Corin Braga

Şamanismul postmodern şi ştiinţa „In the United States millions of people have learned something about shamans trough their reading of the popular autobiography of Black Elk, a tradiţional Sioux Indian medicine man, or Carlos Castaneda's apparently ficţional accounts of his experiences with Don Juan, the Yaqui Indian shaman. Few of them may realize, however, that the faith healers and many other evangelists în their own societies conform în every respect to our definition of the shaman. Thus, one should not get the idea that shamans are not to be found în modern, industrial societies, for they are. Furthermore, they may become more common, given current high levels of interest în the occult and supernatural.” (Cultural Anthropology, 371).

În ciuda disputei încinse asupra „pretinsului” antropolog Carlos Castaneda, revista americana de antropologie ii acorda acestuia credit şi susţine faptul ca şamanismul nu este un fenomen uitat, ba chiar ca societatea moderna, industriala, nu exclude posibilitatea ca aceşti vindecători spirituali sa existe printre noi.

Şamanismul, în înţelesul sau de cale de salvare a sufletului, este, de departe, o mişcare sociala vie, necesara oricărui tip de societate. O data cu Michael Harner, Black Elk (un vraci care trăieşte în NewYork, despre care vorbeşte şi Patrick Drouot), Carlos Castaneda şi alţii, modul de viaţa şamanic intra în categoria posibilităţilor multiple de trai puse la îndemâna omului postmodern.

Michael Harner, „unul dintre părinţii noii antropologii”, cum il numeşte Drouot, afirma ca, în fond, şamanismul nu e neapărat o religie, ci, mai degrabă, o metodologie. Harner a întreprins cercetări în Amazonia Peruviana, şi asupra şamanilor din unele zone ale Americii de Nord, fiind unul din acei antropologi care a ales sa se lase absorbit de tradiţia spirituala tribala, în loc sa îşi limiteze studiul la metodologii academice. El a arătat ca (potrivit şamanilor din South Dakota) şamanismul poate fi practicat cu succes şi fara folosirea plantelor psihotrope, lucru care a atras şi mai mult, afirma cercetătorul, interesul vesticilor.

La începutul anilor '70, Harner a înfiinţat în California „The Foundation of Shamanist Studies”, o organizaţie educaţionala non-profit, unde „preda” cursuri de şamanism. Pentru Harner, şamanismul este o „aventura emoţională şi mentala”, iar „puterea personala” a şamanului consta în starea de „a fi bine”, o disciplina impusa propriei persoane şi presupunând „dăruire totala”. Astfel, prin viziunea acestui practician al şamanismului, fenomenul se debarasează de conceptele clasice, fapt care duce la asimilarea şi adoptarea mai facila a tehnicii ancestrale.

Revenirea („the revival”) şamanismului în societatea actuala a avut/are loc deoarece, spune M. Harner, oamenii au părăsit „Era Credinţei” şi au instaurat „Era ştiinţei”, sau „New-Age”. Harner spera la o reconciliere intre gândirea ştiinţifică, vestica şi cea şamanica în vederea punerii în comun a metodelor de a vindeca oamenii, semnalând câteva exemple din aria medicinei holistice în care s-a recurs la metode şamanice, cum ar fi hipnoterapia, meditaţia, atitudinea pozitiva, reducerea stresului. De fapt, observa antropologul, într-un anume sens, şamanismul a fost „ re-inventat „ de vestici şi adaptat la nevoile societăţii actuale. Medicina holistica se bazează pe ideea ca, într-o stare alterata de conştiinţă, mintea este capabila sa acţioneze asupra sistemului imunitar, acţionând asupra inconştientului, care este „programat” să-şi activeze imunitatea. Dezvoltarea medicinei holistice înseamnă descoperirea şi valorificarea puterii mintii umane de a vindeca şi de a menţine starea de bine (M. Harner).

