Corin Braga

Împlinirea caii spirituale se pune astfel în termenii dobândirii puterii personale de a fi liber şi fericit, adoptând modul de viaţa şi atitudinea unui luptător care aspira la cunoaştere: „Un luptător este un vânător imaculat, care vânează putere” se spune în Călătorie la Ixtlan. O viaţa trăită impecabil trezeşte forţele necunoscute ale spiritului şi capacitatea clarviziunii. „Lumea este un mister. Ceea ce privim noi acum nu este totul. Exista mult mai mult în lume, de fapt, atât de mult, încât este nesfârşit.” (Castaneda, 1995, 181). Pentru a cunoaşte totul, trebuie sa îţi apropii lumea intrând astfel într-o lume a puterii.

O astfel de lume este „cealaltă realitate” descrisa de vrăjitorii lui Castaneda. Carlos se iniţiază în viziunile ei luând „plante de putere” de natura halucinogena al căror spirit, se spune, înalta sufletul şamanului în „lumea vrăjitorilor”: „Don Juan explica aceste plante ca fiind vehicule care conduceau omul spre forte impersonale sau „puteri„, iar stările produse de ele ca fiind „întâlnirile„ pe care le are vrăjitorul cu acele puteri pentru a câştiga controlul asupra lor” (Castaneda, 1995, 14).

Don Juan denumeşte puterea care locuieşte în cactusul peiote Mescalito, un spirit care ii învaţa pe oameni „adevăratul mod de a trai”. Participând la un mitote, fara sa consume plante halucinogene, Carlos percepe lumina radiind pe fetele indienilor care cântau şi luau peiote, apoi devine conştient de prezenta vie a mamei în amintire, a carei voce parca o aude lângă el. Mai târziu, don Juan ii va spune ca Mescalito planase deasupra lui tot timpul ritualului. Necunoscuta lume a puterii se încarcă cu semnificaţiile morţii şi renaşterii pentru cel care urmează calea iniţiatica a trezirii la „cealaltă realitate”. O experienta spirituala ne dezvăluie ceea ce suntem cu adevărat, iar iniţierea în lumea magica, întâlnirea cu puterea, revelează cealaltă fata a fiinţei umane, chipul lăuntric care ascunde menirea sufletului şi puterea de a-şi împlini aspiraţia către lumina. Astfel Eligio, un alt discipol al lui don Juan, când ia pentru prima oara peiote, învaţa într-o viziune mişcările unui dans sacru simbolizând gesturile eliberării.

Mescalito este un aliat. In explicaţiile lui don Juan, aliatul reprezintă manifestarea unor forte din lumea necunoscutului, iar în urma întâlnirii şi relaţiei magice cu astfel de „spirite” nonumane, vrăjitorul poate dobândi cunoaştere şi putere. Astfel, spiritul aliat care „păzeşte” intrarea în necunoscut ii apare lui Carlos, drogat, drept un ţânţar imens şi înfricoşător. Don Juan il previne de altfel: „Paznicul celeilalte lumi este un ţânţar” (Castaneda, 1995, 157), referindu-se la faptul ca apariţia înspăimântătoare a aliatului reprezintă doar un obstacol care poate fi învins daca tot ce apare în viziunea spirituala este transformat în „nimic”, vidul primordial al celeilalte lumi în care se poate pătrunde în starea fara gânduri.

Altădată, Carlos se întâlneşte cu un aliat după ce fumează din pipa vrăjitorilor şi devine capabil sa vadă fluxul de lumina al fiinţei lui Don Juan. O alta „întâlnire cu cunoaşterea”, după ce învaţa sa vadă în lumea magica, are loc când Carlos simte chemarea „moliei” purtând pe aripi „praful de aur al eternităţii”. „Acest praf este praful cunoaşterii” (Castaneda, 1995, 40), iar cunoaşterea dăruită de cântecul şi puterea aliatului ii apare lui Carlos în viziune „ca o ploaie cu fire de aur”. Fiecare sfera de lumina care zboară către el în viziune poate evoca un aspect al cunoaşterii asupra căruia se concentrează ucenicul vrăjitor. Carlos îşi întâlneşte aliatul ca pe o fiinţă de lumina care il poate atinge şi ii vorbeşte în gând: „Coiotul era o fiinţă luminoasa, fluida şi lichida” (Castaneda, 1995, 329). „Totul se oprise” în momentul întâlnirii, încât Carlos reuşeşte sa vadă liniile de lumina ale lumii.

