Coperta II

Partea I

Proiectul filosofiei morale

1. Filosofia limbajului în etică
1.1 ETICA sau filosofia morală este locul în care filosofii se apropie cel mai mult de problemele de natură practică din morală şi politică. Astfel, ea joacă un rol semnificativ în justificarea practică a întreprinderii filosofice (H 1971 c:98). Prin urmare, dacă se poate arăta că filosofia limbajului are de adus eticii contribuţii cruciale, ţ , aceasta sporeşte semnificativ relevanţa practică a acestei discipline. Este însă foarte important să clarificăm în ce constă această contribuţie.

La prima vedere, programul ce urmează pare să fie promiţător. Filosofia limbajului este preocupată în primul rând de studierea conceptului de înţeles (meaning) în variatele sensuri ale acestui cuvânt. Însă, măcar în unele sensuri, înţelesurile cuvintelor şi propoziţiilor (sentences) morale determină logica inferenţelor în care acestea apar. Astfel, un studiu al înţelesurilor cuvintelor sau propoziţiilor morale, sau a ceea ce înţeleg oamenii atunci când le rostesc, trebuie să ne permită să investigăm proprietăţile logice a ceea ce spun ele, şi astfel să decidem dacă ceea ce spun este autoconsistent, ce anume implică aceasta şi, în general, care argumente (în sens de raţionamente (reasonings)) sunt bune şi care nu. Astfel, filosofia limbajului, atunci când e aplicată limbajului moral, trebuie să poată oferi gândirii noastre morale o structură logică. Şi deoarece gândirea noastră morală eşuează adesea din lipsa unei asemenea structuri, acest lucru nu va fi un câştig neînsemnat.

Există un mare număr de capcane ce trebuie evitate pentru a duce la îndeplinire acest program; dar voi argumenta că el e în principiu realizabil. Să luăm mai întâi în considerare câteva obiecţii posibile. Dacă nu voi preciza dintru început că filosofia limbajului (philosophy of language) nu este acelaşi lucru cu filosofia lingvistică (linguistic philosophy), va exista pericolul de a fi greşit înţeles. Prima este o ramură a filosofiei alături de filosofia ştiinţei, filosofia dreptului, filosofia istoriei etc. A spune că un filosof face filosofia limbajului nu presupune că el ar face acest lucru printr-o metodă anume sau în acord cu tezele unei anumite şcoli. Filosofii limbajului pot fi realişti sau dimpotrivă, intuiţionişti sau dimpotrivă, şi aşa mai departe. Dacă cineva ar spune că, aşa cum o face Platon în anumite interpretări, cuvintele au înţeles deoarece stau pentru entităţi non-sensibile care există etern în Ceruri, el încă ar face filosofia limbajului, dar nu ar fi în mod evident un practicant al filosofiei lingvistice. Pentru o interpretare mai „lingvistică” a lui Platon, a se vedea H 1982a, în special cap.4.

Un practicant al filosofiei lingvistice este acela care crede într-un fel particular de a face filosofia (orice fel de filosofie, nu doar filosofia limbajului), şi anume acela care constă în studiul înţelesurilor cuvintelor ce ridică probleme filosofice şi, prin aceasta, în rezolvarea acestor probleme. Asemenea lui Carnap (1932), o astfel de persoană va susţine un „überwindung der Metaphysik durch logische Analyse der Sprache”. Pentru a-mi clarifica propria poziţie, voi spune că şi eu sunt un fel anume de filosof lingvistic, dar nu unul atât de radical precum Carnap. Nu cred că metafizica trebuie depăşită, nici chiar eliminată; aşa cum a fost moştenită de la Aristotel, metafizica este o ramură onorabilă şi centrală a filosofiei; doar unele moduri individuale improprii de a o practica sunt suspecte. Tot timpul de la Aristotel încoace, şi chiar înaintea sa, metafizica a folosit metode lingvistice. Multe din problemele pe care le numim „ontologice” sunt de fapt rezolvabile acordând atenţie cuvintelor care le-au dat naştere; acest lucru este adevărat înainte de toate în cazul eticii. Eu nu privesc însă acest lucru ca pe un mod de a depăşi metafizica, ci ca pe unul de a o practica într-un mod competent – sau de a o stăpâni, dacă putem traduce aşa „überwinden”; cred în plus că acest mod de a o practica a dat rezultate atunci când a fost adoptat de toţi marii metafizicieni, până în zilele noastre. Prin urmare, eu nu sunt împotriva metafizicii - ci numai împotriva unor activităţi „filosofice” şi „teologice” cu totul nelegitime care au uzurpat în timpurile recente acest nume; ele ar putea fi numite „mefistică” (mephistics) pentru că sunt încercări, precum cea a lui Mefisto din Faust, de a-i face pe filosofi să-şi vândă sufletul pentru fantasme.

