Corin Braga

Psihologia transpersonală porneşte de la teza ca omul se poate ajuta numai singur, numai el însuşi se poate vindeca, asana, mântui, teza care nu este departe de teoriile lui Carlos Castaneda. Terapiile transpersonale de autocunoaştere se interesează de următoarele obiective principale: 1) descătuşarea energiilor blocate, imobilizate în simptome emoţionale şi psihosomatice, 2) transformarea echilibrului energetic încremenit intrun fluviu de trăiri. In formarea sa spirituala, realizata cu ajutorul lui don Juan, Castaneda utilizează şi el metode de psihologie transpersonală, cum ar „recapitularea” amintirilor cu scopul de a te debarasa de greutatea lor sentimentala, care te tine ataşat de „tonal”. El utilizează aceasta metoda ca un mijloc de desprindere din lumea iluziei, de dezinvestire a libidoului, dorind ca prin aceasta sa poată înţelege „nagualul”, care „este partea din noi pentru care nu exista descrieri” (Castaneda, 1995, 152) şi care ar putea fi inconştientul.

Tehnicile de eliberare psihica promovate de Castaneda sunt în concordanta cu întreg spectrul comportamentului new-age-ist în vederea reinserţiei omului în câmpurile cosmosului. Obiectivul lor declarat este „creşterea” (evoluţia, transformarea cu orientare cosmica, adică antropofuga, sub pretextul reintegrării existentei umane cu fiinţa); la capătul „creşterii” nu sta vreo treapta oarecare, ci pretinsa identitate cosmica a insului. Insul trebuie sa devina din nou el însuşi. Dar cosmosul nefiind vreun lucru finit, identitatea cu el va fi la fel de vaga şi dezindividualizata ca şi starea anterioara. A creste spre totalitatea cosmica – se susţine – înseamnă a creste dincolo de conştientă universala, spre infinit, ceea ce, evident, s-ar putea sa insemne o noua forma de depersonalizare.

În concluzie, se poate spune ca asemănările intre mişcarea spirituala New Age şi viziunea cosmologica şi spirituala a lui Castaneda sunt destul de evidente şi de numeroase. In ambele cazuri telul este acelaşi, trezirea individului la o noua viaţa prin înlăturarea cenzurilor raţiunii, conştientizarea realei noastre naturi, care ia naştere prin comasarea în forme individuale, în matriţe informative, a fibrelor cosmice de energie sau mai bine zis, naşterea din energia cosmosului. De asemenea, ambele promovează depersonalizarea, ca o realizare a identităţii absolute cu universul, a unirii cu originea.

Desi ar fi fost revoluţionar ca sigla „non-fiction” de pe cărţile lui Castaneda sa fie adevărată, totuşi experienta personala şi raţiunea ne interzic sa credem în realitatea lor. Poate nişte demonstraţii concrete ne-ar fi scos de sub apăsarea scepticismului, dar, în lipsa acestora, nu putem sa vedem în teoriile sale decât nişte interesante şi inteligente ficţiuni în slujba mişcării New Age. şi totuşi uneori mai exista acel:

Dar daca.

Ioana Bursan.

Şamanismul şi epoca New Age.

Abstract: The article raises two main questions: first, which is the place of Castaneda's system as compared to the tradiţional Shamanism/Shaman figure and to the science (two sides of the history of ideas) and secondly, is Castaneda's system the result of a real initiation or it is simply fiction? The article concludes that – as uncommon experiences – Carlos's cannot be considered true but only as consistent în an non-ordinary reality.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, New Age, don Juan Mâţuş, Master/Disciple relationship.

Don Juan e un povestitor.

Am ataşat maestrului lui Castaneda apelativul de „vrăjitor” fiindcă este traducerea exacta a termenului american „sorcerer”. De fapt, definiţia cea mai buna a ceea ce este vrăjitoria ne-o oferă însuşi don Juan: „Vrăjitoria înseamnă aplicarea voinţei într-un punct cheie. Vrăjitoria este interferenta. Un vrăjitor caută şi găseşte punctul cheie al oricărui lucru pe care vrea să-l influenţeze şi apoi îşi aplica voinţa asupra lui „ (Castaneda 1995a, 256-257).