Întâlnirea cu necunoscutul poate reprezenta o experienta definitiva în care viziunea asupra lumii se schimba total. Don Genaro povesteşte ca, după ce şi-a întâlnit aliatul şi s-a luptat cu el, nu s-a mai putut întoarce niciodată în locul de unde plecase, pentru ca noua lume era de nerecunoscut, iar lumea pe care o ştia pierise: „Nimic nu mai e la fel”.

Când percepţia se transforma şi „atenţia” conştientizează cea de-a doua vedere, a lumii magice, întreaga viziune asupra lumii se schimba şi omul trăieşte integral dimensiunile spirituale ale existentei. „A privi” descrie acţiunea obişnuită de percepere a lumii ca o ordine de obiecte şi fenomene pe care raţiunea le analizează şi afectul le simte ca distincte. Realitatea exista prin interpretarea pe care i-o dam noi, iar descrierea ei este susţinută prin gândurile noastre despre noi şi lumea resimţită prin intermediul senzaţiilor: „Dialogul interior este cel care ne tine legaţi de pământ. Lumea e aşa şi asa, aşa şi pe dincolo, doar pentru ca discutam cu noi înşine despre ea ca fiind asa” (Castaneda, 1995, 23). Pe de alta parte, „a vedea” exprima capacitatea fiinţei umane de a fi conştientă, printr-o percepţie subtila, de realitatea ascunsa, mai „adevărată” şi profunda a lumii. „A vedea” face posibila revelarea esenţei vieţii şi luminii care constituie principiul lumii şi al creaţiei cosmice. „A vedea” înseamnă cunoaştere de sine şi explorarea nesfârşită, prin clarviziune, a tainelor lumii. Calea cunoaşterii este dezvăluită de lumina lăuntrică, iar luptătorul o urmează cu spiritul impecabil, cu mintea şi inima limpezi de orice tulburare: „Un luptător fluid nu mai poate privi lumea cronologic. Iar pentru el lumea şi el însuşi nu mai sunt obiecte. El e o fiinţă luminoasa care exista într-o lume luminoasa” (Castaneda, 1995, 58).

Lupta omului cunoaşterii reprezintă o căutare netarmuita a luminii adevărului şi a bucuriei vieţii trăite din plin în fiecare clipa. Iar sensul lucrurilor şi interpretarea lumii se schimba când omul „vede” cealaltă realitate dincolo de aparente: „de câte ori sunt martor la ceva care în mod normal m-ar face sa fiu trist, eu pur şi simplu îmi schimb ochii şi vad în loc sa privesc. Dar atunci când întâlnesc ceva hazliu, privesc şi râd” (Castaneda, 1995, 109). Cea mai mare putere e puterea de a fi fericit. Un om al cunoaşterii este fiinţa care descoperă în fiecare clipa bucuria de a trai. „Adevărata experienta e sa fii om (…) viaţa este un miracol pe care il facem acum” (Castaneda, 1995, 67).

Trăim într-un univers al percepţiei, iar „lumea este o senzaţie” (Castaneda, 1995, 225). Viziunea asupra lumii este determinata de un „inel al puterii” prin intermediul căruia omul interacţionează cu mediul din jur şi se gândeşte pe sine ca subiect al cunoaşterii. Dar „lumea este un mister” şi adevărata cunoaştere caută sa dezvăluie esenţa lucrurilor şi lumii vii, care transpare în clarviziunea spirituala: „Ceea ce privim noi acum nu este totul. Exista mult mai mult în lume, de fapt, atât de mult, încât este nesfârşit” (Castaneda, 1995, 181). De aceea, un om al cunoaşterii dezvolta un alt inel al puterii, „inelul nonacţiunii”, prin care „ţese o alta lume”: „Lumea este lume, fiindcă tu ştii „acţiunea„ necesara pentru a o face asa. Daca nu i-ai cunoaşte acţiunea, lumea ar fi altfel” (Castaneda, 1995, 249). De aceea, pentru „a opri lumea” trebuie sa opreşti „acţiunea” care o recreează după categoriile percepţiei obişnuite. Astfel, „un om al cunoaşterii ştie ca piatra asta este piatra datorita „acţiunii„; daca el nu vrea ca piatra sa fie piatra, tot ce are de făcut e nonactiunea” (Castaneda, 1995, 248), similara cu „vederea” esenţei lucrurilor şi a legăturii vii dintre fiinţe şi univers. Sa cunoşti fiinţa din tine înseamnă sa realizezi „nonactiunea sinelui”: „Luptătorul are veşnic privirea orientata spre interior şi îşi dedica existenta unei neobosite şi totale cercetări a sinelui” (Castaneda, 1999, 39).

