Corin Braga

În Dicţionarul de simboluri, visul este conotat ca vehicul şi creator de simboluri; Freud il accepta ca expresia împlinirii unei dorinţe refulate. Rolul visului este, în cuvintele lui Jung, acela „de a încerca sa restabilească echilibrul nostru psihologic cu ajutorul unui material oniric care (.) reconstituie echilibrul total al întregului nostru psihic” (Jung, 1998, 63). Tot Jung considera visul „un munte de iraţionalitate şi de aparente incoerente care (.) vine sa sfideze raţionalitatea noastră (.) plonjându-ne de fiecare data (.) într-o lume de iraţional” (Ibidem, 106). Romantismul privea imaginaţia ca mijloc esenţial de a atinge esenţa adevărului şi a realităţii. Novalis era convins ca, prin puterea credinţei şi a imaginaţiei, putea transforma lumea: „Visul ne arata în chip ciudat uşurinţa cu care sufletul nostru pătrunde în orice obiect. (.) Visul are ceva mai adevărat şi mai profund ca realitatea” (apud O. Drâmba, 1999, 157). Visul romantic era o plăcută evadare din realitatea mărginită cu care spiritele geniale nu se puteau conforma. Insa, desi făceau apel la narcotice (opium), aceste spirite răzvrătite nu reuşeau sa scoată visul din imaginaţie sau să-i creeze o realitate independenta de imaginar şi reverie.

Reveria romantica, foarte serios teoretizata, a rămas la nivelul imaginarului, stimulat de opium şi de o frustrare ontologica. Evoluţia imaginarului către o gândire ştiinţifico-fantastică a mânat şi visul într-o direcţie scientista: imaginarul, implicit visul, loveşte tot mai puternic realul, urmărind evadarea de la nivel psihic şi intruziunea într-un ordin fizic. Spiritul tehnologic al omului post-istoric încearcă sa „monopolizeze” nivelurile de conştiinţă, iar inconştientul, terenul visului ii apare ca o ameninţare. De aceea încearcă traducerea lui în dimensiune conştientă şi explicativa. O opera literara ce se afla la confluenta fantasticului cu SF-ul este romanul lui I. P. Culianu, Hesperus. Numit de M. Eliade o „călătorie filosofica într-o lume paralela” (apud Adamek, 2002, 34), romanul utilizează morfologia visului într-o accepţie filosofico-mitologica: „Omul este fiinţa care aspira către Arta prin vis. Unica şi ultima lui împlinire este aceea de a i se permite sa trăiască înlăuntrul propiului sau vis” (Culianu, 1998, 155). Visul erei tehnologice era paradisul libertăţii fara efort. Insa rezultatul a fost caricatural, „libertatea fara efort şi eterna lor tinereţe fiind insemnele unui tragic prizonierat” (Adamek, 2002, 35).

Libertatea adevărată se atinge prin vis, aceasta constând în capacitatea utilizării complete „a posibilităţilor latente ale creierului uman, ceea ce îngăduie anularea tuturor ficţiunilor cu care suntem obişnuiţi: spaţiul, timpul, cauzalitatea naturala, compoziţia fizico-chimică a universului” (Culianu, 1998, 72). Realitatea îşi va arata atunci esenţă: inteligenta umana, iar cel ajuns la o asemenea conştientizare va putea „compune o infinitate de universuri care asculta de alte legi (.) niciunul (.) mai real decât altul” (Ibidem, 182).

Asemănarea acestor idei „filosofico-literare” ale lui I. P. Culianu cu multe dintre conceptele „sarlataniste” ale lui C. Castaneda este izbitoare. Amândoi propun aceeaşi „luminare” a omului spre o existenta adevărată şi creatoare, diferenţa constând în metoda adoptata pentru a face inteligibila „Arta Transformării” (termenul lui Culianu) sau „starea de conştiinţa totala” (termenul lui Castaneda).