Aş dori să iau acum în considerare două obiecţii posibile la programul schiţat la început. Prima dintre ele spune că „faptele despre anumite limbi, inclusiv cele despre felul în care folosesc cuvintele oamenii aparţinând anumitor culturi, sunt fapte contingente. Prin urmare, ele nu pot fi folosite pentru a stabili adevăruri necesare precum cele căutate de noi în etică. Nu vrem să ni se spună cum folosesc anumiţi indivizi sau anumite culturi termenii morali; vrem să ni se arate ce este corect sau incorect, şi aceasta printr-un raţionament sigur care să arate că aşa stau în mod necesar lucrurile”.

A doua obiecţie este legată de prima: ea spune că „raţionamentul moral trebuie să privească faptele morale, care nu sunt fapte despre cuvinte, ci despre lume – fapte despre existenţa valorilor morale în lume. Studiul cuvintelor nu ar putea duce nicicând la astfel de fapte”. Ambelor obiecţii li se poate răspunde. În cazul primeia, să luăm în considerare poziţia logicii obişnuite. Ar fi o greşeală să presupunem că logica descoperă numai adevăruri contingente despre limbaj; dar este de asemenea o greşeală să credem că logica este independentă de studiul limbajului. Este un adevăr necesar să spunem, folosind un sens comun al lui „toţi” şi al celorlalte cuvinte folosite, că dacă toate cărţile de pe raft sunt scrise de Wittgenstein şi aceasta este o carte de pe raft, atunci această carte este scrisă de Wittgenstein. Dar pentru a stabili că acesta este un adevăr necesar, trebuie să ne asigurăm că acele cuvinte au fost folosite şi înţelese în sensuri care fac enunţul astfel. Logica este, măcar în parte, studiul cuvintelor pe care oamenii le folosesc în discursul lor pentru a stabili care din lucrurile pe care ei le spun sunt, aşa cum ei folosesc aceste cuvinte, adevăruri necesare.

Aceasta nu face ca adevărurile logicii să fie contingente. Este desigur un fapt contingent acela că oamenii folosesc anumite sunete cu anumite sensuri. Dar a pune întrebarea în ce sensuri le folosesc, înseamnă a întreba confom căror reguli sau convenţii, logice şi semantice, le folosesc ei. Şi nu este un fapt contingent, ci o tautologie, că oricine foloseşte cuvintele în acele sensuri dar nu respectă acele reguli, va comite erori de natură logică. Pentru a folosi acelaşi exemplu: este un fapt contingent că cineva foloseşte „toţi” în sensul în care îl foloseşte. Dar nu este un fapt contingent acela că, dacă el îl foloseşte în acel sens (adică în sensul în care ipotetica de mai sus este necesar adevărată), ipotetica este necesar adevărată. Ceea ce face ca sensul să fie acel sens este faptul că el este sensul care face acea ipotetică necesar adevărată.
1.2. Înţelesul cuvintelor, asemeni lui „toţi”, este determinat de convenţiile în conformitate cu care le utilizăm. Aceste convenţii sunt în parte de natură logică, determinând ce pe ce implică, ce putem spune în mod consistent etc. Nu eşti un convenţionalist în sensul rău al cuvântului dacă susţii adevărul evident că studiul convenţiilor existente pentru folosirea unor cuvinte cum e „toţi” (i.e. de ce reguli logice sunt ele guvernate, aşa cum le utilizează oamenii) este baza descoperirii acestor reguli logice.

