Corin Braga

Explicaţia termenului „extaz” o găsim mult mai bine reliefata la origine: verbul grecesc „ex-istano” (existao, existeni) din care provine substantivul ex-statis, indica mai întâi acţiunea de a se deplasa, a se duce în afara, a schimba ceva sau o stare de lucruri; sau a ieşi, a părăsi, a se îndepărta, a abandona. Substantivul ex-statis va semnifica deci deplasare, deviere, alunecare, tulburare, delir, stupoare, excitaţie provocata de băuturi ameţitoare. Câmpul semantic al cuvântului este destul de vast şi se raportează la ideea de disjuncţie, „de a ieşi din cadrele ce reglementează, în împrejurări istorice date, criteriile normalităţii” (Culianu, 1998).

În Grecia, inca înainte de secolul al V-lea se vorbea de mai multe categorii de experinte ce intrau în sfera noţiunii de „extaz”. O prima clasa era reprezentata de dionysism, cult ce presupunea un grup alcătuit din subiecţi posedaţi involuntar (de mania emanata de Zeu). Actorii ritualului dionysiac erau majoritatea femei, ale căror manifestări erau dansul, consumul unor băuturi ameţitoare ce se soldau nu de puţine ori cu vagabondajul în munţi sălbatici (oreibasia). A doua clasa de extatici erau în contrast cu cea dintâi şi erau pusi în relaţie cu zeul Apollon din Hyperboreea. Potrivit lui E. R. Dodds, reprezentaţii acestei clase pot fi numiţi şamani. Nietzsche a teoretizat în scopuri proprii aceasta opoziţie intre „apollonic” şi „dionysiac”.

În funcţia de şaman, tradiţia greaca aduce în discuţie un personaj aparte: iatromantul, un medecine-man grec. Iatromanţii erau medici (iatroi) şi ghicitori (manteis), purificatori (cathartes) şi taumaturgi. Ei aveau capacitatea de a călători în „spirit”, în spatii diferite, dar şi în timp. Daca foloseau plante halucinogene sau nu, problema nu a fost rezolvata. Cert este ca aceste persoane au fost sursa de inspiraţie pentru ceea ce medicina noastră numeşte „sindrom de abstinenta”, fiindcă evitau mâncarea si, probabil, raporturile sexuale.

Aşadar, şamanul avea rolul atât al unui medic, cât şi al unui intercesor, legat atât de lumea mundana, cât şi de cea supranaturala. Călătoria este rezultatul unei căutări: pentru a avea viziunii extaticul se duce într-un loc euforic, necromantul evoca tărâmul morţilor, sfântul Pavel – cerul, şamanul – o alta lume, cu alte cuvinte, un „dincolo” de ceea ce exista în realitate. Platonicienii vorbeau de transmigrarea sufletului dintr-un corp intraltul. Credinciosul creştin ştie, inca de la izgonirea din Rai, ca exista o alta lume mai buna decât a noastră.

Tot o alta lume încearcă să-i dezvăluie vrăjitorul mexican indian Juan Mâţuş eroului nostru, Carlos Castaneda. Conceptele şi practicile vrăjitoreşti ii sunt cu totul străine lui Carlos, încât răbdarea şi maniera sub care i le prezintă maestrul sau nu fac decât sa suscite interesul cititorilor, la fel de dezorientaţi pe cât este şi naratorul.

Întâi de toate suntem stupefiaţi, o data cu personajul nostru, Carlos, de revelaţia conform căreia concepţia noastră despre lume nu este definitiva, ci doar o interpretare dintr-o multitudine de interpretări descriind o multitudine de lumi alternative. La început, pentru a-i produce ucenicului sau „niveluri de percepţie particulare”, don Juan foloseşte trei plante halucinogene: peyotl, datura inoxia şi o psylocibe. Tot cea ce ştia Carlos despre lume se dovedeşte a fi ineficient şi întrebările pe care i le pune maestrului sunt, în marea lor majoritate, de-a dreptul infantile.