Visul pe care il imaginează I. P. Culianu este, în economia unei gândiri ştiinţifico-fantastice sau miticoscientiste, unul dezirabil ca forma de existenta într-o alta dimensiune – cea onirica. Oamenii fericiţi sunt cei care au fost acceptaţi de visele lor cele mai intime şi trăiesc într-o lume proprie. Viaţa în visul propriu se distanţează de „viaţa ca vis” a romanticilor prin gradul de realizare a acestor aspiraţii. Culianu reuşeşte sa creeze o noua atitudine fata de vis în conformitate cu atitudinea ontologica a omului post-istoric. După eşecul tehnologiei, omenirea se întoarce spre virtualităţile existenţiale pe care le oferă imperfecţiunea umana. Visul devine aspiraţie existenţială.

Visul se transforma la Carlos Castaneda în „visat”, reprezentând calea prin care individul care şi-a accesat posibilităţile latente şi şi-a modificat nivelul de conştiinţă îşi creează propria realitate. Făcând o mica paranteza, Nichita Stănescu spunea: „Visează-te pe tine însuţi ca sa poţi sa fii când te trezeşti”, idee ce poate fi echivalata cu formula „intenţionează-mă în viitor” invocata de Castaneda. Disciplinându-şi starea de vis (ca opusa stării de veghe), Castaneda reuşeşte să-şi aducă în realitatea fizica dublul luminos în acelaşi fel cum poate duce în visat corpul fizic. Visatul devine o alta realitate, nu mai putin reala de altfel. Coerenta acestei tehnici implica un mecanism complex ce va fi schiţat în continuare.

Romanele ce vor constitui obiectul atenţiei noastre sunt: Învăţăturile lui Don Juan, Povestiri despre putere, Al doilea cerc de putere, Darul vulturului, Focul lăuntric, Arta de a visa şi Latura activa a infinităţii. Valoarea lor literara sau antropologica este mai putin importanta, demersul nostru urmărind doar coerenta conceptului de „visat” în economia unei gândiri neo-samanice, „oferita” de un presupus indian yaqui din Mexic, America de Nord, pe nume Juan Mâţuş. Puterea acestuia de a „vedea” energia universului i-l indica pe Carlos ca potenţial urmaş al grupului sau de „vrăjitori”, acesta fiind introdus într-o existenta neo-samanica din care nu lipsesc rituri de iniţiere, metode de intrare în contact cu spiritele, disciplina necesara pentru atingerea conştiinţei elevate etc.

Alături de Michael Harner, Castaneda este amintit de P. Drouot în contextul neo-samanismului, cei doi deschizând „conştiinţa indivizilor dornici de dezvoltare personala şi spirituala spre ideile, credinţele, inspiraţiile şi experientele directe ale şamanilor. (Drouot, 2003, 128) In studiul Puterile spiritului, Adela şi Anir Margus arata, împotriva ideii de şarlatanism, ca „Apropierea de universul religios al şamanilor este cu atât amai veridica cu cât Castaneda porneşte în iniţiere cu o mentalitate tipic occidentala, sceptica şi atee, pozitivista şi raţionalista, opaca la fenomenele inefabile ale spiritului” (Adela & Anir Margus, 1996, 63).

Arta de a visa este definita de Castaneda drept „capacitatea cuiva de a utiliza visele obişnuite şi a le transforma într-o conştientă controlata” (Castaneda, 1998, 10), numita „a doua atenţie”. Diferenţa intre un vis obişnuit şi visat consta în faptul ca în visat persoana respectiva vede energia. Vederea energiei certifica perceperea unei lumi reale, întrucât „universul este compus dintr-un număr infinit de câmpuri energetice care exista în macrounivers ca nişte fibre luminoase” (Castaneda, 2003, 139). Vederea este declanşată de a doua atenţie, constând în „alinierea emanaţiilor care nu sunt folosite în mod obişnuit” (Castaneda, 1999, 72). Percepţia, în schimb, rezida în racordarea emanaţiilor dinafara cu cele dinăuntrul corpului luminos, folosite în mod curent şi comune tuturor oamenilor. Aceasta aliniere construieşte lumea pe care o cunoaştem.

