenţiem faptul că sfatul (dat unui şahist) ‘La următoarea mişcare, fie mută regina fie nu muta regina’ este analitic (definesc acest termen mai jos (3.3)). El nu-i oferă jucătorului absolut nici o instrucţiune pozitivă privitor la ceea ce are de făcut, tot aşa cum propoziţia ‘Plouă sau nu plouă’ nu îmi spune nimic despre vreme16. Dacă logica imperativelor simple ar fi trivalentă, propoziţia citată nu ar fi analitică; ea nu ar exclude categoric o a treia posibilitate, anume aceea care constă în nici a mişca regina, nici a nu o mişca. Disjuncţiile de imperative de această formă nu sunt întotdeauna analitice; spre exemplu, ‘Ori stai înăuntru, ori nu stai’ se consideră că implică în mod firesc ‘Nu sta în uşă’; dar aceasta nu are nimic a face cu imperativul ca atare; este o trăsătură a phrastic-ului propoziţiei, aşa cum se observă făcând comparaţia cu propoziţia indicativă analoagă ‘Ori vei sta imediat înăuntru, ori nu vei sta imediat înăuntru (nu vei sta imediat nehotărât acolo în uşă)’.
2.4. Din faptul că poruncile se pot contrazice una pe alta rezultă că, pentru a evita auto-contradicţia, o poruncă, asemenea unui enunţ, trebuie să urmeze anumite reguli logice. Aceste reguli sunt regulile pentru utilizarea tuturor expresiilor conţinute în ea. În cazul câtorva expresii – aşa-numitele cuvinte logice (logical words) – aceste reguli sunt cele ce dau expresiilor întregul înţeles pe care îl au. Astfel, a şti înţelesul cuvântului ‘toţi’ înseamnă a şti că anumite lucruri nu pot fi spuse fără auto-contradictie, spre exemplu ‘Toţi oamenii sunt muritori şi Socrate este om, dar Socrate nu este muritor’. Dacă cititorul va reflecta la felul în care ar putea el spune că o persoană cunoaşte înţelesul cuvântului ‘toţi’, el va vedea că singura modalitate în care o poate face este prin găsirea acelor propoziţii mai simple pe care consideră acea persoană că le antrenează (entails) propoziţiile care conţin cuvântul ‘toţi’. ‘Antrenare’ este un cuvânt puternic, iar logicienii din ziua de azi se feresc să folosească astfel de cuvinte puternice; o discuţie completă a înţelesului său, mai ales în context matematic, ar ocupa multe pagini; dar pentru scopul meu actual, el poate fi definit cu destulă acurateţe astfel: O propoziţie P antrenează o propoziţie Q dacă şi numai dacă faptul că o persoană aprobă P dar dezaprobă Q este un criteriu suficient pentru a spune că persoana nu a înţeles una dintre propoziţii17. ‘Propoziţie’ aici este o abreviere pentru ‘propoziţie folosită de un vorbitor individual într-o ocazie particulară’; căci vorbitorii pot folosi cuvintele, în diferite ocazii, cu înţelesuri diferite, iar aceasta înseamnă că ceea ce este antrenat de ceea ce spun ei poate fi de asemenea diferit. Noi punem în evidenţă înţelesul celor spuse de ei întrebându-i ce anume consideră că antrenează remarcile lor18.
Acum, cuvântul ‘toţi’, ca şi alte cuvinte logice, sunt folosite în porunci, dar şi în enunţuri. Rezultă că trebuie să existe relaţii de antrenare şi între porunci; căci altfel ar fi imposibil să dăm vreun înţeles acestor cuvinte care sunt folosite în ele. În caz că ar trebui să aflăm dacă o persoană cunoaşte înţelesul cuvântului ‘toate’ din ‘Du toate cutiile la gară’, atunci ar trebui să aflăm dacă ea a realizat faptul că o persoană care a aprobat această poruncă, precum şi enunţul ‘Aceasta este una dintre cutii’, dar totuşi a refuzat să aprobe porunca ‘Du aceasta la gară’, putea face aşa ceva numai dacă nu a înţeles una dintre aceste trei propoziţii. Dacă acest fel de test ar fi inaplicabil, atunci cuvântul ‘toţi’ (atât în imperative cât şi în indicative) ar fi complet lipsit de sens. Putem aşadar spune că existenţa în limbajul nostru a propoziţiilor universale la modul imperativ este în sine o dovadă suficientă că limbajul nostru admite relaţii de antrenare în care cel puţin un termen este o poruncă. Dacă ‘antrenează’ este cuvântul ce trebuie folosit pentru aceste relaţii, aceasta este doar o chestiune de convenienţă terminologică. Eu propun să-l folosim astfel19.
Am dat, în articolul citat, un număr de exemple de antrenări ale căror concluzii sunt porunci. Pare posibil, în principiu, de vreme ce cuvintele logice obişnuite apar în phrastic-ul imperativelor, să reconstruim calculul propoziţional obişnuit numai în termeni de phrastic, şi apoi să-l aplicăm atât la indicative cât şi la imperative, adăugând pur şi simplu neustic-ul potrivit20. Ar rămâne de stabilit până la ce punct ar corespunde limbajului nostru obişnuit calculul astfel reconstruit; aceasta este o problemă familiară în cazul logicii indicative, iar soluţia sa depinde de cercetarea răbdătoare a faptului dacă semnele logice din calcul sunt supuse aceloraşi reguli care determină înţelesul cuvintelor logice pe care le folosim în vorbirea normală. S-ar putea descoperi că vorbirea obişnuită are un număr de reguli diferite pentru utilizarea cuvintelor ‘dacă’, ‘sau’, etc. în contexte diferite; în particular, folosirea lor în contexte indicative poate diferi de folosirea lor în contexte imperative. Toate acestea sunt chestiuni care trebuie cercetate; dar ele nu afectează în nici un fel principiul potrivit căruia noi putem studia logica propoziţiilor imperative cu aceeaşi încredere cu care o studiem pe cea a indicativelor, cu condiţia fie să aflăm care sunt regulile, fie să stabilim care trebuie să fie ele. Nici aici, ca nicăieri de altfel, nu se poate pune problema unor ‘logici rivale’, ci numai a unor reguli alternative de determinare a utilizării (i.e. a relaţiilor de antrenare) semnelor noastre logice; este tautologic să spunem că atâta timp cât continuăm să folosim cuvintele cu acelaşi sens, relaţiile lor de antrenare vor rămâne aceleaşi21.
Dostları ilə paylaş: |