Don Juan încearcă de nenumărate ori sa dea ştiinţei sale un nume, spre folosul lui Carlos, dar „simpla definiţie de ştiinţă era prea vaga, iar cuvântul magie era peiorativ”. Denumirea cea mai potrivita pare aceea de „nagualism, dar termenul era prea obscur” (Castaneda 2000a, 9), povesteşte Castaneda. Astfel, don Juan conclude ca „definiţiile se schimba pe măsură ce se acumulează cunoştinţe”.

Am folosit, totodată, termenul „şaman” deoarece personalitatea lui don Juan întruneşte unele calităţi esenţiale ale acestei tipologii.

Şamanul este, potrivit definiţiei date într-o revista de antropologie, o persoana ce a acumulat puteri supranaturale: „A part-time religious specialist who has unique power acquired trough his or her own iniţiative; such individuals are thought to posses excepţional abilities to deal with supernatural beings and powers” (Cultural Anthropology, 8th Edition, Haviland, University of Vermont, p. 371).

„Învăţăturile lui don Juan”, prezentate de Carlos Castaneda în unsprezece volume, se constituie într-un sistem filozofico-religios. Don Juan îşi iniţiază ucenicul în misterele universului şi ale fiinţei umane, dezvăluite prin anumite tehnici de natura şamanică, şi intergrate într-o adevărată construcţie religioasa. Religia presupune, potrivit antropologului american Anthony F. C. Wallace, un set de ritualuri care, raţionalizate prin mit, mobilizează puterile supranaturale, în vederea transformaţii individuale. Aceste ritualuri au funcţia de a reduce anxietatea precum şi de a menţine şi de a creste încrederea în sine (Ibidem, 363). Religia îndeplineşte, în general, un număr important de funcţii sociale şi psihologice: „they reduce anxiety by explaining the unknown and making it understandable, as well as provide confort în the belief that supernatural aid is available în time of crisis” (Ibidem, 361). Şamanul se încadrează în aceasta categorie a „specialistului” în religie prin faptul ca reuşeşte sa intre în legătură cu invizibilul, adică cu obiectul credinţei sale.

Şamanismul implica, totodată, anumite experiente care il deosebesc pe şaman de restul oamenilor. Mircea Eliade ne oferă un studiu elaborat asupra elementelor ce caracterizează acest fenomen, arătând ca „şamanismul este tocmai una din tehnicile arhaice ale extazului, mistica, magie şi religie în sens larg” şi ca samanii sunt „oameni care s-au separat de restul comunităţii prin intensitatea propriei lor experiente religioase”, lucru prin care acesta se situează de partea misticilor. Şamanul, afirma în continuare Eliade, este „marele specialist în materie de sufet omenesc; numai şamanul il poate vedea, caci el ii cunoaşte şi forma şi funcţiile” (Eliade, 1997b, 14, 23). Şamanismul, spune Patrick Drouot, este „cea mai veche disciplina spirituala a omenirii” (Drouot, 2003, 274), fiind un fenomen vechi de aproximativ 20-30 de mii de ani (M. Harner).

Don Juan întruneşte calităţile şamanului, dar şi ale vrăjitorului, caci şamanul este deopotrivă „un vrăjitor şi un medicine man; el este socotit vindecător (.) şi fachir, asemeni tuturor magicienilor (.). Dar el este, în plus, psihopomp, şi poate fi şi preot, mistic şi poet” (Eliade, 1997b, 19). Don Juan asuma rolul de a-şi vindeca ucenicul, prin efortul de a-i schimba părerea (umila) pe care Carlos o are despre el însuşi şi de a-l convinge ca sta sub semnul norocului; este şi magician fiindcă reuşeşte să-i arate fenomene pe care Carlos le considera inexplicabile; este şi psihopomp, deoarece ii provoacă o moarte simbolica, spirituala, din care apoi il „reînvie”, oferindu-i posibilitatea unei noi identităţi; este şi preot, şi mistic, fiindcă toate învăţăturile teoretice sunt asumate prin experientele extatice.