Sistemul epistemologic pe care il propune Castaneda este unul complex ce are o coerenta interna bine articulata. Dificultatea discursului nostru intervine atunci când, încercând o descriere inteligibila a perspectivei lui Castaneda, iese la suprafaţă fie imaginaţia prolifica a scriitorului, fie lumea din spatele lumii.

În acest sens, don Juan spune: „exista mai multe lumi suprapuse, chiar acum în fata noastră” (Castaneda, 2004). Dublul energetic al corpului material este reprezentat aici ca un ou luminos. Accesul la percepţia luminozităţii energetice se realizează prin disciplinarea atenţiei şi atingerea celei de-a doua atenţii. Aceasta atenţie modificata se acumulează prin visat. Se ajunge la ea prin actul voliţional de a opri dialogul interior. In acest moment lumea cunoscuta colapsează, punctul de asamblare se deplasează, schimbând nivelurile de atenţie. Tăcerea interioara propulsează conştiinţă spre a doua atenţie în care valul convenţiei se ridica, făcând vizibila energia universului: „Aveam mereu senzaţia ca mi se ridicase un val de pe ochi (.) iar acum puteam sa vad” (Castaneda, 1999, 10). Vederea reprezintă nivelul de conştiinţa în care fiinţa umana îşi poate mari câmpul de percepţie până când e capabila sa evalueze nu numai aparentele exterioare, ci şi esenţa tuturor lucrurilor (Ibidem, 8). Aceasta acţiune este indispensabila iniţiatului, ea stând la baza tuturor acţiunilor sale neobişnuite. A vedea energia ii confirma acestuia ca şi-a schimbat nivelurile de atenţie, iar acum totul este posibil, omul posedând „infinite resurse interioare în stare latenta, inca nedescoperite şi nefructificate de către el” (Ibidem, 23).

În momentul schimbării nivelurilor de conştiinţă, pe oul luminos are loc deplasarea punctului de asamblare care face ca ceea ce percepem sa etichetam drept realitate. Deplasarea lui implica şi modificarea realităţii.

Patrick Drouot preciza: „Daca îţi modifici modul de percepere al realităţii, îţi modifici de fapt propria realitate” (Drouot, 2003, 179). Scopul vrăjitorilor descrişi de Castaneda este de a cunoaşte cât mai multe realităţi, de a deplasa punctul de asamblare în poziţii cât mai diferite. Insa ei sunt atenţi sa provoace prin deplasarea aceasta doar o „concavitate” temporara, care lasa posibila întoarcerea la normalitate. Altfel, daca produc o „crăpătură” ireversibila, ei deplasează punctul definitiv, iar rezultatul consta în fixarea punctului în poziţia respectiva şi materializarea în lumea aceea.

Aceşti vrăjitori sunt nişte luptatori-calatori. Pentru a realiza faptele lor inaccesibile celorlalţi, ei se lupta cu propriile prejudecăţi, propria lene şi indisciplina; ei lupta sa acumuleze putere pentru a putea face „saltul în abis” – sintagma ce evidenţiază atingerea unui nivel elevat de conştiinţă şi putere. Puterea se obţine prin diferite manifestări active ale conştiinţei (singura realitate imuabila fiind mintea umana – idee regăsită şi la I. P. Culianu) printre care se numără şi visatul.

Pentru a manevra arta visatului, trebuie urmaţi câţiva pasi, anumite etape care intensifica progresiv gradul de conştientizare. Luptând pentru conştientă în vis, se aluneca în visat. Legat cum este de gândirea sa conceptualizanta, Carlos trebuie păcălit prin inducerea stării de conştiinţă elevata în mod neaşteptat şi fara posibilitatea amintirii ulterioare imediate. Astfel, la început don Juan ii deplasează punctul de asamblare prin „lovitura nagualului” (data doar de un şaman care are puterea de a muta punctul şi care vede poziţia acestuia), caci Carlos nu este dispus sa înveţe.