La aceasta s-ar putea obiecta spunând că oamenii nu trebuie să utilizeze cuvintele în conformitate cu acele reguli. Humpty Dumpty avea dreptate (Carroll 1872: 192). „Toţi” ar fi putut să însemne acelaşi lucru pe care îl înseamnă acum „unii” – ceea ce înseamnă a spune că regulile care îi determină înţelesul şi implicaţiile propoziţiilor (propositions) care îl conţin ar fi putut fi diferite şi asemănătoare celor care determină acum înţelesul lui „unii”. Englezii, francezii, germanii şi chinezii folosesc sunete diferite pentru a exprima aceleaşi lucruri. Iar inventatorii limbajelor artificiale, cum a fost Carnap, au o libertate considerabilă de a inventa noi utilizări ale cuvintelor şi simbolurilor şi de a inventa parri passu cu acestea noi reguli şi convenţii pentru utilizarea lor. Trebuie spus totuşi şi în acest loc că, dacă un cuvânt este folosit într-un limbaj oarecare (fie el natural sau artificial) pentru a exprima acelaşi înţeles ca un cuvânt dintr-un alt limbaj, el se supune aceloraşi reguli logice. Dacă ar fi supus unor reguli diferite, el nu ar exprima acelaşi înţeles. Un cuvânt din chineză nu este echivalentul lui „toţi” decât dacă, atunci când este utilizat în corespondenta în chineză a propoziţiei ipotetice despre Wittgenstein, o face pe aceasta necesar adevărată.

Astfel, dacă logica, privită în ansamblul ei, presupune studiul cuvintelor în acest fel, acelaşi lucru va fi adevărat şi despre acea ramură a logicii numită etică teoretică. Numesc etică teoretică o anumită ramură a logicii deoarece scopul său principal este descoperirea căilor de a determina care argumente despre problemele morale sunt bune sau cum putem să separăm în acest domeniu raţionamentul corect (sound) de cel incorect (unsound). În particular, ea este o ramură a logicii modale. „Trebuie” (ought), care poate fi considerat cel mai simplu exemplu de cuvânt folosit în mod tipic în discursul moral (pe scurt, un cuvânt moral), exprimă o modalitate deontică; şi acest lucru este arătat de faptul că putem sistematiza logici deontice care să fie în toate, sau aproape toate, privinţele analoge cu alte genuri de logică modală (Prior 1955: III.i.6 ). Acelaşi lucru este cu atât mai adevărat în cazul lui „necesar” (must): utilizarea lui pentru a exprima propoziţii morale cum ar fi „ E necesar să nu îi spun o minciună” este analogă în cele mai multe privinţe cu utilizarea lui pentru a exprima enunţuri modale alethice.

Dacă se vor descoperi, aşa cum a început deja să se întâmple, sisteme de logică deontică viabile care să fie modele adecvate ale limbajului moral obişnuit, ele vor contribui la înţelegerea argumentelor morale în aceeaşi măsură în care logica obişnuită a contribuit la înţelegerea celorlalte argumente. Prin urmare, chiar dacă, în mod evident, este un fapt contingent că limba engleză utilizează „trebuie” pentru a exprima înţelesul pe care îl exprimă, nu este contingent faptul că orice limbă care are o propoziţie echivalentă - i.e. un mod de a exprima acelaşi gând - va fi constrânsă (bound) de aceleaşi reguli de raţionare. Iar a descoperi care sunt regulile, atunci când cuvântul e utilizat normal, se poate face întrebând cum este el utilizat.