În exerciţiul şamanic, spune Mircea Eliade, este întotdeauna vorba despre o „înstăpânire”, despre un „echilibru”, înspre care „învăţăturile” il îndruma pe ucenic. Exista o serie de elemente, prezentate de istoricul religiilor, datorita cărora suntem îndreptăţiţi sa il plasam pe Juan Mâţuş în categoria specifica a „şamanului”:

În primul rând capacitatea de „a vedea”, care, spune Eliade, este o „proba evidenta ca a fost dobândita o condiţie spirituala, (.) ca s-a depăşit condiţia omeneasca profana” (Eliade, 1997b, 93). Una dintre primele învăţături ale indianului yaqui este sa ii arate lui Carlos capacitatea „corpului” de „a vedea”. Viziunile sunt terifiante pentru orice neofit, insa datoria acestuia este sa îşi învingă teama, astfel ca don Juan îşi supune ucenicul fara mila la experiente „halucinogene” înspăimântătoare, sub influenta plantelor puterii.

Apoi faptul ca orice şaman are anumite „spirite ajutătoare”, care apar de obicei sub înfăţişare animala, precum şi posibilitatea de le a imita ţipetele şi mişcările, ori chiar de a lua o alta identitate, aceea a spiritului protector. Acesta este numit şi „guardian spirit”, sau „nagual”, un fel de „alter ego” al celui ce-l cunoaşte. Spiritul protector al lui Carlos este un coiot, cu care acesta ajunge, la un moment dat, sa poarte un dialog, cunoaşterea limbajului secret fiind o alta trăsătura caracteristica a şamanului. Carlos este uimit nu numai ca reuşeşte sa poarte un dialog cu un coiot, dar, mai ales pentru ca acesta se dovedeşte a fi unul „bilingv”. Michael Harner, un antropolog ce a întreprins cercetări în Amazonia Peruviana, spune despre coiot ca este un spirit protector des întâlnit la indienii din America de Nord şi de Sud, şi ca atunci când Castaneda se angajează în discuţia cu acel coiot, face progrese în devenirea sa ca şaman, fiindcă, afirma Harner, daca un animal vorbeşte cu cineva, este semn ca va fi animalul sau protector (Harner, 1990). Antropologul explica faptul ca „nagual” înseamnă (la nativii din Mexic, Guatemala) o persoana capabila de transformare, contopindu-se ca înţeles cu „the guardian spirit”. Într-un cuvânt, nagualul semnifica animalul protector dar şi şamanul care are capacitatea de a se transforma în acel animal. Don Juan, precum şi alti vrăjitori despre care povesteşte acesta, sunt numiţi „naguali”.

Anumite obiecte sau locuri sunt, potrivit credinţelor şamanilor, înzestrate cu „putere”. Sunt zone, peşteri, sau locuri pustii, unde, spune Eliade, se produc viziuni menite sa pecetluiască „cariera unui şaman”. Nu rareori, Carlos este condus înspre dealuri golaşe sau păduri, unde este lăsat singur, pentru a-şi cali „spiritul” şi pentru a se întâlni cu „aliaţii”, cu spiritele ajutătoare. Acestea sunt zonele prielnice pentru ca ucenicul să-şi trăiască, parafrazându-l pe don Juan, revelaţiile pe cont propriu.

Don Juan ii vorbeşte învăţăcelului sau şi despre unele obiecte ce dispun de „putere”, cum ar fi pipa din care fumează amestecul de plante, ori cristalele de stânca (cristale de cuart). Despre „pietre de lumina vorbeşte şi M. Harner, afirmând ca sunt „lumina solidificata”, ca pot sa ofere răspunsuri la unele întrebări şi sunt socotite obiecte ale puterii deoarece au rolul unui al treilea ochi.