O cercetătoare în domeniul psihologiei afirma ca „psihicul uman este un instrument minunat, care în mod normal se protejează de suprasolicitare”, ca „percepţia subliminala este permanenta” şi ca „substanţele haluci nogene retrag unele filtre şi rearanjează putin lucrurile, astfel încât sa putem percepe (.) lucrurile într-o lumina cu totul noua, iar lumea sa nu mai fie aceeaşi” (Roney-Dougal, 1991, 20). In introducerea la cartea cercetătoarei, John Mitchell spune ca, o data cu teoria inconştientului a lui Jung, se conturează o noua concepţie despre lume, care îngăduie o întâietate a spiritului şi divinului, psihanalistul fiind unul dintre precursorii (alături de A. Huxley, Maslow Abraham) epocii New Age. C. G. Jung, spune Mitchell, a arătat ca „Epoca Peştilor, care coincide cu Era Creştinismului, va ceda locul Epocii Vărsătorului” (Roney-Dougal, 1991, 5).

Aceasta epoca a Vărsătorului, corespunde mişcării New Age, în cadrul căreia „omul de ştiinţă este concomitent vrăjitor” (Würtz, 1992, 8). Într-un articol pe internet se afirma despre Castaneda: „His works influenced deeply the New Age movement” (www.kirjiasto.sci.fi/castane.htm). Iar în nota asupra ediţiei celui de-al doilea volum al lui Castaneda se spune: „Cititorii prezentului volum vor avea privilegiul de a intra în contact cu personalitatea şi filosofia lui Carlos Castaneda, fondatorul celui mai incitant şi controversat curent de idei din lumea contemporana, aşa-numitul New Age (.). Cealaltă Realitate (.) este arta, literatura, filosofie, ştiinţă, magie, spiritualitate, o chemare către noi înşine şi armonia Universului „ (Castaneda, 1995a).

Iată de ce opera lui Castaneda este interesanta nu atât din punct de vedere antropologic, cât mai ales, datorita perfectei integrări într-o societate de tip vestic, înfometată de regăsirea sensurilor originare şi de adoptarea, în viaţa cotidiana, a „magiei”, ca ingredient indispensabil al vieţii.

Vlad Mureşan observa „unitatea vizionara a fondului arhaic al umanităţii şi remanentele ei consecvente în mecanismele inconştiente ale mentalităţii moderne” (Mureşan, 2005, 54). Doctrina arhetipurilor jungiene devine „doctrina a universaliilor transculturale”. Vlad Mureşan insista asupra unei „crize a antropologiei”, care „a fost mai curând experienta complexa a unei diversităţi traduse, integrate: fiecare antropolog care îşi acuza civilizaţia sa de incomprehensiune, clarifica el însuşi aceleiaşi civilizaţii ceea ce ea n-a înţeles, dar el a înţeles”, spunând ca antropologia nu mai are, în fond, „o valoare pragmatica efectiva, exceptând virtuţi publice, educative, unde concurează cu istoria, filosofia” (Mureşan, 2005, 57, 150).

Castaneda il aduce pe don Juan în fata publicului generaţiei sfârşitului de mileniu, il transforma într-un învăţător demn de a fi urmat de către oricine considera ca ar avea nevoie de o transformare de sine, „emergenta tradiţiei şamanice mondiale” reprezentând pentru Occident „un mod preţios de eliberare psihologica şi spirituala” (Drouot, 2003, 12). „Învăţăturile” lui Carlos Castaneda sunt o terapie de psihologie transpersonală. Cărţile sale sunt citite, de către generaţiile tinere mai ales, pe post de psihoterapie individuala. Ele îndeplinesc funcţia unui psiholog care, indiferent de problemele pacientului, il poate convinge ca a avea răbdare şi voinţa înseamnă a putea, într-un final, a construi orice, şi ca „a fi înfrânt” este „o condiţie a vieţii”, „inevitabila” (Castaneda, 1995a, 197).