Ca şi mai înainte, noi nu trebuie să-l folosim în acel fel. Dar atunci când argumentăm cu privire la probleme morale, argumentăm cu privire la faptul dacă e cazul să acceptăm sau să respingem anumite judecăţi morale. E clar că faptul dacă un argument este un bun argument pentru acceptarea sau respingerea unei anumite judecăţi va depinde de care anume este judecata. Şi care anume este ea depinde însă de înţelesul cuvintelor folosite pentru exprimarea ei. Dacă ele au fost înţelese ca însemnând ceva diferit, vom avea o judecată diferită. Odată însă ce ne-am angajat să discutăm dacă e cazul să acceptăm sau să respingem acea judecată (i.e. judecata pe care o exprimă acele cuvinte când sunt luate în acel fel), suntem angajaţi să urmăm regulile de raţionare pe care le determină acel fel de a le lua. A lua cuvintele în acel fel e totuna cu a accepta că judecata (cu sau fără premise suplimentare) implică logic cutare şi cutare alte judecăţi, este inconsistentă cu cutare şi cutare alte judecăţi, şi aşa mai departe. Astfel, ca şi mai înainte, sensul cuvintelor determină care dintre argumentele cu privire la problemele pe care ni le punem sunt corecte (sound). Prin urmare, pentru a determina dacă ele sunt corecte (sound), trebuie să examinăm sensurile cuvintelor, i.e. regulile de utilizare ale lor în cadrul argumentelor.

Desigur că putem, ca şi mai înainte, să utilizăm cuvintele aşa cum dorim. Dar dacă ne hotărâm să le utilizăm într-un mod diferit de felul în care am făcut-o atunci când ne-am pus problema iniţială, nu ne mai punem aceeaşi problemă. Suntem liberi să ne punem tot felul de probleme; aceasta vom şi face dacă aceste cuvinte înseamnă ceva diferit. Să ne întoarcem la exemplul nostru iniţial: dacă ceea ce am întrebat atunci nu a fost dacă toate cărţile au fost scrise de Wittgenstein, ci dacă unele dintre ele au fost scrise de Wittgenstein, atunci nu ar fi existat un temei să răspundem „Nu” la întrebarea dacă una dintre cărţi nu a fost scrisă de Wittgenstein. Prin urmare, dacă atunci când spunem „toţi” am fi folosit cuvântul cu sensul pe care îl atribuim de obicei lui „unii”, raţionamentul de care trebuie să ne fi folosit pentru a răspunde la întrebarea noastră ar fi fost diferit. În acelaşi fel, dacă „trebuie” înseamnă pentru noi ceea ce el înseamnă atunci când formulăm întrebările noastre de natură morală, va trebui să urmăm în raţionamentul nostru moral regulile (de implicaţie, consistenţă etc.) determinate de acel înţeles al cuvântului (datorat faptului că acea întrebare a fost formulată şi nu o altă întrebare, care ar fi fost formulată de cineva care a rostit aceleaşi sunete dar a utilizat „trebuie” în alt sens). Prin urmare, dacă vrem să determinăm ce reguli trebuie să urmăm, este în ordine să întrebăm în ce sens a fost utilizat cuvântul în întrebarea noastră. Într-adevăr, a întreba în ce sens a fost utilizat e totuna cu a întreba care sunt regulile.

Toate acestea sunt în mod special adevărate pentru cuvinte precum „trebuie”, unul dintre cei mai generali termeni folosiţi pentru formularea problemelor morale. Asemenea cuvinte, ca şi alte cuvinte modale, exprimă concepte formale, în sensul că regulile lor de utilizare sunt epuizate de implicaţiile lor şi de alte proprietăţi logice pe care ele le conferă propoziţiilor (propositions) care le conţin. Lucrul acesta nu este adevărat pentru toate cuvintele: de exemplu, cuvintele „albastru” şi „roşu” au aceleaşi proprietăţi logice formale, însă „roşu” nu înseamnă acelaşi lucru cu „albastru”. Prin urmare, proprietăţile lor logice formale nu pot epuiza înţelesul lor. Dacă „trebuie” este însă un cuvânt pur formal, trebuie atunci să putem descoperi tot ce poate fi ştiut despre înţelesul său şi regulile sale de utilizare studiindu-i proprietăţile logice. Dacă acest lucru e adevărat, atunci el are, aşa cum vom vedea, o importanţă fundamentală pentru etică. Aceasta înseamnă că, deşi într-un anumit sens „trebuie” are şi proprietăţi semantice (‘înţelesul său descriptiv’), ele nu fac parte din înţelesul său în sens îngust (H. 1986c) şi nu afectează în mod profund regulile de raţionare cu privire la ceea ce trebuie să facem.