Când reuşeşte sa oprească lumea (să-şi suspende judecata) prin tăcerea interioara, Carlos ajunge sa facă lucruri incredibile. Într-adevăr, din tăcerea interioara nu se nasc vise, se nasc realităţi, diferite faţete ale lumii reale. Visatul are capacitatea de a transporta spiritul în spatiu şi timp. Prin arta visatului „visele obişnuite puteau fi transformate în porţi care se deschideau către alte lumi de percepţie” (Ibidem, 210) sau puteau transporta trupul fizic. Dezvoltându-şi intenţia, noii vizionari (vrăjitorii) îşi pot intenţiona propria lume prin visat. Intenţia presupune un act voliţional prin care este exprimata dorinţa de a intenţiona ceva ce până atunci se aflase într-o forma latenta. Mătricile virtualităţilor se găsesc în stare latenta în univers, de aceea este nevoie de intenţionarea lor pentru a deveni manifeste. Arta visatului este cu atât mai importanta pentru omul de cunoaştere cu cât ea constituie un mod preţios de a folosi intenţia cu care acesta îşi creează lumea proprie în care sa trăiască după ce atinge conştiinţa totala, alunecând în infinitate. Intenţia este latura activa a infinităţii.

Paşii ce se impun a fi parcurşi pentru a ajunge în visat presupun un act voliţional. Exerciţiul consta în concentrarea atenţiei pe „găsirea mâinilor în vise; apoi exerciţiul de a acorda atenţie a fost prelungit la găsirea de obiecte, căutarea de trăsături concrete, ca de exemplu clădiri, străzi şi altele. De acolo, saltul a fost la visatul anumitor locuri în anumite momente ale zilei. Pasul final a fost atragerea atenţiei nagualului asupra eului total, (.) un vis (.) în care te priveşti dormind în pat. (.) Din acel moment va exista o fisura, o anumită diviziune în personalitatea altfel unificata” (Castaneda, 1997, 269). Voinţa alăturată atenţiei este cea care face posibila intrarea în visat. Ea reprezintă „controlul maxim al luminozităţii corpului ca un câmp de energie (.). Ea este simţită ca o forţă care radiază din partea mijlocie a corpului, precedata de un moment de cea mai profunda tristeţe” (Castaneda, 1998, 146).

Etapele visatului sunt descrise ca patru stări: 1) veghea liniştită, în care simţurile devin latente si, totuşi, eşti conştient; 2) veghea dinamica, când priveşti o scena, un tablou oarecare, care este static; 3) asistarea pasiva, în care visătorul este martor ocular al unui eveniment pe măsură ce acesta se desfăşoară; 4) iniţiativa dinamica: în ea eşti constrâns sa acţionezi (Castaneda, 1998, 132). Esenţial pentru menţinerea controlului în visat este acţiunea de a nu te focaliza asupra unui anumit lucru, ci de a arunca doar „ocheade scurte” (Ibidem, 145). Pentru a mânui arta visatului, visătorul trebuie sa traverseze şapte porţi ale visatului. Castaneda descrie patru dintre ele pe care, se presupune, le-a deschis şi el. La prima poarta, visătorul, aflat în prima atenţie, se concentrează sa vadă obiectele din vis cu aceeaşi claritate ca în „lumea reala” (cunoscuta). Trecând de aceasta poarta, ajunge la corpul energetic. A doua poarta presupune trezirea în vis şi contemplarea propriului corp care doarme. Aici apare vocea emisarului visatului care il sfătuieşte pe visător şi ii raspunde la orice întrebare. Prin aceasta poarta se intra în lumea fiinţelor anorganice, lumea umbrelor. Exista aici pericolul ca energia vajitorului să-i fie luata de aceste fapturi daca rămâne prea mult acolo, cazând prizonierul lor. Pentru a deschide poarta a treia, visătorul trebuie să-şi mai facă o recapitulare a vieţii pentru a elibera „energia blocata înăuntrul nostru” (Castaneda, 2000, 183), debarasându-se de emoţiile şi sentimentele care-l tin în tonal. Aceasta recapitulare echivalează cu o golire de contingent si, în acelaşi timp, o umplere de energie, de infinitate. Poarta a patra permite intenţionarea unei lumi proprii, corporalizarea acesteia. Aici Carlos se întâlneşte cu Sfidătorul morţii, care ii dăruieşte puterea „de a zbura pe aripile intenţiei” (Castaneda, 2000, 315). Acest dar ii oferă lui Carlos posibilitatea creatoare de a intenţiona orice.