Lumea cunoscuta, necunoscutul şi incognoscibilul reprezintă dimesiunile existentei şi nonexistenţei intre care se întind aripile percepţiei umane. Daca incognoscibilul reprezintă misterul care nu se va dezvălui niciodată, „totuşi veşnic prezent, ameţitor de frumos şi înspăimântător în acelaşi timp prin infinititatea sa” (Castaneda, 1999, 49), necunoscutul reprezintă lumea tainica, cealaltă realitate, care poate fi cunoscuta prin „vedere”.

„A vedea înseamnă sa dezvălui esenţă a tot ce exista, sa fii martor al necunoscutului şi sa prinzi cu coada ochiului o licărire a incognicibilului” (Castaneda, 1999, 71). Exprimând cunoaşterea adevărată, „vederea” este o revelaţie a luminii fiinţei. După ce şamanul pierde forma umana, în aura ii apare un „ochi” prin care spiritul văzător percepe „cealaltă realitate” şi lumile visului. La Gorda poate deschide „ochiul” ca pe o usa către alta lume si, identificându-se cu el, poate zbura. După don Juan şi don Genaro „ochiul” este o lumina solara, portocalie. „Suntem bucăţi de soare. De aceea suntem fiinţe luminoase” (Castaneda, 1995, 135), spune La Gorda.

În viziunea iniţiaţilor, universul este compus dintr-un număr infinit de câmpuri energetice care exista în macrocosmos ca nişte fibre luminoase. Fiinţele vii transforma aceste câmpuri energetice în informaţie senzoriala a carei interpretare alcătuieşte sistemul nostru cognitiv. Lumea este o descriere, materialitatea ei este o simpla interpretare, în timp ce pentru vizionari lumea are o aparenta fluida şi luminoasa. Alcătuirea universului se regăseşte în configuraţia microcosmosului fiinţei umane văzut ca un ou cu mirifice fibre de lumina. Prin intermediul acestora, conştiinţa interacţionează cu structura energetica a universului pe diferite nivele de percepţie. Vederea vrăjitorilor capăta semnificaţia cunoaşterii esenţiale a legăturii dintre creaţie şi infinitate: „ceea ce-i făcea pe oameni vrăjitori era capacitatea lor de a vedea direct, nemijlocit, cum curge energia în univers” (Castaneda, 2003, 87).

Pentru a deveni oameni ai cunoaşterii, „aspiraţia vrăjitorilor era aceea de a atinge infinitatea. Contactul cu „latura activa a infinităţii„ (Castaneda, 2003, 86) este resimţit ca o „confruntare„ în care telul luptătorului este conştientizarea vibraţiilor luminoase ale principiului vieţii din univers: „Ceea ce exista cu adevărat în exterior sunt emanaţiile vulturului, fluidul în continua mişcare, şi totuşi neschimbat, etern„ (Castaneda, 1999, 54). Aceste emanaţii „ca nişte fascicule luminoase„, „conştiente de existenta lor, vii şi vibrante„, care „conţin fiecare o eternitate în sine„, constituie manifestarea unui principiu imuabil al vieţii cosmice. „Vulturul„ este astfel denumirea şi imaginea simbolica a unui principiu al voinţei care guvernează viaţa şi destinul tuturor fiinţelor, apărând vizionarului şaman „ca un vultur incomensurabil, negru ca tăciunele, stând drept, aşa cum sta un vultur, înălţimea lui atingând infinitul” (Castaneda, 1999, 176).

