Criminologie
-Tratatul de la Amsterdam
Yüklə 1,93 Mb.
|
-Tratatul de la Amsterdam aducând importante modificări în sfera pilonului III Justiție și Afaceri Interne (JAI), care acoperă doar cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Printre obiective propuse fiind oferirea cetățenilor unui nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție, ceea ce ar presupune o mai strânsă cooperare între forțele de poliție, autorități vamale și alte autorități competente din statele membre, atât direct cât și prin intermediul Europol – Oficiul European de Poliție, organism creat la nivelul UE pentru eficientizarea activității autorităților competente din statele membre și întărirea cooperării pentru prevenirea și combaterea terorismului, a traficului de droguri și alte forme de trafic.
Ținând cont de amenințările COT la adresa securității naționale și internaționale, reclamă o atenție sporită în găsirea unor soluții optime de cooperare și alocarea mijloacelor și resurselor necesare pentru prevenirea și combaterea cât mai eficient a cestui fenomen, colaborarea între state constituind un element esențial. Putem afirma că atât România cât și Republica Moldova s-au implicat în lupta împotriva COT prin adoptarea, ratificarea și punerea în practică a instrumentelor directe sau indirecte aplicabile combaterii acestui tip de infracționalitate,ca element esențial al colaborării internaționale în acest domeniu. În acest context, amintim aici adoptarea Legii nr.50/22.03.2012 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate precum și a Hotărârii nr.480/30.06.2011 pentru adoptarea Strategiei naționale de prevenire și combatere a crimei organizate pe anii 2011 – 2016. Nu în ultimul rând amintim importanța Proiectului Comun al Comisiei Europene și Consiliului Europei împotriva corupției, spălării banilor și finanțării terorismului în R. Moldova, care presupune realizarea următoarelor obiective: ►asigurarea eficientă a monitorizării coordonării și administrarea strategiei anticorupție; ►îmbunătățirea cadrului legislativ privind prevenirea și combaterea corupției potrivit strategiei naționale anticorupție. Ținând cont de preocuparea R și R. M pentru combaterea CO, aceste țări trebuie să-și intensifice cooperarea pe acest segment.
constând în: ■ determinarea conceptului de criminalitate organizată transnațională, ca fiind o totalitate de infracțiuni, săvârșite de grupări criminale organizate la diferite nivele, formate, de regulă, din cetățeni ai unor state diferite, infracțiuni ce sunt comise prin folosirea pe scară largă a coordonării activității criminale la nivel transnațional și care constau în răspândirea pe teritoriul a două sau mai multe state a activității de pregătire, organizare, săvârșire și de survenire a consecințelor criminale,în scopul obținerii unor profituri economice sau creării unor condiții propice de majorare a acestora, prin recurgerea la utilizarea violenței sau a legăturilor corupționale, inclusiv la nivel politic. ■ trăsăturile definitorii ale COT, constând în: - existența unor grupări organizate criminale la diferite nivele, formate, de regulă din cetățeni ai unor state diferite sau persoane fără cetățenie; -folosirea pe scară largă a coordonării activității criminale la nivel transnațional; -infracțiunile sunt săvârșite prin răspândirea pe teritoriul a 2 sau mai multe state a activității de pregătire, organizare, săvârșire și de survenire a consecințelor criminale; -existența scopului de obținere a unor profituri economice sau creării unor condiții propice de majorare a acestora; -recurgerea la utilizarea violenței sau a legăturilor corupționale, inclusiv la nivel politic, pentru realizarea scopurilor sale.