Il vedem pe Carlos ca un „strain” căruia tot ce-nseamnă cunoaştere despre lume ii pare a fi incomprehensibil. Timp de 13 ani, în calitatea de profesor, Juan Mâţuş, indian yaqui, încearcă să-i dezvăluie novicelui Carlos lumea cognitiva a şamanilor din Mexic din timpurile străvechi. Metoda lui don Juan este una speciala, care ascunde esenţa şi importanta metodelor sub aparenta cotidianului.

Samanii din vechiul Mexic, aşa cum ii înfăţişează Castaneda, vorbeau de o energie ascunsa înăuntrul sinelui. Pentru ei, totul este energie, chiar şi plantele din natura sunt alcătuite din energie, trebuie doar sa înveţi „sa vezi”, sa atingi esenţa lucrurilor. Pentru şamani, scopul cunoaşterii este pregătirea pentru călătoria finala, călătorie pe care fiecare om trebuia s-o facă la sfârşitul vieţii. Pentru ei, starea vaga şi idealizata pe care noi o numim „viaţa de după moarte”, este un spatiu cât se poate de concret şi plin de lucruri practice, cu funcţii asemănătoare celor din viaţa de zi cu zi. Juan Mâţuş numeşte acest spatiu unde pătrund vrăjitorii după moarte latura activa a infinităţii.

Pentru a pătrunde în lumile paralele este nevoie sa spargi barierele percepţiei, să-ţi muti atenţia de pe tonal pe nagual, adică sa te aliniezi unei alte benzi de emanaţii. Pe parcursul deplasării, călătorul întâmpina un zid, ca un fel de opacitate perceptuala. Vechii vizionari au numit acel moment zidul de ceata. Acestei mutaţii în alta lume i s-au conferit mai multe explicaţii. Mircea Eliade observa ca extazul în practicile şamanice presupune la un moment dat o trecere primejdioasa. Odinioară se vorbea de o punte ce făcea legătura intre Cer şi Pământ şi le permitea oamenilor sa comunice uşor cu zeii. Una dintre explicaţiile care i s-au dat punţii a fost aceea de simbol al „porţii strâmte” sau al „trecerii paradoxale”, pentru ca o data cu întreruperea comunicării dintre Cer şi Pământ nu s-a mai putut traversa puntea decât în „minte”, adică în moarte sau în extaz. De acest privilegiu nu se „bucura” oricine, pentru ca puntea este păzită de demoni sau monştri care ameninţa sa devore sufletul.

Prin extaz, samanii pot traversa aceasta punte. Simbolic, putem înscrie aceasta trecere în sfera miturilor de iniţiere ce presupun refacerea unităţii primordiale dintre Cer şi Pământ. Samanii lui Castaneda vad acest lucru ca o abolire a rupturii ce exista în coconul energetic al fiecăruia dintre noi. Plenitudinea oului nostru luminos, afirma don Juan, conferă posibilitatea de-a te deplasa uşor intre diferitele benzi de emanaţii ale universului.

În mitul cosmologic construit de Castaneda, fiinţă umana, împreună cu tot ceea ce exista, este emanaţia unei păsări incomprehensibile, metafizice, Vulturul: „Tiparul uman este acea porţiune din emanaţiile Vulturului, pe care vizionarii pot s-o vadă direct…” (Castaneda, 1985, 277).

Cartea egipteana a morţilor vedea moartea ca pe un soim care îşi ia zborul, iar în Mesopotamia răposaţii sunt înfăţişaţi sub forma unor păsări. In legendele despre pasarea cosmica, buriatii povestesc ca la început nu au existat decât zeii la apus şi spiritele rele la răsărit. Când zeii l-au creat pe om, spiritele rele au încercat să-l distrugă prin boala şi moarte. Insa zeii au luat partea oamenilor, trimiţând un aliat care sa lupte împotriva spiritelor. Aliatul a apărut mai întâi sub forma unei Acvile. Pentru ca nu ştia limba oamenilor, Acvila a cerut ajutorul zeilor. Porunca a fost de a se împreună cu prima fiinţă pentru a o transforma în şaman. Legenda spune ca Acvila s-a împreunat cu o femeie care a născut un copil care ar fi devenit şaman. După alţii, însăşi femeia s-ar fi transformat în şaman. Cert este insa ca Vulturul este interpretat ca un simbol şamanic. Aceasta pasare totemica, un fel de strămoş primordial, supraveghează toată lume:„…Tot ce ne înconjoară… Exista undeva şi ne conduce vieţile” (Castaneda, 1998, 89-90).