Si unele plante au puteri magice şi capacitatea de a deveni obiecte ajutătoare în activitatea şamanului. De aceea don Juan le numeşte „plantele puterii”, care oferă „aliaţi”. Patrick Drouot spune ca „planta, una din cele mai vechi dătătoare de învăţătura dintre toate câte exista, ne poate înfăţişa istoria pământului din vremea când vegetalele dialogau cu conştiinţa omului” şi ca aceste plante psihotrope „sunt folosite pentru a explora atât lumea noastră cât şi lumile paralele de dincolo de percepţia noastră normala” (Drouot, 2003, 72-73), permiţând eliberarea de barierele spaţio-temporale şi oferindu-i şamanului informaţii neîndoielnice despre realitatea din jur. Numai ca, după cum ii explica şi don Juan lui Carlos, trebuie sa acumulezi putere personala pentru a fi în stare sa controlezi efectele plantei, Drouot observând ca aceasta „te va duce unde vrea ea daca nu simte forţa voinţei tale” şi ca „puterea unui şaman consta în cunoaşterea modului de folosire a plantelor” (Drouot, 2003, 81). Acestea reprezintă o modalitate indirecta de a lua „putere” de la soare, spune Harner, şi singurii care le pot transforma în spirite ajutătoare sunt samanii. Cu cât ucenicul dobândeşte un mai mare control asupra lui însuşi atunci când se afla sub influenta plantelor, cu atât se apropie mai mult de statutul de iniţiat; fapt care constituie un bun prilej pentru dobândirea „puterii” şamanice.

Referindu-se la ayahuasca, o planta halucinogena folosita de samanii amazonieni, P. Drouot susţine ca viziunea produsa de aceasta „este modelul unei forme de conştiinţa în care eul se concentrează asupra realităţii interne şi favorizează conştiinţa spirituala necesara pentru ca viaţa pe aceasta planeta sa poată merge înainte” şi ca „ajustează şi reorientează sistemul nervos, meridianele şi energiile interne care reglează conexiunile dintre corp, suflet, spirit” (Drouot, 2003, 62-63).

Oglinda, instrument utilizat şi de către don Juan pentru a-i arata lui Carlos o parte din lumea cealaltă, este un alt obiect întâlnit frecvent în arsenalul şamanilor.

Dar pentru Carlos Castaneda, pasul ultim şi esenţial al iniţierii are loc în timpul şi prin intermediul „visatului”, caci „instruirea şamanilor are loc adeseori în timpul viselor”, care ii permit sa devina „contemporan cu cosmogonia şi cu revelaţiile mitologice primordiale” (Eliade, 1997b, 109-110). Visatul, în acest caz, corespunde extazului, care este „intrarea în situaţia iniţială”, adică depăşirea condiţiei umane, „profane”. Timpul originar, „dreamtime”, corespunde unui „spatiu de rezonanta în care toate acţionează asupra tuturor şi în care responsabilitatea umana capăta un sens mai subtil” (Drouot, 2003, 95). Visul este calea cea mai fireasca înspre psihicul nostru, este zona cea mai accesibila a subliminalului.

Şamanul este considerat un agent psihopomp. El este ameninţat de a muri datorita acestui extaz, care este tocmai experienta concreta a morţii rituale, şamanul fiind „specialistul unei transe, în timpul căreia sufletul sau, se crede, părăseşte trupul pentru a întreprinde ascensiuni cereşti sau coborâri în infern” (Eliade, 1997b, 21). Calea şamanica necesita „disoluţia fiinţei, cât şi pătrunderea, de maniera conştientă, în haos” (Drouot, 2003, 131). Incursiunile lui Carlos în visat sunt călătorii periculoase, deoarece ele sunt tot un fel de moarte datorata „fisiunii eului”, ucenicul învăţând „sa se abandoneze şi sa moara în fiecare moment si, deci sa renască în permanenta” (Ibidem, 193).