.- ambele incriminează faptele legate de constituirea unei pluralități de infractori și se pedepsesc, indiferent dacă ulterior creării unei organizații criminale (284 CP al R.M.) sau grup infracțional organizat (art.367 C.P al României), sunt sau nu săvârșite fapte infracționale legate de activitatea acestor formațiuni criminale; - ambele incriminează conduita de creare, inițiere, conducere a unei entități sau formațiuni criminale organizată. - norma de la art.284 C.p a R.M. enumeră eventualele conduite pe care le poate îmbrăca faptele acestor formațiuni criminale, spre deosebire de cele ale art.367 C.P care au un caracter mai generalizat în raport de conduita pe care o descrie, dar și o aplicabilitate mai mare decât art.284 CP al R.M. ■ s-a demonstrat în ceea ce privește încadrarea juridică a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat că în cazul ADERĂRII nu interesează activitatea depusă de făptuitor în cadrul grupului, deoarece, în opinia noastră, simpla calitate a unui membru dobândită prin voința expresă sau tacită a făptuitorului este de natură să atragă incidența art.367 C.p. în măsura în care cel care aderă are o participare reală la activitățile acesteia. Cu titlu de RECOMANDĂRI menționăm:
9. De lege ferenda s-a fundamentat necesitatea introducerii la art.284 C.p. al R. Moldova un nou alineat,(3) care ar urma să aibă următorul conținut: Aderarea la una din organizațiile criminale sau grupurile criminale organizate prev. la alin.(1) și (2) al prezentului articol se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani. 10. De lege ferenda propunem completarea art.367 CP cu alin.(7) care va avea următorul conținut: ,,Prin organizator se are în vedere persoana care a constituit sau care dirijează activitatea unui grup criminal organizat”. 11. De lege ferenda propunem reformularea circumstanței agravante de la infracțiunea de omor intenționat prev. la art. 145 alin.2 lit.i) ,,din omorul săvârșit de două sau mai multe persoane” în ,,omorul săvârșit de două sau mai multe persoane ori de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală”. PENITENCIARUL, O PRIVIRE DINĂUNTRU Florian Gheorghe conferențiar universitar, autor al volumului Penitenciarul - ultima autoritate (2016). Lumea închisorilor este un loc de perspectivă socială pentru că, lucrând aici, înţelegi cauzele dificultăţilor din familie, din şcoală, din comunităţile noastre şi din societate, care generează cea mai mare parte a delincvenţei. Pedepsele penale sunt importante pentru asigurarea ordinii sociale, dar ele singure, nu pot rezolva problemele asociate delincvenţei. Din păcate, nu toți marii delincvenți ajung în penitenciare. Eșecul pedepsirii acestora are o semnificație profundă: el arată slăbiciunea sistemului politic și a autorităților responsabile cu ordinea socială, demoralizează populația și amplifică sentimentul de insecuritate (Garland, 1990). Cum putem evalua eficiența pedepsei cu închisoarea ? Doar dacă, în timp, se apelează din ce în ce mai puțin la ea. Pedepsele prevăzute în Codul Penal intimidează oamenii doar atunci când ei sunt convinşi că vor fi arestați dacă vor comite o infracţiune. Ori delincvenţii obişnuiţi sunt speriați mai ales de condamnarea marilor infractori și de severitatea pedepselor, dar desconsideră certitudinea arestărilor. Sunt și situații când renunțarea la infracțiuni este generată de schimbarea modului de raportare a individului la propria persoană, la cei din jur, la trecut și la viitor. În urmă cu ceva timp, mergând pe stradă, s-a apropiat de mine un tânăr care se liberase de 4 ani din penitenciar (acum avea 32 de ani), se căsătorise, avea 2 fetițe gemene, serviciu, locuință. L-am întrebat dacă a terminat cu infracțiunile. “Da, am terminat cu viaţa de bandit, care a început pe la 15 ani, când exasperasem pe toată lumea cu bătăile și furturile, îi sfidam pe toţi și mă dădeam mare în puşcărie. Mă certam cu gardienii, provocam alţi deţinuţi, mă tăiam pe tot corpul ca să arăt că sunt în stare de orice. Sunt tot o cicatrice. De la un timp însă, nu mai pot să dorm noaptea: mă întreb ce a fost în capul meu atâţia ani, de ce nu vedeam că mă îndrept spre prăpastie ?! Acum trăiesc cu o mare teamă: fetiţele mele cresc şi nu mai e mult până când mă vor întreba: „Tati, de ce toţi oamenii merg vara pe stradă în cămaşi cu mânecă scurtă şi numai tu porţi cămaşă cu mânecă lungă ? ” Din cauza asta nu mă apucă somnul. Ce-am să le spun ? Ce va fi în sufletul lor când vor afla, deşi acum eu sunt alt om ?