În fond, ceea ce încearcă sa realizeze don Juan cu ucenicul sau nu consta în a-l ridica din lumea raţionalului, ci a-i arata ca printr-un exerciţiu mental (mai ales prin vis) poţi distruge barierele lumii percepute în mod curent. Carlos afla ca fiinţă umana, o data ce învaţa să-şi deplaseze punctul de asamblare, iese din lumea noastră şi poate „naveta” prin şapte ale lumi sau dimensiuni. Printr-un exerciţiu specific de mişcare a ochilor, vrăjitorul face ca punctul de asamblare sa se mişte şi sa se ancoreze într-o alta banda de emanaţii. In vis se realizează cel mai bine aceasta trecere. E ca un fel de trecere intre diferitele nivele de conştiinţă, ca o trecere prin cojile unei cepe. A ajunge în alte benzi presupune o mişcare din interior spre exterior, o mişcare a punctului de asamblare din interiorul oului luminos spre exteriorul acestuia.

În vis, Carlos este învăţat sa călătorească în lumi îndepărtate. Am fi tentaţi sa credem ca e vorba de o deplasare a corpului fizic, insa samanii vorbeau de un „corp din vis”, de un dublu, un celalalt. „Cum are loc asemenea călătorie? Întreabă Carlos.

— Nu poţi şti cum se petrece… Emoţii puternice sau o atenţie intransigenta, sau un mare interes pot servi drept ghid; apoi punctul de asamblare se fixează puternic în poziţia de visat,… ca sa traga acolo toate emanaţiile din interiorul coconului.” (Castaneda, 1985, 299).

Stările alternative descrise de Castaneda, fie ele fictive sau reale, lucrul acesta e irelevant, ridica nişte probleme majore. „Stările de realitate neobişnuită”, după cum el însuşi le numeşte, experiente de ieşire în afara corpului, mai mult, experiente la limita morţii (v. momentul aruncării în prăpastie, Castaneda, 1985, 308), reprezintă o călătorie într-o alta dimensiune. I. P. Culianu afirma ca actualmente aceste călătorii în alte lumi sunt deschise de către ştiinţele exacte, ca fizica şi matematica sunt în mare măsură responsabile de revenirea interesului pentru căile mistice de cunoaştere. Ele au deschis noi perspective, afirmând ca universul nostru nu este decât o convenţie bazata pe imaginile pe care le avem despre lume.

Daca acceptam aceasta ipoteza, înţelegem mai uşor aserţiunea lui don Juan conform căreia: „deplasarea punctului de asamblare dincolo de linia mediana a coconului omului face întreaga lume pe care o cunoaştem sa dispară într-o clipa, ca şi cum ar fi ştearsă…” (Castaneda, 1985, 300). Lumea noastră exista doar pentru ca noi, emanaţiile „nu-stiu-cui”, fie el Vultur sau Dumnezeu, ne-am stabilit punctul de asamblare în acest loc.

Imaginata iniţial în secolul al XIX-lea, dimensiunea a patra a fost o ipoteza noua, care a sugerat o explicaţie pentru mai multe fenomene misterioase, asociate de regula magiei sau religiei. Desi nu avem un organ pentru perceperea celei de-a patra dimensiuni, trăim într-o lume tridimensionala în care nu toate lucrurile sunt pe deplin clare: de exemplu timpul.