Juan Mâţuş nu foloseşte niciodată termenul „ transa „, insa ceea ce se întâmplă după inhalarea plantelor psihotrope, în episodul oglinzii din apa, ori în „visat”, corespunde unei incursiuni, efectuate cu un alt trup, într-o alta lume, ce poate fi confundata, considera don Juan, cu raiul sau iadul.

În teoria şamanismului a fost formulata ipoteza „bolii psihice”, dar şamanul se diferenţiază de bolnavul mintal, explica Eliade, prin faptul ca la şaman „transa” şi „boala” e provocata şi controlata, pe când bolnavul mental este un „mistic ratat”, „caricatural” (Eliade, 1997b, 38). Nu o data, don Juan il lasa pe Carlos sa creadă ca este un bătrân senil. şi Patrick Druot spune ca stările de conştiinţă şamanică sunt uneori considerate „nu ca o prelungire a stării normale de veghe, ci ca o distorsiune a activităţii mentale” (Druot, 2003, 14). Dar, potrivit istoricului religiilor, transa este esenţială în formarea unui şaman, deoarece el se „specializează „ în timpul acesteia.

Orice iniţiere şamanică se realizează pe doua cai: prin instruire teoretica şi practica, şi pe calea experientei extatice, adică în domeniul „celeilalte realităţi”, cum ar spune don Juan. Este vorba despre doua tipuri de conştiinţă: una aşa-zis, normala, „ordinary state of consciousness”, şi alta a realităţii neobişnuite, numita de Michael Harner „shamanic state of consciousness”. Aceasta capacitate disociativa permite acţiunea pe doua planuri, şamanul mulându-şi starea după cum cere situaţia în care se afla, şi deplasându-se după voie, intre cele doua realităţi. Dar, atenţionează antropologul american, o asemenea delimitare intre cele doua realităţi este valabila numai pentru conştiinţa europeana, caci pentru şaman, deosebirea valorica dintre acestea nu exista. In SSC („shamanic state of consciousness”), şamanul trăieşte o senzaţie asemănătoare celei din vis, cu deosebirea ca, în SSC, el îşi poate controla acţiunile şi îşi poate direcţiona „călătoria” şi poate, mai ales, „vedea” esenţa şi adevărul lucrurilor şi fenomenelor.

Modalitatea specifica de a accede la realitatea neobişnuită este transa, în cadrul căreia, spune M. Harner, şamanul are acces la informaţii „profunde” despre sensul vieţii şi al morţii, precum şi despre locul sau în univers.

Şamanul este aşadar, un „empirist”; o data iniţiat, el îşi dezvolta cunoştinţele prin experimentele senzoriale, directe, dobândind o cunoaştere pe care Drouot o numeşte „psihoactiva”, ce ar corespunde unei convergente a creierului uman cu lumea vegetala. Dar aceste cunoştinţe sunt percepute cu „cealaltă dimensiune” a eului, cu corpul din vis despre care vorbeşte don Juan. Intrarea în corpul din vis este o acţiune ce implica renunţarea la individualitatea sociala, atingerea unei stări de „nefiinţa”, de aceea informaţiile percepute în stările alterate de conştiinţă sunt aproape intraductibile: „cuvântul omului este neputiincios în a exprima starea de nefiinţa” (Drouot, 2003, 161).

În „cealaltă realitate” acţionează corpul energetic, care dispune de posibilitatea utilizării „limbajului luminii”, ce permite un dialog direct, fara necesitatea decodificării, fiindcă „percepţia energetica revelează o lume de energii interactive” (Ibidem, 249). „lata în ce consta vrăjitoria, ii va elucida don Juan lui Carlos: în capacitatea de a folosi câmpuri de energie neutilizate în perceperea lumii cotidiene, aşa cum o cunoaştem noi. Vrăjitoria este o forma de conştiinţă. Este capacitatea de a percepe ceva ce nu se afla la îndemâna percepţiei obişnuite” (Castaneda, 2000a, 10). Pentru şamani, spune Patrick Drouot, realitatea este „un soi de Internet spiritual”, la care suntem cu toţii conectaţi prin „tonal” (Drouot, 2003, 169).