ʺ... Foarte mulți dintre cei care vin în închisoare sunt convinși că familia și avocații vor găsi soluții pentru a-i libera. Când veștile devin sumbre, optimismul este înlocuit de îngrijorare și apoi de descurajare. Așa începe adevărata experiență subiectivă a privării de libertate: conținutul său și rezonanța în comportament diferă de la o persoană la alta, în funcție de vârstă și sex, de robustețea fizică și psihică, de nivelul cultural, de mărimea pedepsei. O deținută îmi povestea: “Primele săptămâni păreau un concediu odihnitor, până într-o dimineață când, pe la ora 5, am fost trezită de supraveghetoarea de noapte care mi-a spus: „Îmbracă-te și mergi pe hol, de azi pleci la muncă“. Împreună cu alte deținute am ieșit în curte, unde aștepta un tractor cu remorcă, ce ne-a dus pe un lan de porumb care se întindea până în zare. Supraveghetoarea a spus că vom mânca doar după ce fiecare termină de tăiat buruienile de pe rând. Începuse să se lumineze, aveam sapa în mâini și încercam să văd unde se sfârșea rândul meu de porumb. În acea clipă, m-am simțit părăsită pe un câmp străin și ostil. Atunci am înțeles totul: zădărnicia a ceea făcusem, absurditatea anilor de aventuri și petreceri, pierderea statutului social, cazierul, uzura fizică și mai ales, sufleteascăʺ… Suferințele tipice închisorilor sunt greu de înlăturat. Omul care suferă se simte devalorizat, nu mai interpretează corect evenimentele și interacţiunile cu ceilalţi. Comportamentul său depinde de modul cum s-a format în istoria sa ideea de suportabil şi insuportabil, de reprezentarea a ceea ce înseamnă demnitatea umană. Putem vorbi despre o suferință normală, generată de cum înțelege fiecare calitatea vieții sale și despre o suferința anormală, provocată de prăbuşirea speranţelor, de îngustarea relaţiilor cu semenii, de restricțiile inutile și nejustificate, de ambianța de viață dictată de alții. Nu toți deținuții vor să muncească. Într-o toamnă, am avut nevoie de o sută de deținuți să culeagă porumbul de la ferma unității, porumb cu care erau hrăniți porcii și tăiați apoi pentru a le da carne condamnaților. În curte, la aer, erau vreo mie de deținuți din care s-au înscris la muncă doar 5. Motivele de refuz erau neașteptate: unul spunea că nu poate munci pentru că transpiră și el nu suportă să fie transpirat; altul spunea că este pianist și dacă merge la porumb se poate răni la aparate (în argou, pianist înseamnă hoț de buzunare, iar aparatele erau degetele cu care opera victima); altul spunea că dimineața urmărea o telenovelă și nu acceptă să piardă vreun episod. Alți deținuți nu pot sta însă inactivi și născocesc ceva cu care să-și umple timpul. La Penitenciarul Gherla, am fost martor la o scenă decupată parcă dintr-un film: un deținut își croșetase timp de 3 ani o cămașă din papiote de ață și o terminase chiar în ziua sosirii mele. Îmbrăcat cu cămașa, a cerut voie să se plimbe prin curtea închisorii, să treacă pe la ferestre pentru a arăta tuturor noua modă de primăvară. În toată pușcăria se auzeau râsete, fluierături, comenzi pentru bluze, tricouri, cravate. O impresie deosebită făceau nasturii cămășii, care fuseseră fabricați de un alt deținut: acesta fusese la gradina de legume, prinsese gândaci de Colorado, îi acoperise cu o pasta de plastic transparent și atașase un inel de sârmă pentru a fi cusuți la cămașă. Omul cu cămașa nota comenzile și cerea să fie plătit în țigări, cafea, săpun, biscuiți. După câteva ore, când spectacolul s-a terminat, deținutul s-a dezbrăcat de cămașă, a deșirat-o și a început să o croșeteze din nou… Penitenciarele româneşti