Răspunsul la cea de-a doua obiecţie menţionată la început este că, deoarece conceptele studiate de etică sunt formale, pentru a dezvolta o teorie a raţionamentului moral, nu trebuie să existe în lume fapte morale, aşa cum nu trebuie să existe fapte logice care să facă posibil raţionamentul logic. Necesităţile care constrâng raţionamentele noastre sunt necesităţi formale – ceea ce nu înseamnă, cum nu înseamnă nici în cazul logicii şi matematicii, că ele nu ne pot ajuta să luăm decizii în cazul unor probleme morale de substanţă dacă acestea se află în conjuncţie cu informaţii substanţiale de natură non-morală despre lume. Cum trebuie făcut acest lucru, vom vedea mai târziu.

1.3. E momentul acum să ne întrebăm cum putem descoperi care sunt aceste proprietăţi formale. Primul pas ne cere să disecăm limbajul ca întreg pentru a vedea cărei părţi ale anatomiei sale aparţin asemenea cuvinte precum „trebuie”. Cel mai transparent mod de a face acest lucru este prin intermediul teoriei actelor de vorbire. Termenul „act de vorbire” (speech act) a fost introdus de J.L. Austin. (1902: 41,149), deşi el nu foloseşte prea mult acest cuvânt, preferând expresii mai determinate. El ar putea fi privit pe drept cuvânt ca fondator al teoriei actelor de vorbire; cu toate acestea, ideea că nu toate actele de vorbire sunt de acelaşi fel sau se supun aceloraşi reguli a fost folosită înainte şi după el de Wittgenstein, Ryle, Searle, Habermas şi mulţi alţii. Pentru a deosebi între diferitele feluri de acte de vorbire trebuie să specificăm care sunt propoziţiile folosite pentru a le performa (perform). Principalul scop al acestei întreprinderi este să izolăm, în măsura în care este posibil, acele trăsături ale propoziţiilor care înfăptuiesc diferitele funcţii necesare unui act de vorbire complet. Apoi putem vedea care trăsături ale unei propoziţii sunt specifice unui tip particular de act de vorbire şi, astfel, să marcăm rostirea sa drept o performare a acelui tip de act de vorbire, şi mai putem vedea care trăsături sunt comune unor tipuri diferite de acte de vorbire. Cea mai cunoscută marcă de acest fel este semnul modului (e.g. indicativ sau imperativ) care (pentru a ne exprima mai întâi în termeni generali), distinge enunţurile (statements) de imperaţii (imperations) (dacă putem folosi această expresie pentru acte de vorbire care sunt în mod tipic exprimate la modul imperativ).

Trebuie de asemenea să clarificăm faptul că diviziunea actelor de vorbire în tipuri ia forma unui arbore având genuri, specii, subspecii, etc. Nu se poate presupune, de exemplu, că nu există alte subdiviziuni în interiorul claselor enunţurilor şi imperaţiilor, nici că imperaţiile nu pot aparţine, alături poate de judecăţile morale, unei clase mai cuprinzătoare a prescripţiilor. Nici nu se poate presupune că un tip de act de vorbire trebuie să aparţină uneia sau alteia dintre aceste clase şi nu poate aparţine la mai mult de una. Este posibil ca speciile şi genurile să nu se excludă reciproc: poate că judecăţile morale împărtăşesc anumite proprietăţi atât cu enunţurile cât şi cu prescripţiile. Toate aceste lucruri trebuie cercetate prin studierea vorbirii (speech) şi a limbajului (language) (folosesc aceste cuvinte pentru a marca distincţia făcută celebră de Saussure, 1916).