Prin proprietatea lor de-a provoca stări alterate de conştiinţă, substanţele halucinogene reprezintă o prima modalitate de-a trece barierele percepţiei. Transformarea cuiva în propria sa imagine din oglinda sugerează singurul spatiu în care acest fenomen ar fi posibil. Episodul relatat de Lewis Carroll în Casa oglinzilor se pliază foarte bine unui astfel de spatiu. Alice vede prin oglinda ca încăperea din oglinda este exact ca salonul din casa ei, dar inversata. „Eu pot sa vad totul, când ma urc pe un scaun – totul, afara de porţiunea dindărătul căminului. O, cât as vrea sa pot vedea şi aceasta parte! Apoi, cărţile seamănă cu ale noastre, dar cuvintele sunt scrise de-andoaselea”.

„Cealaltă realitate” pe care ne-o propune Castaneda nu este altceva decât viziunea mintii noastre, rezultatul imaginilor pe care le ducem cu noi în alta lume, o data cu mutarea acelui punct de asamblare prin care Juan Mâţuş denumeşte atenţia noastră.

De multe ori oamenii, când vorbesc de o trecere, o asociază morţii. şi astăzi se spune ca înainte de a merge pe „ultimul drum” trebuie să-ţi „reglezi conturile” cu aceasta lume. Don Juan il sfătuieşte pe Carlos ca, înainte de călătoria finala, înţeleasă ca o încununare a învăţăturilor sale, sa se elibereze de tot ceea ce înseamnă Legenda personala, de relaţiile cu cei din jur, şi sa se scufunde în propriului sau sine.

Retragerea în sine presupune un exerciţiu pe care don Juan il numeşte recapitulare, alcătuirea unui fel de album cu evenimentele importante din viaţa. O singura întâmplare, o amintire „grea”, este suficienta pentru a declanşa acest proces, funcţionând ca o călăuză, un far care „iluminează totul în cadrul recapitulării”.

Or, constata Carlos, „pe măsură ce recapitulam, toate gunoaiele ies la suprafaţă” (Castaneda, 1985, 176). Pentru noi, balastul care ne încarca memoria şi existenta este uşor de explicat, dar „învăţătura” lui don Juan este de-a dreptul uimitoare şi şocantă. Castaneda provoacă întreaga noastră cunoaştere despre lume, susţinând ca am avea doua minţi: una adevărată, care este ascunsa în obscuritate, şi o minte superficiala, pe care o folosim zilnic şi care este, stupoare, o „instalaţie străină”, un implant făcut de nişte fiinţe spirituale pentru a ne controla.

Aceasta „instalaţie străină” ne provoacă conflicte, ambiţii, deznădejde; este, am putea spune noi, latura dionysiaca, frenetica, din fiecare dintre noi, constructiva şi distructiva în acelaşi timp. Mintea adevărată este vocea şoptită ce ne aduce întotdeauna ordine, claritate, este latura apollinica, calma a vieţii noastre (Castaneda, 1985, 20-21). Adevăratele amintiri, adică lucrurile cu adevărat consistente, susţine don Juan, provin din mintea noastră adevărată.

I. P. Culianu susţine ca mintea noastră ar fi un „fragment dintr-un puzzle universal”. Ce este mintea? Freud de exemplu o asocia unui spatiu de reprimare a dorinţelor şi impulsurilor sexuale personale, Jung vorbea de „inconştientul colectiv”. Culianu asociază mintea cu şahul deoarece acesta presupune o infinitate de variante de combinaţii bazate pe un lot redus de piese şi un set de reguli bine precizate. La fel funcţionează şi mintea omeneasca. Numai ca, spre deosebire de şah, „jocurile mintii sunt jocuri care nu pot fi câştigate, deoarece nu exista nici o procedura de şah mat”. Partida se poate juca la infinit. Motanul Behemoth s-ar distra de minune la aceasta partida; nici chiar Diavolul în rol de judecător nu l-ar mai putea opri. Dar poate ca şi el este rezultatul unor combinaţii binare şi atunci… ne putem întreba şi noi ca şi autorul povestii despre Alice: „Voi ce credeţi ca a fost?” (un vis sau o realitate?).