Prin aceasta putere, Carlos şi-ar putea prelungi existenta într-o lume intenţionată de el. Cuvintele lui Carol „Intenţionează-mă în viitor!” sunt cuvintele unui dublu eu: cel al lui Carol şi cel al Sfidătorului! Intenţionarea în viitor se produce prin acţiunea de a se visa pe sine însuşi: „Ne visam pe noi înşine” spune Carol (Ibidem, 312). (Într-o paranteza fie spus, viziunile lui Nichita Stănescu pot fi recitite dintr-o asemenea perspectiva neosamanica: visează-te pe tine însuţi, ca sa poţi sa fii când te trezeşti în lumea pe care ai intenţionat-o.) Cum insa Sfidătorul morţii nu ar fi avut ocazia de a efectua „visatul împreună” cu Carlos, el se suprapune peste eul lui Carol si, astfel, Carlos ii intenţionează pe amândoi în viitor, într-o lume în care va urma sa trăiască şi el.

Aceasta lume viitoare va deveni manifesta în momentul atingerii conştiinţei totale, „văzută ca o izbucnire de incandescenta în întregul ou luminos. Este o explozie de lumina de o asemenea magnitudine, încât marginile învelişului înaintează şi emanaţiile interioare se extind dincolo de orice limita” (Castaneda, 1999, 133). Diferenţa intre starea de conştiinţă elevata, care apărea „ca o lumina strălucind în interiorul coconului” (Ibidem, 68), şi cea de conştiinţa totala este ca cea din urma echivalează cu focul lăuntric ce provoacă autocombustia corpului fizic, spiritul fuzionând cu emanaţiile libere şi alunecând în eternitate (Ibidem, 134). Scopul ultim al acestor vizionari este de a învinge moartea spiritului inca din viaţa. Un om de rând ajunge la conştiinţa totala în clipa morţii, insa aceasta durează doar o clipa, energia sa fiind înghiţită de „forţă indescriptibila care se afla la originea tuturor fiinţelor senzitive” (Ibidem, 55).

Moartea noilor vizionari reprezintă astfel trecerea într-o alta dimensiune, în esenţă adevărată a universului, nemijlocita de nici o convenţie. Castaneda spunea la un moment dat într-un articol: „Moartea este cea mai mare placere, de aceea o păstram pentru sfârşit”. In acelaşi roman Hesperus, I. P. Culianu concepe moartea ca o dezintegrare, insa, „prin ea, existenta nu încetează, e numai suspendata într-o alta dimensiune” (Culianu, 1998, 16). Moartea este învinsă în ambele perspective hesperiene: prin regenerarea celulelor de către Horton şi prin închiderea în propriul vis prin folosirea Artei Transformării. De cealaltă parte se afla noii misionari castanedieni care au dizolvat moartea prin atingerea stării de conştiinţa totala. Insa, în timp ce în universul hesperian prelungirea existentei reprezintă un prizonierat al unor carcase de oameni devitalizate sau trăirea visului intim într-un paradis închis şi personal, modelul propus de Castaneda are o licărire de inefabil: a participa activ la manifestarea Infinităţii prin latura sa activa – intenţia. Libertatea noilor vizionari este întregită de o cunoaştere intima a energiei creatoare.