Se vorbeşte despre o spiritualitate „New Age” ce ar caracteriza societatea contemporana începând cu anii '60, '70, adică tocmai anii în care Castaneda şi-a început presupusa ucenicie: „Pe la jumătatea anilor '60, şamanismul ii interesa îndeosebi pe specialiştii în psihologia transpersonală, o disciplina de avangarda preocupata de studiul stărilor de conştiinţă mistica vehiculate de toate tradiţiile omenirii”, astfel ca, „de vreo 20 de ani încoace, cărţile lui Michael Harner şi Carlos Castaneda (mai ales) au deschis conştiinţa indivizilor dornici de dezvoltare personala şi spirituala spre ideile, credinţele, inspiraţiile şi experientele directe ale şamanilor” (Drouot, 2003, 128).

Se ştie despre Castaneda ca ar fi fost un pasionat al studiului psihologiei transpersonale. „Experienta transpersonală” este un „termen modern care înglobează toate aceste stări denumite spirituale, mistice, religioase, magice, parapsihologice sau şamanice” (Drouot, 2003, 154), stări considerate de şamani reale tocmai pentru ca le-au „trăit”. Realitatea unui fenomen consta, în viziune şamanică, în posibilitatea de a-l experimenta senzorial.

Exista un adevăr care „a tulburat profund întregul deceniu al anilor şaizeci”, spune Bruno Würtz, un teoretician al curentului New Age, şi anume: existenta realităţii de după realitate (Würtz, 1994, 192). Potrivit lui Bruno Würtz, „avem (.) o antropologie care aserteaza necesitatea autorealizării prin sesizarea unui pan-divin imanent sinelui” iar, de la Claude Lévi-Stauss încoace, „şamanul nebun” se transforma într-un „psihanalist creator de ordine”.

De la sfârşitul anilor 80, „neosamanismul” se ancorează în societatea occidentala şi devine un „drum” spre „înţelepciunea interioara şi armonia intre diferitele popoare şi naţiuni” (Drouot, 2003, 129), interesul pentru şamanism, derivând din „nevoia de a largi viziunea lumii occidentale” şi a unei abordări „pluridisciplinare şi multidimensionale”. „Şamanul nebun” este cel care cunoaşte lucrurile şi lumea din jur prin intermediul lobului drept al creierului, neutilizat, în circumstanţe normale, de sistemul nostru cultural. Se considera ca „nebunia poate fi dominata, iar individul care îşi domina propria nebunie, trebuie considerat normal” (Würtz, 1994, 202).

Cunoaşterea intermediata de partea dreapta a creierului (adică de „starea elevata de conştiinţă”, cum o numeşte don Juan) este, spune Drouot, „soluţia viitorului” deoarece aceasta consta în „experimentarea directa” a „invizibilului”: „emisfera cerebrala dreapta nu are grai propriu. Ea este ştiutoare dar muta” (Würtz, 1994, 57), creierul fiind un „izvor inepuizabil de cunoaştere cu acces direct la întreaga informaţie a ordinii universale înfăşurate” (Würtz, 1994, 28). Caci, după cum ştim, în viziunea şamanică, „invizibilul constituie un nivel al realităţii” (Drouot, 2003, 145).

Epoca New Age se caracterizează printr-o transfuzie a fenomenelor fizice observate în laboratoare, într-un alt domeniu, al psihologiei, prin includerea conştiinţei umane în teoriile ştiinţifice, unii fizicieni afirmând chiar ca „materia nu ar exista în absenta unei conştiinţe care sa o perceapă” (Drouot, 2003, 172). şi ca universul exista datorita gândurilor noastre. Astfel, spune Patrick Drouot, „începutul mileniului trei se deschide spre alte realităţi, care nu se bazează pe certitudini, nici măcar pe probabilităţi, ci pe noţiunile de vid, atemporalitate şi antimaterie” si, pentru ca întreaga realitate este „iluzorie”, „doar conştiinţă este eterna” (Drouot, 2003, 206207). Materia şi conştiinţă sunt doua „aspecte congruente ale unuia şi aceluiaşi ontos al totalităţii dinamice” iar „conştiinţa este un aspect esenţial al universului” şi „structurile observate ale materie ar fi oglindiri ele structurilor conştiinţei” (Wurtz, 1994, 171-172).