au cunoscut anumite schimbări din momentul în care au fost trimiși să-şi execute pedeapsa foşti demnitari ai statului, parlamentari, politicieni, persoane cu averi considerabile. Venirea acestora în penitenciar arată că impunitatea este o iluzie, că pot fi trași la răspundere și cei cu un statut social privilegiat. Desigur, cu condiția ca toate acestea să se întâmple în numele dreptății și nu al răzbunării și al calculului politicianist. La fel ca ceilalți condamnaţi și aceştia suferă: se găsesc într-o situaţie umilitoare, iar filozofia lor de viaţă centrată pe ideea că pot obține tot ce-și doresc, că sunt învingători, s-a năruit. Adeseori, valoarea lor era dată de notorietatea funcției, de bogăţia acumulată şi de participarea la rețele de oameni puternici. Un mare efort le este impus de gestionarea impresiei: se arată zâmbitori și calmi, afirmă că dețin ași în mânecă pe care îi vor folosi la timpul potrivit, amintesc de prieteni sus-puși care lucrează pentru a-i libera. Îi frământă faptul că au pierdut pe mâna lor deși aveau totul: inteligență, putere și bani. Uneori, când află că alţii au comis aceleaşi infracţiuni, dar sunt liberi, pot dezvolta sindromul perdantului radical: caută persoanele responsabile de situaţia lor actuală şi încearcă să le distrugă, nu le mai pasă de nimic altceva decât să se răzbune pe cei care au fost mai norocoşi decât ei. De fapt, pentru aceștia, adevărata pedeapsă va începe după liberarea din penitenciar: vor fi priviți de toată lumea ca foști deținuți, imaginea lor se va răsfrânge asupra familiei și mai ales asupra copiilor, accesul la anumite funcții le va fi definitiv refuzat, o atmosferă mută de reproș și dezamăgire îi va învălui de câte ori vor ieși în public. Le rămâne doar rememorarea timpurilor de glorie și întrebarea dacă a meritat să riște pușcăria. Acum vor înțelege că trecerea prin detenție nu-i va părăsi niciodată... În prezent ne confruntăm cu o generație de delincvenți care și-a ales conștient cariera infracțională, considerând că merită să stea în penitenciar pentru beneficiile obținute încălcând legea. Ei au o capacitate crescută de a risca, de a corupe, de a contamina cu valorile lumii interlope tinerii amatori de aventură și trai ușor. Pentru o bună înțelegere a revendicărilor din închisori, perspectiva studiilor consacrate actorilor slabi ne ajută mult. Actorul slab este persoana fără resurse, dependent, stigmatizat, neluat în seamă. Când desconsiderarea atinge cote înalte, actorul slab formulează revendicări, construiește o cauză la care pot adera și alții aflați în aceeași situație. Brusc, toți neagă regulile existente deoarece “nu le mai găsesc sensul și motive pentru a le respecta”. În privința revendicărilor una este ca deținuții să ceară hrană mai bună și alta mai mult respect, una este ca ei să fie tineri ușor de influențat și alta adulți cu vechime în detenție. Lucrurile se complică atunci când ei constată că instituțiile nu le ascultă vocea, când funcționarii îi lasă să se descurce singuri, chiar dacă le arată compasiune. Din acest moment, o scânteie de nemulțumire poate face ca revolta să izbucnească. O întâmplare trăită arată cât de important este să existe angajați cu experiență, care judecă flexibil lucrurile, adecvat vieții de detenție. Într-o după-amiază un deținut a acuzat dureri abdominale cerând să fie dus la infirmerie. Supraveghetorul i-a adus un ceai de mentă cald, dar el insista să ajungă la cabinetul medical. Colegii de cameră au spus că se întâmplă ceva grav cu el. Atunci, supraveghetorul, angajat doar de câteva luni, l-a scos din celulă și au plecat spre policlinica aflată în aceeași clădire cu secția femei. Când au ajuns aproape de policlinică, brusc, deținutul a început s-o strige pe Mimișor, o deținută aflată la etajul 3. Aceasta a apărut la fereastră, iar deținutul i-a cerut să trimită caleașca (o pungă de plastic legată cu o sfoară lungă), pentru că are să-i dea ceva. Supraveghetorul a înțeles că deținutul, sprijinit de colegii de cameră, avea un singur scop: să ajungă la clădirea femeilor. Caleașca se apropiase de parter, când supraveghetorul l-a apucat de haină și a încercat să-l ducă cu forța înapoi pe secție. Atunci deținutul, furios, a scos o lamă din buzunar și a început să se taie pe mâini, pe față, pe cap. Surprins, supraveghetorul i-a dat drumul. Deținutul a fugit spre punga de plastic și, scoțând o floare de păpădie găsită în curtea de plimbare, a ridicat-o spre etajul 3, spunând: „Mimișor, azi e ziua ta de naștere. La mulți ani !