O necesară clarificare suplimentară ar putea fi adusă în acest moment. Austin a folosit termenul de „forţă ilocuţionară” pentru a conota proprietatea care distinge un act de vorbire de altul. Astfel, enunţul că tu vei închide imediat uşa (you are going to shut the door) are o forţă ilocuţionară diferită de porunca să închizi uşa. Dar alţi autori, după Austin, au interpretat această distincţie în moduri diferite. Să luăm două porunci, aceea ca tu să deschizi uşa şi aceea ca tu să închizi fereastra. Au ele aceeaşi forţă ilocuţionară prin aceea că ambele sunt porunci sau au forţe ilocuţionare diferite pentru că sunt porunci diferite? Răspunsul la această întrebare nu va afecta nici un argument cu condiţia să fim clari în privinţa utilizării termenilor; dar în cele ce urmează eu voi adopta cea de-a doua variantă. Voi vorbi despre aceste două porunci ca având două forţe ilocuţionare diferite, deşi ele aparţin aceluiaşi tip de forţă ilocuţionară, anume cea imperativă. În mod similar, eu pot face două enunţuri diferite, având forţe ilocuţionare diferite datorită conţinutului lor diferit, dar care au acelaşi tip de forţă ilocuţionară, anume cea constativă (constative), aşa cum o numea Austin (1962: 6n). Acest lucru va fi evidenţiat dacă propoziţiile sunt articulate astfel încât (aşa cum se întâmplă în majoritatea limbilor) să se distingă trăsătura care marchează modul de rest; cele două porunci, „Deschide uşa” şi „Închide fereastra” au în comun această trăsătură datorită căreia le recunoaştem ca imperative; altfel, ele sunt diferite.

Articularea propoziţiilor sau a actelor de vorbire pe care acestea le exprimă, trebuie să distingă cel puţin patru funcţii (H 1989a). Prima este cea menţionată deja, şi anume modul. Voi numi semnul modului tropicul (the tropic). Faptul că modul este, sau poate fi, parte a înţelesului e evident din faptul că expresiile latineşti „i” şi „ibis” („Du-te” şi „Vei pleca imediat (You are going to go)”) au implicaţii logice diferite (H 1996b); ultima implică faptul că tocmai urmează să părăseşti locul; prima nu implică asta, deoarece o poruncă nu este o predicţie despre propria sa îndeplinire. Va trebui ulterior să distingem conţinutul actului de vorbire (spre exemplu, ce anume se enunţă în mod concret că are loc sau ce se porunceşte să fie făcut să aibă loc). Astfel, poruncile „Deschide uşa” şi „Închide fereastra” au acelaşi tropic, însă frastici (phrastics) diferiţi (folosesc acest termen pentru a denota acea trăsătură a propoziţiei, nu în mod necesar o parte separată a ei, care indică ce este enunţat sau poruncit). Într-un limbaj complet articulat şi neambiguu, aceste funcţii revin unor părţi diferite ale propoziţiei.

Celelalte două funcţii, despre care nu e necesar să discutăm aici, sunt cele care ar fi exprimate într-un limbaj complet articulat prin clisticul (the clistic) propoziţiei, sau semnul completitudinii, şi neustic (neustic), sau semnul subscrierii la un act de vorbire de către o persoană care vorbeşte sau care scrie. Aceste semne sunt controversate şi mulţi autori au contestat mai ales necesitatea ultimului; dar pentru scopurile prezentei argumentări nu e nevoie ca acestea să fie apărate (H 1989a). Totuşi, este foarte important să distingem între aceste diferite funcţii, ceea ce mulţi autori (printre care m-am numărat şi eu la început) nu au făcut (H 1971c:21ff). În particular, tropicul sau semnul modului trebuie distins de neustic sau semnul subscrierii, deoarece se poate menţiona (mention) sau insera (embed) o propoziţie indicativă sau imperativă, inclusiv semnul său de mod, sau poate fi utilizată mimetic (6.4, H 1989a) – spre exemplu pe scenă - fără a face un enunţ sau a da o poruncă.