Luminozitatea umana este data de emanaţiile Vulturului, cuprinse în oul strălucitor care alcătuieşte corpul energetic al individului: „A percepe înseamnă a armoniza emanaţiile conţinute în interiorul coconului cu cele care se afla în afara lui” (Castaneda, 1999, 63). „Punctul de asamblare” selectează emanaţiile externe şi interne pentru a le armoniza într-o viziune a lumii, conform benzii de emanaţii specifice omului. Deplasarea punctului de asamblare în alte centre energetice din aura noastră determina viziuni neobişnuite asupra lumii percepute în cadrul altor benzi de emanaţie; „forţa acestei alinieri face lumea sa dispară” (Castaneda, 1995, 235). Conştiinţa, strălucind în aura fiinţei ca o lumina de culoarea chihlimbarului, „interpretează emanaţiile Vulturului, aşa cum un harpist interpretează o melodie pe coardele harpei sale”. In ceea ce priveşte controlul asupra stărilor de conştiinţă, „arta bătrânilor vizionari consta în deplasarea luminii de la locul sau originar” (Castaneda, 1995, 68).

Vechilor iniţiaţi tolteci, susţine don Juan, li s-a revelat „o viziune a Vulturului şi a emanaţiilor Vulturului” ca o interpretare spirituala a unui principiu transcendent: „In realitate insa, nu exista nici Vultur, nici emanaţii ale Vulturului, explica maestrul lui Carlos. Ceea ce exista acolo este ceva ce nu poate înţelege nici o fiinţă vie” (Castaneda, 1999, 57). Fiecare vizionar interpretează realitatea transcendenta după propriile puteri de a înţelege şi conform trăsăturilor culturale care i-au impregnat mentalitatea. Astfel, tradiţia spirituala a vechilor tolteci îşi spune cuvântul în interpretarea lumii magice configurând o „explicaţie a vrăjitorilor” pentru a descrie revelaţiile vizionarilor. Emanaţiile Vulturului erau numite de samanii indieni „porunci” şi Vulturul ca atare nu exprima decât o proiecţie în incognoscibil ale unor trăsături ale cunoscutului pentru a sugera o intuiţie: „Mult mai important decât vederea în sine este ceea ce fac vizionarii cu ceea ce vad” (Castaneda, 1999, 57), spune don Juan.

Asa cum forma de molie atribuita puterii nu era neapărat adevărată, cu atât mai putin este veridica silueta văzută de Carlos la „întâlnirea cu cunoaşterea”; forma antropomorfa este o interpretare conforma „vederii”, adaptata exprimării prin cuvinte şi înţelegerii umane. Întâlnindu-se cu „puterea cunoaşterii”, care „privita” apărea drept o „molie”, Carlos „vede” silueta unui om pentru ca imaginea sa fie conforma cu ideile lui despre lume. Tot astfel, el „vorbeşte” cu aliatul sub forma de coiot, la fel cum don Juan „vorbise” cu o căprioară: „Când explicaţia vrăjitorilor mi-a devenit clara, era prea târziu sa aflu ce mi-a făcut căprioară. Am spus ca mia vorbit, dar n-a fost aşa ()… Am vorbit toată viaţa, la fel ca tine, de aceea obişnuinţele mele dominau şi au fost extinse şi asupra căprioarei” (Castaneda, 1995, 33).

„Explicaţia vrăjitorilor” este dincolo de cuvinte şi cuprinde interpretarea revelaţiilor personale; de aceea ea prezintă doar o intuiţie a experientei adevărului, o sugestie a realităţilor spirituale, şi necesita „putere personala” pentru a fi înţeleasă. Astfel, explica don Juan, „tot ce facem, tot ce suntem, sta în puterea noastră personala. Daca avem destula un singur cuvânt dezvăluit ar fi suficient pentru a ne schimba viaţa. Dar daca nu avem destula putere personala, ne pot fi dezvăluite şi cele mai minunate parti de înţelepciune, dar revelaţia nu va avea nici cea mai mica importanta” (Castaneda, 1995, 17). Revelaţia pe care o transmite don Juan este cea a omniprezentei eternului conştientizata în clipa în care omul atinge totalitatea sinelui: „daca ai fi avut destula putere, doar cuvintele mele ar fi fost de ajuns ca să-ţi aduni tot sinele şi sa scoţi partea esenţială a lui din granitele în care se se afla” (Castaneda, 1995, 18). „Suntem fiinţe luminoase”, spune don Juan. „Explicaţia vrăjitorilor” consta în a înţelege lumina interioara, dar nimeni nu ar putea înţelege minunea luminii fara sa o vadă.