Astăzi, mai mult ca oricând, este necesar sa ne cunoaştem propria noastră minte, dar şi creaţiile ei pentru a putea fi martorii unor universuri necunoscute. Pentru a ne plimba prin Erewhon-uri avem nevoie de libertate în spaţiul nostru mental. A fi liber nu înseamnă a te manifesta haotic în lume, ci a putea selecta din multitudinea de posibilităţi pe care viaţa le oferă acea cale care poate duce la desăvârşire. „A vedea”, aşa cum susţin samanii lui Castaneda, înseamnă a acorda atenţie lucrurilor pe lângă care înainte doar treceai în fuga, înseamnă de fapt o înţelegere în profunzime a spaţiului din jurul nostru. Acest spatiu, Culianu il numeşte „spaţiul Hilbert”, un spatiu matematic cu un număr infinit de dimensiuni; iar viaţa noastră obişnuită o numeşte un „fractal”, o „ramificaţie infinita care se conformează unei anumite reguli”. Regula creează un univers şi în acesta alegerea noastră „intre” şi „intre” da naştere la noi ramificaţii ale altui univers, astfel încât trăim într-o multitudine de universuri de tip fractal.

După Juan Mâţuş, libertatea este marele dar făcut oamenilor de către Vultur, este capacitate de a muta punctul de asamblare în universuri noi. Vechii şamani nu gândeau lumea în funcţie de timp şi spatiu, ci în funcţie de gradul de conştientizare. Şamanul este în mod frecvent un specialist în vise. Lumea spiritelor pe care o parcurge în timpul călătoriilor este asimilabila unei lumi onirice. Maestrul intru călătorii vânează încercările de ieşire din obişnuit, din banal. Carlos se arunca în abis, insa, paradoxal, se trezeşte în patul sau din Los Angeles. Întrebarea pe care şi-o pune este daca nu cumva murise şi înviase, pentru ca altfel nu-şi poate explica cum străbătuse distanta dintre Mexic şi L. A. în nici 10 ore (Ibidem, 308). Castaneda explica ca acest salt a fost posibil prin mutarea punctului de asamblare într-o alta poziţie, implicând nişte câmpuri de energie care de obicei sunt situate la periferia conştientizării.

Tema universurilor alternative este astăzi în mare voga, gratie, printre altele, lumilor virtuale create pe calculator. Internetul joaca în acest sens un rol major. Una dintre funcţiile Internetului este şi aceea de a crea lumi virtuale sau imaginare. Ce este realitate virtuala? In mod obişnuit, ea reprezintă o lume posibila, alternativa fata de lumea noastră obişnuită, creata prin înşelarea simţurilor umane: auzul, văzul şi simţul tactil. Mai exista insa o realitate virtuala conceptuala. Ea cuprinde imaginile şi reprezentările unor expoziţii în cyberspaţiu sau ale unor oraşe virtuale. Oricare dintre noi poate crea „realitatea” sa virtuala.

Lumea virtuala a calculatorului înlătura toate barierele legate de timp, spatiu sau de oboselile şi spaimele călătoriei propriu-zise. Îţi permite, de exemplu sa te „bronzezi” pe plajele însorite ale Coastei de Azur, sa trăieşti viaţa sălbatică a unor insule pustii sau sa te inclini la templul lui Buddha. Exista chiar posibilitatea de a-ţi crea un oraş al tau dotat cu tot ce tine de urbanitate: parc, Primărie, Biblioteca, metrou etc.

Mrejele în care te poţi prinde nu sunt insa reale, sunt simple virtualităţi create de imaginaţia mintii umane. şi totuşi, cum îţi dai seama ca totul nu este decât o viziune?

Cosmina Berindei.

Castaneda şi şamanismul tradiţional.