Structura interna a romanelor lui Castaneda propune, am putea zice, o iniţiere a cititorului, daca nu în practicile şamanice, cel putin într-o gândire mult diferita de cea occidentala. Castaneda propovăduieşte colapsarea logicii raţionale după care ne conducem anost şi inutil vieţile.

Ce-ar fi sa renunţăm pentru o clipa doar la raţiunea atât de draga noua! Ce s-ar întâmpla? Am reacţiona violent ca Neo (Matrix) sau stupid precum Carlos? Am accepta ca este posibil sa mergi orizontal pe un copac? Sau sa adormi într-un loc şi sa te trezeşti într-altul cu corpul fizic? Am accepta ca visul treaz îţi deschide porţi spre alte faţete ale unei lumi înfăşurate ca foile de ceapa? Poate ca nu. Imaginea noastră despre lume este prea puternic înrădăcinată în conştiinţa noastră adormita şi leneşă. A accepta ca experientele lui Castaneda ar avea un grad de posibilitate, chiar însoţit de multi „daca”, ar însemna prăbuşirea judecăţii care da coerenta şi continuitate vieţii. Cineva spunea ca discontinuitatea face ca muzica sa nu fie doar zgomot. Ce-ar însemna discontinuitatea la nivel ontologic? Răspunsul poate l-a dat Castaneda, dar ne este prea frica să-l auzim. Raţiunea ne spune: Stiu foarte bine ca nu se poate, dar Castaneda ne arunca provocarea: „Si daca tot ceea ce spune este adevărat?” (Castaneda, 2003, 261).

Cristian Mag.

Explicaţia vrăjitorilor.

Abstract: The Sorcerers' explanation – the article asserts – is a promise of knowledge. Questioning the possibility of explaining the experience of the mistery and a certainty born from intuition, the study analyses Castaneda's choice for filling such a concept. The man „flies” permanently towards himself – the Sorcerer's explanation would say – în search for completness. The Sorcerer's explanation can be achieved -in Castaneda's system – trough „personal power”, being a stade în the process of initiation to which Carlos is subjected.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Sorcerers' explanation, Cognitive paradigms, don Juan Mâţuş.

Explicaţia vrăjitorilor este o promisiune a cunoaşterii. Orice cunoaştere mediata are o explicaţie şi înţelegere raţională, dar experienta misterului şi certitudinea cunoaşterii născute dintr-o intuiţie a sufletului, cum vor fi ele explicate? Aripile percepţiei spirituale bat peste abisurile înfricoşătoare ale misterului; cine le va asculta mirarea şi spaima de a trece dincolo de om? Dar omul e fiinţa care zboară mereu către sine, ar spune „explicaţia vrăjitorilor” – căutând totalitatea eului, fiinţa întregita cu toate tainele ei. Cunoaşterea e împlinire şi vid în care se dizolva eul în conştiinţa pura a luminii şi vieţii care suntem noi, sinele adevărat. Cunoaşterea adevărată e iniţiere în adevărul flintei care păstrează doar unitatea conştiinţei fara simţul ori iluzia unui eu distinct de fluxul etern al energiei cosmice. De aceea, „explicaţia vrăjitorilor e letala”, dar da viaţa, cunoaştere şi promite putere, puterea de a fi, celui care se înţelege pe sine. Astfel, puterea de a fi tu însuţi este „puterea personala” de care ai nevoie pentru a caută „explicaţia vrăjitorilor”:

— Cum pot sa ajung la explicaţia vrăjitorilor?

— Acumulând putere personala. Puterea personala te face sa percepi cu mare uşurinţă explicaţia vrăjitorilor. Explicaţia asta nu e ceea ce numeşti tu – explicaţie; totuşi, ea face ca lumea şi misterele ei sa fie daca nu mai clare, măcar mai putin ciudate. Asta ar trebui sa fie esenţa explicaţiei, dar nu e ceea ce cauţi tu. Tu cauţi nişte reflexii ale ideilor tale” (Castaneda, 1995, 15).