Revenind la cuvintele lui Mircea Eliade, după care şamanul întruneşte în mare măsură şi calităţile unui poet, caracteristica cea mai evidenta a lui don Juan şi prin aceasta, implicit, mai ales a noului nagual, Carlos, este tocmai arta narării. Carlos Castaneda afirma, şi în volumele sale, dar şi în interviuri, ca cele unsprezece cărţi, scrise de-a lungul a trei decenii, reprezintă datoria sa fata de nagualul sau şi fata de posibilii urmaşi.

Don Juan insista asupra faptului ca ucenicul sau este ultimul iniţiat în tehnicile şi învăţăturile vrăjitorilor vechiului Mexic. Daca luam în considerare diferenţa dintre modul în care Castaneda îşi aplica cunoştinţele şi cum acestea au fost transmise până la el, Carlos este, într-adevăr, ultima veriga din generaţiile milenare de naguali. Insa prin publicarea volumelor sale, „învăţăturile lui don Juan” devin accesibile oricărui individ aflat în căutare de sine. Cunoştinţele şi „ştiinţa” sa nu au dispărut o data cu moartea lui Carlos Castaneda, ci s-au dispersat în lumea oamenilor despre care, deseori, şamanul yaqui sugera ca sunt ignoranţi cu privire la căutarea sensului lor în viaţa şi a unui mod de existenta adecvat naturii şi firii lor.

Don Juan, fascinantul don Juan, devine astfel, prin ucenicul sau, un maestru al povestitului. Magia sa, vrăjitoria, şamanismul, nagualismul, sau orice nume i-am da setului sau de cunoştinţe practice şi teoretice, consta în arta şi dragostea cu care acesta o transmite verbal. In acest punct al farmecului poetic al şamanului, don Juan se confunda cu scriitorul Castaneda, datorita căruia învăţăturile sale ajung, pe cale narativa, la oricine este dispus sa „asculte” şi „sa creadă”.

Pentru ca „şaman” înseamnă şi vindecător, al trupului şi al sufletului, putem presupune ca don Juan a avut, la rândul sau, îndatorirea de a forma un ultim nagual, care sa transmită într-un alt mod învăţăturile, astfel încât vindecarea, salvarea sufletului prin tehnicile şamanice, sa poată fi atinsa de oricine are nevoie.

Şamanismul presupune învăţarea unor „stiluri de viaţa alternative” (Drouot, 2003, 137), numai ca şamanul se confrunta cu o mare dificultate când trebuie sa „ vorbească în limba noastră”. Soluţia a fost, în acest caz, găsirea unui occidental în măsură sa perceapă corect mecanismele modului de existenta ale unui „om al cunoaşterii”, care sa fie, în acelaşi timp, capabil şi dornic de a depune mărturie despre existenta modalităţilor alternative de a trai.

Carlos Castaneda devine un şaman al timpului nostru, un şaman postmodern care, pentru a-şi îndeplini menirea de mijlocitor intre doua feluri de realităţi, a recurs la modul în care a ştiut cel mai bine sa puna în aplicare cunoştinţele dobândite pe parcursul celor aproximativ treizeci de ani sub îndrumarea lui don Juan, adică la scris.

Astfel, şamanismul donjuanean se transpune într-o literatura de tip purifcator. Cel care citeşte cărţile lui Carlos Castaneda nu devine şaman, insa parcurge, inevitabil, un traseu mai mult sau mai putin al transformării de sine, fiecare volum constituindu-se într-un fel de şedinţa şamanică. In acest sens, Michael Harner spunea ca devenirea spirituala este un act intim, evoluţia individuala fiind resimţită şi dobândita numai de cel care o trăieşte.