Abstract: As a sceptical approach to Castaneda's system, the article questions the „non-fiction” label the books possess, în comparing their serious research character with the tradiţional canonic studies on shamanism. Even more, it compares different points from the shamanic profile as it appears în Castaneda's work with the tradiţional roles belonging to the same figure. In conclusion, Castaneda's system is considered a contemporary variant of shamanism, more easily accessible to the postmodern man, judging this act of recovery of a mythical exotic background as typical for a period (the 20th century) and a space (the Western society) which is faced to the „anxiety of nothingness”.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Tradition, don Juan Mâţuş, Sorcerer, the Eagle, initiation, the Toltecs.

Prima reacţie a cititorului lui Carlos Castaneda, avertizat ca are în mâna o carte care nu este ficţiune (cele unsprezece volume au apărut în colecţia pocket non-fiction!) este de a o aşeza înapoi în raftul bibliotecii, mai degrabă decât de a începe o analiza asupra teoriilor lui. După ce va fi citit G. Frazer, L. Lévy-Bruhl, Cl. LéviStrauss, M. Eliade sau I. P. Culianu, cărţile lui Castaneda ii par oricui nişte erezii. Ceea ce-l incomodează pe cititorul mai mult sau mai putin avizat este atitudinea socratica, afişată neîntrerupt de către Carlos, tânărul student de la Universitatea California, pornit în călătorie cu scopul de a cunoaşte plantele medicinale folosite de către indienii din zona Mexicului de sud-vest şi nord, care-l întâlneşte insa pe don Juan Mâţuş şi începe alături de acesta iniţierea în tainele şamanismului. Volumele sale vor fi povestea acestei iniţieri ale carei scop ultim ar fi realizarea călătoriei finale, echivalenta cu o trecere discreta spre infinitate, privilegiu al celor iniţiaţi, spre deosebire de neantizarea la care vor fi supuşi ceilalţi care vor fi absorbiţi de către Vultur (Castaneda, 2003, 14).

Oricâtă ostilitate s-ar afişa fata de scrierile lui Castaneda, adevărul este ca în ele se articulează un sistem extrem de consistent, care are surse dintre cele mai diverse: posibile similitudini pot fi stabilite intre acest sistem şi gnosticism, hinduism, creştinism, ocultism si, evident, şamanism.

Având în mâna un volum al lui Castaneda – şi ma refer aici mai ales la primele patru!

— Cititorului ii încolţesc în minte, volens nolens, aceleaşi întrebări pe care însuşi autorul le formulează, despre autenticitatea trăirilor sale. Situându-ne pe poziţia relativismului postmodern care neaga posibilitatea formulării unor adevăruri ultime, scopul cercetării noastre nu este acela de a formula posibile ipoteze legate de veridicitatea relatărilor, ci de a compara şamanismul tradiţional cu sistemul elaborat de către Castaneda, urmărind, prin intermeniul iniţierii lui Carlos, diversele elemente de şamanism care apar, privind funcţiile şamanului, stăpânirea spiritelor auxiliare, tehnicile şi accesoriile folosite de el şi universul sau de manifestare.

Şamanismul este o forma religioasa primitiva, răspândită la triburile de pe toate continentele, având în centru figura şamanului, preotul-vrajitor tribal, oficiant de cult, „mare specialist al sufletului omenesc”, pe care numai el il poate vedea fiindcă-i cunoaşte forma şi funcţiile (Kernbach, 1995, 558-559; Eliade, 1997b, 230). Pe parcursul volumelor lui Castaneda, niciodată nu-l vedem pe Juan Mâţuş în relaţie cu membrii comunităţii, oficiind pentru aceştia. Ceea ce face el este să-i iniţieze pe membrii echipei sale într-o noua forma de vrăjitorie, diferita de cea pe care o practicau vechii şamani.

În „învăţăturile” lui don Juan, vrăjitorii din timpurile străvechi ar fi fost primii care au constatat ca lumea este alcătuită, în primul rând, din energie şi abia apoi din obiecte (Castaneda, 2000, 15). Greşeala lor ar fi constat în aceea ca au atribuit acestei forme de energie impersonala caracteristici umane şi au crezut ca o puteau controla şi îmblânzi, neînţelegând ca, fiind energie pura, aceasta nu avea capacitatea sa susţină vreun efort (Castaneda, 2003, 233).