În concepţia „oamenilor cunoaşterii” din tradiţia vrăjitorilor descrişi de Castaneda, fiinţă umana este reprezentata printr-o sfera a percepţiei în care se reflecta viziunea noastră despre lume generata de descrierea ei, data noua inca de la naştere şi transformata apoi în propria vedere a lumii. Lumea pare o descriere, doar o viziune asupra lumii, când în fata noastră exista o infinitate de lumi şi o singura viaţa care palpita în roata timpului cosmic. Iar vraja infinităţii este singura vraja care ademeneşte un om al cunoaşterii, întruchipat în carte de nagualul don Joan. Un vrăjitor devine un „om al cunoaşterii” când caută, cu toată puterea fiinţei, libertatea şi cunoscând „darul vulturului”, se caută pe sine în infinit. „Pentru infinitate, singurul lucru care contează pentru un războinic este libertatea. Orice altceva este nepermis” (Castaneda, 2003, 136). Luptătorul caută totalitatea eului si, controlându-se pe sine, el stăpâneşte lumea. Învinge lumea ca iluzie şi se lupta cu sine pentru „a vedea” adevărata lume în care nu mai moare, pentru ca viaţa e vibraţia eterna a Spiritului, începutul şi sfârşitul a toate.

Evoluţia lui Carlos marchează o cale a dobândirii puterii personale necesara înţelegerii finale a „explicaţiei vrăjitorilor”. In primul rând, puterea este un dat al fiinţei, dar omul învăţa sa activeze energiile ascunse ale sufletului şi adopta atitudinea „luptătorului” a cărui viaţa impecabila reprezintă o lupta pentru putere. Un luptător adevărat nu se lasa învins nici de moarte, de aceea fiecare clipa e importanta pentru a aduna în el forţa vieţii şi a realiza deplinătatea fiinţei. Calea este una magica, de control asupra stărilor de conştiinţă şi a puterilor necunoscute cu care luptătorul intra în contact. Dar realizarea esenţială tine de transformarea interioara prin care trece cel care lupta, în primul rând, cu sine însuşi. Un luptător caută perfecţiunea spiritului şi ca atare, pentru transcenderea persoanei şi revelarea sinelui, este umil şi îşi pierde importanta de sine, îşi uita voit istoria personala, învaţa sa fie detaşat şi inaccesibil, accepta moartea ca sfetnic şi îşi asuma deplin responsabilitatea acţiunilor sale. Este ireproşabila acţiunea în care luptătorul se implica detaşat, dar plin de energie pentru a trai conştient orice clipa ca şi cum ar fi ultima. Omul trăieşte clipe ale faptei, „acţiunile noastre au putere”, mărturisind viaţa noastră în fata morţii. Ceea ce învaţa prima oara luptătorul este bucuria simpla de a fi, de aceea el trăieşte fiecare clipa ca şi când ar fi ultima: „Exista o fericire ciudata şi mistuitoare în a acţiona în deplina cunoştinţă de cauza ca tot ceea ce faci poate fi foarte bine ultima ta fapta pe pământ” (Castaneda, 1995, 117). Orice acţiune trebuie întâmpinată cum ar fi „ultima bătălie pe pământ” în care luptătorul da tot ce are mai bun: „Fericirea lor consta în faptul ca stiu ca acţionează în deplina cunoştinţă de cauza, de aceea, acţiunea lor are o putere speciala, acţiunile lor au un sens anume” (Castaneda, 1995, 117). Existenta umana apare valorizata şi potenţata în sensul revelării bucuriilor simple ale vieţii care comunica uimirea şi minunea de a fi: „Trebuie să-ţi asumi responsabilitatea ca eşti aici, în aceasta lume minunata, în acest desert minunat, în acest timp minunat. Am vrut sa te conving ca trebuie sa înveţi sa faci sa conteze fiecare acţiune, o data ce eşti aici pentru un timp foarte scurt ca sa fii martor la toate minunăţiile ei” (Castaneda, 1995, 114).