Pe aceeaşi teorie se sedimentează şi învăţăturile lui don Juan, atunci când ii spune lui Carlos ca, daca va reuşi să-şi schimbe modul de percepţie a lumii, lumea însăşi se va schimba.

Patrick Drouot afirma despre conştiinţa, în raport cu descoperirile mai noi ale ştiinţei, ca este „un câmp de energie care nu se mai supune legilor fizicii clasice”, susţinând chiar ca „totul este posibil. Totul poate fi creat” (Drouot, 2003, 182-183).

Pe acelaşi principiu se bazează şi teoriile lui Juan Mâţuş, atingerea „conştiinţei totale” însemnând, de fapt, dispersarea totala a eului într-o „stare” de tip holistic în care fiecare parte conţine în sine întregul. Din acest motiv, don Juan ii spune la un moment dat lui Carlos ca nimic nu este important şi ca nu contează ce anume faci, ci faptul ca faci acel ceva.

Învăţăturile lui don Juan, alias Carlos Castaneda, au fost traduse în cel putin şaptesprezece limbi. „Cercetarea de teren” a studentului american s-a transformat într-o „sângeroasa avortare a sarcinii antropologiei înseşi” (Mureşan, 2005, 61), cărţile sale devenind atât de populare tocmai din pricina renunţării, pe parcurs, la statutul de „antropolog” care „cercetează alteritatea”.

Volumele castanediene au devenit literatura preferata a generatei „hippie”. Oamenii căutau, spune M. Harner, în cărţile lui Castaneda, dar şi ale altora, „hărţi” menite sa le dezvăluie „sensul” experientelor avute. Interesul tinerilor pentru „căutarea rădăcinilor” prin experimentarea cailor şamanice avea ca scop „activarea potenţialelor latente” ale fiinţei umane normale, căutarea şi dezvoltarea spirituala devenind pentru unii „urgenta spirituala” (Drouot, 2003, 147, 154).

Si Vlad Mureşan vorbeşte despre o „epoca de glorie” a anilor 70, în care „mişcările care vad în mecanica cuantica o turnanta a gândirii, şi ele includ mistici şarlataneşti, profeţi New Age şi relativişti de toate speciile, se extaziază cu privire la aspectul cultural”. Or, relativismul este definit ca o „încremenire în alteritate, care nu este altceva decât o alta identitate” (Mureşan, 2005, 153). Din aceasta perspectiva, se poate spune ca, intradevar, Carlos Castaneda, a rămas „încremenit” în alteritate, personalitatea sa biografica suprapunându-se peste cea a lui „Carliţo”, ucenicul nagualului Juan Mâţuş.

Întreaga teorie şamanică a acestui „brujo” se îmbină perfect cu ceea ce înseamnă mentalitate şi spiritualitate New Age, tutelata de o concepţie holistica asupra universului, adică de convingerea ca „atunci când devenim conştienţi de realitatea universului nostru interior, ne dam seama ca reprezentam deopotrivă universul în ansamblu, cât şi fiecare din părţile sale componente. Întreg universul comunica (.) cu trupul şi spiritul nostru” (Drouot, 2003, 70). In conformitate cu descoperirea oamenilor de ştiinţă ca celula (organica) poate avea conştiinţa, una din nenumăratele experiente ale lui Carlos, sub influenta plantelor puterii, este ca fiecare celula a corpului sau este o entitate separata, dotata cu conştiinţă, şi care il reflecta pe el, ca întreg. Modelul holografic, al pluridimensionalităţii, porneşte de la fizicianul englez David Bohm, potrivit căruia „holomiscarea reprezintă o noua ordine care începe nu în câmpurile de energie sau în particulele elementare, ci mai degrabă într-o totalitate indiviza a realităţii” (Drouot, 2003, 138).