Sfera percepţiei umane finite este împărţită în doua: o parte, a conştiinţei elevate, care reflecta necunoscutul, şi cealaltă parte, a conştiinţei raţionale, care reflectează asupra cunoscutului. Cunoscutul reprezintă „tonalul”, „tot ce cunoaştem despre noi înşine şi despre lumea noastră se afla pe insula tonalului (.) Tonalul formează legile după care el înţelege lumea. Cu alte cuvinte, el creează lumea” (Castaneda, 1995, 151). Necunoscutul il reprezintă „nagualul”: „Nagualul este partea din noi pentru care nu exista descriere, nu exista cuvinte, nume, sentimente, cunoaştere” (Castaneda, 1995, 152).

Din momentul în care ne naştem, părăsim conştiinţa nagualului pentru a ne forma fiinţa adaptata existentei, dar eul tonalului acaparează sentimentul realului, iar omul resimte dualitatea inerenta ca pe o lipsa a întregului. „Tonalul începe de la naştere şi se sfârşeşte la moarte, dar nagualul nu se sfârşeşte niciodată” (Castaneda, 1995, 170). Nagualul reprezintă principiul imuabil al conştiinţei pure, impersonale, existenta originara în care se întorc elementele tonalului care cunosc viaţa şi moartea. Când forţa vitala părăseşte corpul, în cazul morţii omului, elementele conştiinţei personale se dezintegrează în nagual, dar în cazul călătoriei luptătorului în nagual, „mănunchiul de sentimente nu se dezintegrează, ci doar se răspândeşte, fara a-şi pierde unitatea” (Castaneda, 1995, 322). Scopul cunoaşterii şamanice il reprezintă pregătirea pentru clipa eterna a morţii; de vreme ce omul cunoaşterii „vede” vibraţiile de lumina ale vieţii, viaţa lui pătrunde dincolo de moarte ca lumina a conştiinţei. Atenţia nagualului poate „aprinde” emanaţiile din aura fiinţei mistuita de focul lăuntric. Omul e lumina eterna, daca se vede astfel; fiinţă e voinţa de a fi: „Explicaţia vrăjitorilor spune ca fiecare dintre noi are un centru din care poate fi simţit nagualul, voinţa” (Castaneda, 1995, 322).

Nagualul este indescriptibil, „nagualul este doar pentru a fi martor la el „. Dar daca o parte a lumii este misterul însuşi, nimic nu poate fi explicat cu adevărat, fiindcă totul fiinţează în mister: „Raţiunea poate sa fie martora la efectele tonalului, dar nu va reuşi niciodată să-l înţeleagă, sau să-l dezvăluie (.) Tonalul fiecăruia dintre noi nu este decât o reflexie a acelui indescriptibil necunoscut, care este plin de ordine; nagualul fiecăruia dintre noi nu este decât o reflexie a acelui indescriptibil vid care conţine totul” (Castaneda, 1995, 327-328).

Tonalul se reflecta pe sine în raţiunea care înţelege lumea; când oglindeşte nagualul în conştiinţă, omul atinge totalitatea fiinţei. Atunci nimic nu poate fi explicat, pentru ca totul poarta înţelesul fiinţei. „Secretul unui vrăjitor este faptul ca el ştie sa ajungă la nagual, dar o data ce a ajuns acolo şi tu şi el puteţi interpreta ceea ce se întâmplă în orice maniera posibila” (Castaneda, 1995, 214).