Voi fi întrebat în acest stadiu al discuţiei dacă „mod”, în felul în care folosesc eu cuvântul, este un termen logic sau unul gramatical. Răspunsul este că el e de ambele feluri dar că noi trebuie să înţelegem diferenţa dintre ceea ce este numit deseori astăzi gramatică de suprafaţă şi gramatică de adâncime, respectiv ceea ce s-a numit în mod tradiţional formă gramaticală şi formă logică. Dacă există vreo diferenţă între aceste două moduri de a face distincţia, acest lucru nu va afecta ceea ce urmează să spun. Istoric vorbind, gramatica şi logica s-au dezvoltat împreună, iar metafizica s-a dezvoltat alături de ele; s-a dovedit întotdeauna dificil să facem distincţii clare între cele trei. Chiar şi unor autori atât de diferiţi precum Hegel şi Carnap li s-a părut dificil să distingă între logică şi metafizică (Hegel asimilând-o pe prima ultimei, iar Carnap invers - deşi el a rezervat denumirea de „metafizică” pentru ceea ce eu am numit „mefistică”). În mod asemănător, gramatica de adâncime şi logica sunt atât de strâns legate între ele încât ar fi o nebunie să încercăm să le separăm. Diferenţa dintre logică şi gramatica de suprafaţă este cea care i-a făcut pe oameni să creadă că există o diferenţă între gramatică şi logică în ansamblu.

Într-adevăr, există şi distincţii gramaticale care nu au nici o semnificaţie logică, cum ar fi cele dintre formele tari şi slabe ale timpului trecut ( 3.3.). Modul nu intră însă în această categorie; din punct de vedere logic, distincţia dintre semnul modului şi restul propoziţiei este la fel de importantă ca şi aceea dintre subiect şi predicat. Aceştia doi au fost atât termeni gramaticali cât şi termeni logici, şi pe bună dreptate, deoarece gramatica este un mod de a exprima logica. Pentru a vorbi gramatical, trebuie să putem face, cel puţin în mod implicit, distincţia logică între subiect şi predicat; atunci când lingviştii structuralişti îşi construiesc „arborii” lor (procedeau care, atunci când eram eu la şcoală, se numea “analiză gramaticală”(parsing)) se folosesc de distincţia logică pentru a deosebi sintagmele substantivale (noun-phrases) de cele verbale(verb-phrases).

Aici apar complicaţii în care nu pot să intru – spre exemplu, teza falsă, susţinută printre alţii şi de Aristotel (An. Pr. 43a 30), potrivit căreia există termeni care pot ocupa în propoziţii fie locul subiectului, fie pe cel al predicatului, după cum vrem. Adevărul este că, în „Roşul este o culoare primară” şi „Cartea este roşie”, cuvântul „roşu” înseamnă lucruri diferite, aşa cum e ilustrat de faptul că putem rescrie prima propoziţie prin „Culoarea roşie este o culoare primară” însă nu putem rescrie a doua propoziţie prin „Cartea este culoarea roşu”. În mod similar, în propoziţia „Callias este un om” putem substitui „om (man)” cu „fiinţă omenească” (human), însă în propoziţia „Omul este un animal” nu putem face acest lucru. Aşa cum am văzut, dacă modificăm modul unei propoziţii, atunci, făcând o schimbare gramaticală, noi modificăm atât înţelesul ei cât şi proprietăţile ei logice; iar acest lucru e suficient pentru a arăta că modul este atât o categorie logică, dar şi una gramaticală, fără ca în acest context cele două funcţii să se distingă.