Patrick Drouot afirma ca neosamanismul are ca punct de plecare faptul ca ştiinţa nu mai este identificata cu certitudinea; „percepţia lumii nu este niciodată finala”, ii spune don Juan lui Carlos. De asemenea, perspectiva şamanică „impune o revizuire radicala a conceptelor noastre fundamentale de natura umana şi de univers”, depăşind limitele înguste ale psihiatriei şi psihologiei, precum şi ale acelei viziuni ale unei lumi ordonate, stabile şi determinate” (Drouot, 2003, 12).

Teoria şamanului Juan Mâţuş, adusa la nivelul societăţii contemporane de Carlos Castaneda, apare într-un moment de maxima utilitate pentru o umanitate care a început sa cunoască principiul „incertitudinii” enunţat de Heisenberg: „Realitatea, la nivelul sau primar, consta nu din anumite fapte stabilite pe care le putem cunoaşte, ci mai degrabă din toate probabilităţile diferitelor fapte pe care leam putea cunoaşte” (Roney-Dougal, 1991, 101-102). Autoarea cărţii Ştiinţa şi Magie mai spune ca, drept urmare a principiului de incertitudine, „individualul în sine nu poate fi niciodată deplin cunoscut” (Ibidem, 99).

Bruno Wurtz susţine la rândul sau ca „evoluţia nu pare deloc încheiata şi sugerează o larga deschidere spre teluri superioare” (Wurtz, 1994, 120), ceea ce ar echivala cu afirmaţia lui don Juan, ca „nimic nu este terminat, totuşi nimic nu e nerezolvat” (Castaneda, 1995a, 270).

Vrăjitoria ca „aplicare a Voinţei”, cum o definea Juan Mâţuş, se apropie în mare măsură de descoperirea fizicianului David Bohm: „Este un fapt general recunoscut ca daca o persoana încearcă sa observe lucrurile la care se gândeşte, chiar în momentul meditării asupra unei teme, ea introduce schimbări necontrolabile şi imprevizibile în modul sau ulterior de gândire”, tot aşa cum magicienii, după Roney-Dougal, sunt capabili de a produce efecte mistice prin controlul supranaturalului, al sufletului lumii.

Cuvântul „magie” deriva dintr-un cuvânt caldeean şi înseamnă „înţelepciune”, dar şi „imagine” şi „imaginaţie”, spune aceeaşi autoare; iar fenomenele psihice, spune ea, nu sunt decât „produse secundare ale matricei existentei simultane şi de pretutindeni” (Roney-Dougal 1991, 112), fenomen ce ar corespunde teoriei punctului de asamblare a lui don Juan.

În cartea sa despre civilizaţia şi spiritualitatea New Age, Bruno Wurtz descrie contextul cultural ce a favorizat (in cazul în care don Juan e invenţie fictiva) „literatura” lui Carlos Castaneda. Daca şamanul nu e un personaj literar, scrierile controversatului antropolog se explica şi se înscrie, cu atât mai mult, în tot ceea ce înseamnă mentalitatea New Age, cadru perfect pentru difuzarea unui asemenea fenomen social.

În primul rând, este simptomatica adoptarea conceptului schopenhauerian de voinţă, ca principiu omniprezent („voinţa este totul în toate. (.) individul nu este nimic în sine, ci doar o componenta a ciclului devenirii şi al pierderii”, Wurtz, 1994, 160) şi a înţelepciunii „antiştiinţifice”. Era noua, spune Bruno Wurtz, este o era care trece de la simpla existenta la „conştientă” şi tinde spre o transformare pe toate nivelele. Transformarea presupune, ca prim pas, redescoperirea sinelui şi dobândirea „de putere lăuntrică” şi duce la descătuşarea de piedicile puse de către individul însuşi. Exista un proces de „evoluţie lăuntrică”, caci „totul e evoluţie”, iar după „realizarea de sine”, urmează „experienta unităţii solidare cu cosmosul” (Wurtz, 1994, 239, 189).