„. Un singur cuvânt dezvăluit ar fi suficient pentru a ne schimba viaţa”. „Explicaţia vrăjitorilor” este doar un cuvânt, cuvântul ultim al vrăjitorului care a uitat de cuvinte: „Eu sunt Juan Mâţuş. Acesta este numele meu şi il rostesc pentru a crea un pod pe care tu să-l treci şi sa ajungi la mine” (Castaneda, 2003, 19). Omul cunoaşterii a înţeles cuvântul tăcut al fiinţei. Insa „urmaşii lui caută inca, şi nu vor mai găsi în veci cuvântul care sa cuprindă universul” (Borges, 1983, 170).

La un moment dat, Don Juan ii spune lui Carlos înainte de a sari în abisul misterului: „Ai început drumul cunoaşterii scriind şi o sa termini în acelaşi mod” (Castaneda, 1995, 333). Urmând „drumul cunoaşterii scriind”, ne putem întreba daca a „sărit” vreodată Carlos din universul imaginar creat prin „scris”? A existat vreodată în lumea reala acel „Carliţo”, cum il alintau vrăjitorii, despre care a scris Carlos Castaneda? Pentru cititori, „drumul cunoaşterii scriind” al lui Carlos reprezintă iniţierea prin cuvânt într-un univers simbolic al ficţiunii. Poate ca „lumea vrăjitorilor” nu e altceva decât vraja cuvintelor. Uneori, ficţiunea este mai adevărată decât realitatea. Ficţiunea este lumea care ia în stăpânire „cealaltă realitate”; căutând o „explicaţie a vrăjitorilor”, ajungem sa existam chiar noi în cuvânt.

Anca Buciuman.

Istorisiri din lumea de dincolo.

Abstract: The article comments the interest that was always connected to the concept of the Other World and its particular representation în Castaneda's work. The study takes as a starting point I. P. Culianu's assertion about the importance of such a subject în nowadays philosophical thinking. The appoach is diacronical, trying to establish the place of Castaneda's alternative worlds as compared to an entire tradition of the concept. Besides the tradition/Castaneda raport, the most unconventional comparison în the study is that with the virtual worlds created by the computers.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, the Other World, I. P. Culianu, Exstasy/trance, Death, virtual worlds „Va exista mereu o dimensiune care duce spre necunoscut, fie ea aceea a mitului, a patra sau a n-a dimensiune…”

I. P. Culianu.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au acordat o mare importanta călătoriilor în lumea de dincolo. Noi, cei de astăzi, ne punem mereu întrebări despre veridicitatea acestor „lumi”: unde se duceau acei oameni care pretindeau ca ar fi călătorit în alta lume? Mai mult, exista ceva dincolo de lumea noastră înconjurătoare? Răspunsul poate fi pozitiv sau negativ. Daca acceptam prima varianta de răspuns, îndoială persista în a ne măcina: aceste universuri pe care unii le-ar fi vizitat, sunt ele parti ale universului nostru fizic? Sunt universuri paralele sau universuri mentale? Si, în oricare dintre ipoteze, cum au reuşit oamenii sa ajungă la ele?

În ultimul sau interviu, acordat Gabrielei Adameşteanu, I. P. Culianu face o remarca speciala cu privire la gândirea filosofica contemporana. Aceasta n-ar mai privilegia marile teme heideggeriene despre fiinţa („Ce este ceea ce este?”) şi fiinta-spre-moarte (Sein-zum-Tode) ci s-ar orienta spre probleme cognitive şi spre lumile alternative. Filosoful, matematicianul şi teologul George Berkely afirma în Principles of Human Knowledge (1710): „Unele adevăruri sunt atât de apropiate şi evidente pentru spirit, încât omul trebuie doar să-şi deschidă ochii pentru a le vedea… „

Lumile psihanalizei, ale istoriei religiilor, ale SF-ului, ale ştiinţei atomice sunt toate out of this world. Numitorul comun al numeroaselor abordări ale problemei călătoriei în alte lumi se axează pe faptul ca universurile explorate nu sunt altceva decât universuri mentale, cu alte cuvinte ca realitatea lor este în mintea exploratorului. Din nefericire, nici un studiu amănunţit asupra problemei nu pare a ne elucida misterul despre ceea ce este mintea umana, ba mai mult, despre ce este spaţiul nostru mental.