Cărţile lui Castaneda sunt etnografie, antropologie, literatura, SF, metafizica, ori lung discurs dedicat occidentalului care a uitat de natura şi trăieşte într-o societate pur materialista, care nu îşi mai găseşte liniştea decât în cuvinte, după cum don Juan îşi acuza ucenicul: „Simpla idee de cunoaştere tăcută te sperie. Insa poveştile, oricât de neroade, te încântă şi te fac sa te simţi în siguranţă” (Castaneda, 2000a, 54). Setul de învăţături ale indianului yaqui îmbina elemente de religie orientala cu „metafore” ce devin realitate; ştiinţa pare poezie, iar ficţiunea – un fel de „suflu universal”, singura forţă cu adevărat transformatoare a lucrurilor.

Diferenţa dintre un poet şi un vrăjitor, spune don Juan, consta în aceea ca, desi şi poeţii „sunt extrem de conştienţi de legătura lor cu spiritul”, ei nu il înţeleg direct, ci doar intuitiv, „nu deliberat şi pragmatic, ca vrăjitorii”: „. Poetul, desi nu-şi deplasează nici o clipa punctul de asamblare, intuieşte ca se întâmplă ceva extraordinar. Intuieşte cu mare certitudine ca exista un factor fara nume, copleşitor tocmai datorita simplităţii lui, care ne determina soarta” (Castaneda, 2000a, 61-63).

A fi vrăjitor înseamnă a ajunge la libertatea fara constrângeri, înseamnă a submina orice obstacol care ar putea interveni în calea aleasa. Este o stare provocata, care emana atât de multa energie, încât vrăjitorul devine un focar generator de fenomene, capabile sa înlocuiască şi sa salveze orice situaţie.

Acelaşi rol şi-l asuma şi arta povestitului.

Este, bunăoară, cazul mitului lui Quetzalcoatl, adaptat ad-hoc, în vederea acordării unui sens venirii spaniolilor şi masacrelor datorate lui Cortez. Desi se aflau în fata unei situaţii absurde (oameni necunoscuţi au venit sa ii ucidă, peste noapte), aztecii au dat un sens faptelor conquistatorilor: Cortez a fost identificat cu zeul mult-asteptat, Quetzalcoatl, venit sa ii salveze. In conştiinţele aztecilor, acest lucru nu era deloc simpla fantasmagorie; desi mureau pe capete, ei erau ferm convinşi ca tot ce se întâmplă este potrivit mersului firesc al lucrurilor. Metafora înlocuieşte, aşadar, realitatea. Sau, mai bine zis, atunci când aceasta nu e satisfăcătoare, metafora tine loc de realitate. Metafora instituie cealaltă realitate.

Domeniul unde metafora tine loc de realitate este Mitul. Iar conştiinţa şamanică este o conştiinţă mitica ce nu percepe opoziţia natura-supranatura. Conştiinţa de tip mitic a şamanului nu asuma liniar timpul, el trăieşte într-un timp „al prezentei totale”, afirma un teoretician al mitului. Caracteristica fundamentala a gândirii mitice este faptul ca aceasta nu se situează „in afara realului”, ci se prezintă ca o „instalare în real” (Gusdorf, 1996).

Ca o adăugire la explicaţiile lui don Juan după care vrăjitoria e o „forma de conştiinţă” sau ca este o „interferenta”, concludem ca vrăjitoria este o stare de a fi. A fi „vrăjitor”, „magician”, „şaman” ori „vraci” înseamnă a învăţa sa trăieşti în comuniune perfecta cu tot ce e în jur; a-ţi găsi modul adecvat de existenta si, prin „impecabilitate”, de a dispune de „puterea personala”, de a-i convinge pe ceilalţi ca o alta existenta, mai buna, e posibila. Dar pentru a-i convinge, don Juan însuşi o spune, vrăjitorii trebuie sa fie, înainte de toate, „nişte povestitori”.