Eliberarea noastră depinde în mod direct de necesitatea eliberării celorlalţi, fiindcă „nu suntem liberi până nu ii eliberam pe ceilalţi” (Wurtz, 1994, 241). Timpul nostru este liniar şi segmentat, în timp ce „transformismul new-age-ist îşi propune eliberarea omului de aceasta eroare”. Spaţiul nu mai este nici el perceput conform vechii tradiţii, „fizicienii demonstrează ca nu exista acolo, toate lucrurile fiind coincidente”. „Descoperirea responsabilităţii introduce conştiinţa unei componente morale în momentul în care observam ca nu e indiferent cum răspundem la solicitările vieţii. De vreme ce putem schimba ceva în bine, suntem chemaţi sa o facem” (Wurtz, 1994, 256). Iar schimbarea de sine sta în opţiunea proprie a fiecăruia, indemnul general fiind ca „trebuie sa luam responsabilitatea pe propriii noştri umeri”. Roney-Dougal, ca reprezentanta a generaţiei contemporane, afirma ca noi, generaţia actuala, „ne asumam întreaga răspundere pentru capacitatea propriilor noastre gânduri de a crea realitatea” (Roney-Dougal, 1991, 306-307).

Nu lipseşte, insa, nici pericolul ca cel care a trăit „transformarea” nu fie crezut: „Transformarea a dus la nişte eliberatoare descoperiri? Cum sa le comunicam altora fara sa parem nebuni sau primejdioşi?” Omul societăţii New Age este caracterizat de o teama continua: „angoasa era temniţa individualităţii netransformate”. Exista teama de eşec, de pierderi, sau teama de autoexaminare, numai ca „nu exista nici un eşec, totul contribuie la edificarea noastră şi la mişcarea universala. Suprema porunca e experimentarea” (Wurtz, 1994, 249, 250,

253). Aceasta afirmaţie pare ca vine direct din discursul lui don Juan, „trebuie sa încerci totul, trebuie sa treci de toate barierele conştiinţei, niciodată nu ştii ce te aşteaptă dincolo”, ar putea suna o parafrazare a şamanului.

Dorind schimbarea, spune Bruno Wurtz, oamenii „se transforma ei înşişi”, printr-un proces de conştientizare, proces ce caracterizează, în fond, tot universul (întreg universul este conştiinţa), iar lumea este un HOLOS, „o totalitate din care nu ne putem extrage fara sa provocam o catastrofa”. Astfel ca întreaga planeta se afla „in pragul unei mutaţii spre o alta stare”. Filosofia new age „consta dintr-o răsturnare ontologica şi gnoseologica ce se vrea dincolo de orice dualism, precum şi dintr-o lărgire neliniara, la infinit, a paradigmei comprehensive. Avem apoi o antropologie care aserteaza necesitatea autorealizării prin sesizarea unui pan-divin imanent sinelui” (Wurtz, 1994, 25, 21, 27).

Omul actual, afirma acelaşi autor, este un „bolnav notoriu”, care aşteaptă iertarea şi mântuirea din vina propriei boli. Totuşi, societatea new-age-istă a eliminat termeni ca bine, rau, sau păcat, raul fiind identificat cu rezultatul unui dezechilibru. şi G. Gusdorf vorbeşte, în opoziţie cu omul de gândire mitica, despre „instabilitatea modernului” şi despre „siguranţă sa, pierduta”.

Exista patru trăsături fundamentale ale mişcării New Age: lumea vizibila nu este singura realitate, lumea este un sistem holistic în care omul este închis; divinitatea fiind identificata cu universul, ca un trup al acesteia; omul dispune de un „potenţial” care trebuie „desfăşurat”; şi credinţa într-o „era noua”.

În epoca New Age, „experienta mistica începe sa capete sens ştiinţific”, iar aceasta „dezvăluie dintr-o data posibilitatea pătrunderii în ordinea profunda a lucrurilor care se ascund dincolo de fenomene. Totul depinde de împrejurarea daca observatorul este suficient de suplu pentru a-şi schimba punctul de statie, daca e în stare sa privească lucrurile din diverse puncte de vedere”. Inutil sa mai spunem ca aceasta idee concurează cu cea a schimbării poziţiei punctului de asamblare. Potrivit treptelor transformării, prezentate de Wurtz, omul învăţa, pe treapta a treia ca „exista alte posibilităţi de fiinţare” (Wurtz, 1994, 57, 235).