După mai bine de doua secole întunecate de pozitivism ce au pus totul pe seama ficţiunii, cele doua probleme revin la suprafaţă o data cu apariţia ciberneticii şi a computerelor. Suntem tentaţi sa admitem ca spaţiul nostru mental este nelimitat. Lăsându-ne ghidaţi de tot ce înseamnă imaginaţie, pătrundem în alte universuri care par, la o prima vedere, necunoscute. Sceptici, psihologii afirma ca toate experimentele ne sunt relaţionate fie cu experienta personala, fie cu ceea ce exista deja în mintea noastră. Astfel, de la început este înlăturată premisa lui J. Locke potrivit căreia mintea noastră ar fi o tabula rasa.

Încercând sa înţelegem spaţiul mental, recurgem deseori la soluţia de a-l considera ca fiind unul paralel cu lumea noastră, insa lucrurile nu sunt aşa de uşoare. Lumea exterioara influenţează lumea noastră interioara şi invers. Relaţia dintre „universul mental” sau „lumea interioara” şi realitatea fizica a suscitat întotdeauna interesul metafizicii, ştiinţei, religiei şi chiar noua tehnologie. Majoritatea cercetătorilor au respins ideea paralelismului celor doua lumi. Unii au considerat lumea exterioara un construct al lumii interioare. Alţii au fost de părere ca cele doua universuri interferează. Pentru aceştia din urma, misterul este legat de faptul ca nu ştim niciodată începutul şi sfârşitul vreunuia.

I. P. Culianu observa faptul ca deocamdată nici măcar nu ne-am elucidat pe deplin asupra a ceea ce numim „spatiu”. Teza lui Culianu este ca lumea noastră interioara modelează lumea exterioara. Desi lumea exterioara pare a fi una şi aceeaşi pentru toţi, ea nu este asa. Exemplul clasic este cel al sticlei pe jumătate plina. Optimistul, spune Culianu, o va vedea plina pe jumătate, în vreme ce pesimistul o va vedea goala pe jumătate. Observam ca, în felul lor, fiecare are dreptate. Toţi au dreptate, după cum, „fiecare hulitor cu blestemul lui, fiecare călugăr cu rugăciunea lui” (Culianu, Pergamentul diafan).

Încercam mereu sa sondam necunoscutul, fie acesta o alta lume pe care ne-o imaginam, fie realitatea care nenconjoara. Miturile, poezia, utopiile, extazele, visele şi viziunile ne deschid porţi spre alte lumi.

Şamanismul este o tehnica a extazului al carei punct final este călătoria în lumea de dincolo. Tradiţia şamanică presupune intrarea şamanului în transa pentru a elibera un suflet ce-a fost luat de duhurile necurate. Răspândit în aria culturala asiatica, modelul şamanic este remarcabil prin omogenitatea sa şlefuita de-a lungul mileniilor în regiuni îndepărtate cum ar fi Australia aborigena, America de Nord şi de Sud, Asia Centrala şi Siberia, Europa de Nord şi de Est, Africa. Anumite texte literare ale Greciei Antice sugerează ca şamanismul ar fi existat şi în antichitatea mediteraneana.

Potrivit lui M. Eliade şamanul este „maestrul extazului”. Conceptul de extaz are mai multe semnificaţii: In vechea Grecie termenul era utilizat pentru denumirea unor experiente făcute de practicanţii cultului dionysiac; după alti autori, acest termen este sinonim cu „transa” şi ar desemna nişte tehnici care au în comun o stare de „disociaţie mentala” (I. M. Lewis). Potrivit lui J. D. P. Bolton termenul este folosit în trei situaţii: „. Aceea de posesiune, când subiectul e prada uneia sau mai multor activităţi insolite; aceea de transa hipnotica sau mediumnica, în care subiectul e calm, dar viu în mod concret; şi aceea de catalepsie, când subiectul e într-atâta privat de toate facultăţile sale, până la oprirea respiraţiei şi a pulsului, încât are aparenta unui mort, cu toate ca, după ce se reîntoarce la viaţa, e capabil să-şi povestească percepţiile şi cunoştinţele dobândite în spirit”.