Vrăjitoria este definita în sistemul lui Castaneda ca fiind „manipularea punctului de asamblare pentru a-i schimba focarul de contact cu marea întunecată a conştientizării, făcând astfel posibila percepţia altor lumi” (Castaneda, 2003, 233). Daca în vechea vrăjitorie se miza mult pe mister, la Castaneda acesta este înlocuit cu teoria despre energie, prin care se explica totul. Accesul la cunoaşterea acesteia se realizează insa prin propria experienta: „splendoarea vrăjitoriei consta în faptul ca fiecare vrăjitor trebuie sa probeze totul prin propria experienta” (Castaneda, 2000, 25), ceea ce aminteşte de probele iniţiatice din şamanismul tradiţional, prin care neofitul trebuia sa ia contact nemijlocit cu lumea spiritelor pentru a deveni şaman.

Funcţia şamanului tradiţional se dovedeşte de neînlocuit la orice ceremonie legata de experientele sufletului omenesc „ca unitate psihica precara, gata sa părăsească trupul şi ca prada uşoară pentru demoni şi vrăjitori” (Eliade, 1997b, 177). Juan Mâţuş este şi el un medic, învăţăturile pe care i le da lui Carlos sunt legate de felul în care el va deveni capabil sa facă fata solicitaţilor lumii vrăjitoreşti: „Vrăjitorii înţeleg disciplina – sugerează don Juan – drept capacitatea de a te confrunta cu seninătate cu situaţii care nu şi-au găsit locul intre aşteptările noastre” (Castaneda, 2003, 262). La un alt nivel al realităţii, am putea spune ca discipolul care va urma învăţăturile lui don Juan va deveni un om capabil sa facă fata provocărilor pe care societatea postindustrială, cu toate implicaţiile sale în plan social, le formulează individului. Daca şamanul este responsabil de sănătatea morala şi fizica a clanului sau, o funcţie similara îşi asuma şi don Juan, învăţându-l pe neofit o strategie de a deveni puternic. Este un profil psihologic identic cu cel pe care Alvin Toffler, în Socul viitorului, il stabilea pentru omul care va reuşi sa facă fata suprasolicitărilor societăţii viitorului. Ceea ce trebuie sa înveţe oamenii viitorului pentru a putea supravieţui este sa fie puternici şi sa se implice cât mai putin posibil afectiv în activităţile lor, fiindcă societatea care va veni va sta sub semnul efemerului: oamenii vor avea mai putini prieteni, vor fi mai singuri, vor fi nevoiţi mereu sa renunţe la lucruri, obiecte, oameni, vor trai aşadar într-o înaltă tranzienta (Toffler, 1973). „Misiunea cea mai importanta a vrăjitorilor – sublinia don Juan – este de a promova ideea ca, pentru a putea evolua, oamenii trebuie mai întâi să-şi elibereze conştiinţa de legăturile de subordonare fata de ordinea sociala” (Castaneda, 2000, 215). Sistemul pe care-l promovează don Juan este, prin urmare, unul care oferă o alternativa pentru sentimentul de neantizare pe care Occidentul continua sa il trăiască. Omul trebuie să-şi canalizeze energia pentru a elimina din el părţile nefolositoare. Pentru a deveni un „luptător impecabil” el are nevoie de vigoare, energie şi putere. Vrăjitoria pe care o învaţa Carlos de la don Juan nu este o forma de „folosire a forţelor supranaturale asupra celorlalţi sau de invocare a spiritelor prin farmece, descântece ori ritualuri pentru a produce efecte supranaturale. Pentru don Juan, vrăjitoria însemna acţiune de concretizare a unor principii specifice teoretice şi practice, privind natura şi rolul percepţiei în modelarea universului ce ne înconjoară” (Castaneda, 2000, 9).