Este preferata „intuiţia vizionara” datorita faptului ca se întemeiază pe „trăirea, pe sesizarea nemijlocita, neintelectuala, a realităţii”, fata de cunoaşterea raţională care înseamnă „fragmentarea”, „fărâmiţarea” realităţii. Intuiţia, spune Wurtz, este mijlocita „de acea jumătate a cortexului care nu vorbeşte, de tăcută emisfera dreapta. Emisfera cerebrala dreapta nu-şi poate verbaliza cunoaşterea” (Wurtz, 1994, 218), de aceea experientele pe care Carlos le are în a doua atenţie sunt atât de greu de descris. „Esenţa imagistica” este, alături de obiectele sesizate senzorial, o dimensiune pe care societatea, afirma Wurtz, trebuie sa o dobândească; or, după cum arata Castaneda, întregul set de învăţături şamanice se bazează pe o cunoaştere datorata „vederii”.

Iată şi definiţia „puterii”: „energia avatarului sintezei care înfăptuieşte celelalte doua energii, lumina şi iubirea” (Wurtz, 1994, 131). E drept ca don Juan ii vorbeşte mai mult lui Carlos despre energia sub forma de fibre de lumina insa, desi drumul luptătorului pare lipsit de sensibilitate umana, exista, totuşi, în scrierile lui Castaneda fragmente de duioşie aproape patetica. De exemplu, la sfârşitul volumului Călătorie la Ixtlan, don Juan şi prietenul sau, don Genaro ii arata lui Carlos iubirea lor fata de Pământ şi fata de toţi oamenii, o iubire, desigur, impersonala, dar singurul fel de iubire „totala”.

Toţi „transformaţii”, afirma Wurtz, „relatează despre fenomenul intempestiv al dobândirii de putere lăuntrică, de competenta lărgită, de deschidere şi capacitatea sporita în desfăşurarea aspectelor propriei fiinţe. Aceasta putere este identica cu sinele (.) ea, nu se justifica prin argumente de ordin logic. Ea nu are nimic de a face cu poziţia reala a persoanei”. Percepţia senzoriala, descoperă oamenii de ştiinţă, „nu are loc după model fotografic”, iar „studii şi experimente sistematice au demonstrat ca memoria vizuala nu poate fi localizata în creier, pentru ca întregul e codificat în fiecare fragment al mesei cerebrale” (Würtz, 1994, 237, 169).

Evenimentele spirituale deosebite ce caracterizează deceniul şapte se leagă şi de apelul la „conştiinţa psihedelica” prilejuita de folosirea drogurilor, ce au un efect prin care individul „cunoaşte o intensitate care il face complet neintegrabil în cotidian”. In societatea New Age, drogurile nu mai sunt insa asociate exclusiv cu halucinaţia, iar „aceasta prejudecata fiind restrictiva de posibilităţi spirituale, trebuie abandonata”. Ele constituie o modalitate de descoperire şi experimentare a „magiei” lucrurilor, iar magia, spune Roney-Dougal, este „un fenomen incontestabil” ca şi când ea „ar constitui o parte integranta din firea anumitor persoane, iar aşa-numiţii hippy, reprezentanţi ai alternativelor şi ai mişcării New Age ar găsi în ceremonia, ritualurile şi credinţele magice un sistem ezoteric care pare deopotrivă reconfortant şi drept” (Michael Winkelman, apud Roney-Dougal, 1991, 56). Într-un astfel de cadru, a fost inevitabil ca una din „noile tehnici populare de autovindecare, de înţelegere şi dezvoltare”, cum este „şamanismul de tip don Juan”, sa nu îşi găsească adepţii.