“. A pus floarea în caleașcă și s-a îndreptat spre supraveghetor pentru a merge la infirmerie „să-l coasă“ și apoi să-l ducă înapoi la cameră… Această întâmplare este tipică pentru mentalitatea majorității deținuților: a rezolva problema pe ocolite, a nu vorbi sincer cu supraveghetorul pentru ca acesta să găsească o modalitate de a ajuta. Ei sunt convinși că vor fi refuzați, că personalul nu le ascultă cererile pentru a căror rezolvare este nevoie de puțină imaginație. Nimeni nu se întreabă cât poate personalul să suporte contactul cu oamenii aflați în pedeapsă. Privațiunile resimțite de condamnați îi fac să încerce să obțină privilegii din partea angajaților. Astfel, începe un complex proces de construcție a presiunii asupra supraveghetorilor, a șefilor de secție, a educatorilor și a altor funcționari. Se culeg informații despre cel “ales”, este ajutat să rezolve mai ușor unele sarcini, este compătimit, flatat. Dacă cel în cauză nu vede capcana întinsă, drum de întoarcere nu mai există. Corupția unor angajați, probabil, nu va dispărea niciodată, dar acolo unde ea se transformă într-o rețea organizată cu modalități, filiere și proceduri de împărțire a beneficiilor, lucrurile vor afecta funcționalitatea întregii instituții. În vara lui 1999, într-o dimineaţa, a sosit în penitenciar o delegaţie din străinătate. Inspecția era neanunţată, tocmai pentru a surprinde mersul obişnuit al instituţiei. Șeful delegaţiei a spus că vrea să vadă toată închisoarea, începând cu dormitoarele. Şi a adăugat: „Aveți camere special pregătite pentru a fi arătate inspectorilor, nu-i aşa?”. I-am răspuns că nu, dar fiecare cameră are un număr: să spună unul la întâmplare şi acolo va fi condus. Numărul ales era al unei camere în care nu intrasem de ceva vreme. În cameră erau 8 deţinuţi, 4 din ţări arabe şi 4 din ţări occidentale. Paturile erau separate, unele lângă fereastră, altele lângă uşă, iar în spaţiul dintre ele era trasă o linie albă. Şeful echipei de control a întrebat ce-i cu linia care împarte camera în două. I s-a spus că este graniţa dintre Orient şi Occident, locul unde fac negoţ cu bunurile personale. Arabii vindeau cafea, ceaiuri, halva, mirodenii, papuci, iar ceilalţi ţigări, ness, cămăşi, şampon, pixuri şi câte altele. Deţinuţii, vădit destinşi, au spus că se tocmesc îndelung pentru că nu mai ştiu preţurile, că fiecare parte încearcă să înşele, că vând şi pe datorie, că piaţa merge bine uneori, dar cantitatea de mărfuri diferă de la o săptămână la alta. Singurele lucruri comune erau televizorul şi baia. Priveau împreună ştirile şi meciurile la televizor şi deseori veneau la “graniţă“ să se certe pentru cele văzute. Un condamnat a fost întrebat ce naţionalitate are. Acesta a răspuns fără să clipească: „Sunt de naţionalitate deţinut“... Personalul penitenciar își îndeplinește sarcinile în circumstanțe atipice și într-un context social și cultural particular. El folosește uneori forța dar, pentru a înțelege sensul acțiunii sale este nevoie de o teorie funcțională și acreditată în timp despre binele și răul în acea situație și despre consecințele urmărite. În Penitenciarul Rahova, ieșirea deținuților la curtea de plimbare, începea la ora 8 pentru fiecare secție care avea 5-600 de deținuți. Pe hol erau câteva telefoane cu cartelă folosite de cei care aveau aprobare. Într-o dimineața, 10 condamnați nigerieni erau pe hol și așteptau liniștiți să le vină rândul la telefon. A început scoaterea deținuților pentru a merge la aer. Văzând ca supraveghetorul era ocupat cu deschiderea ușilor, mulți deținuți au încercat să-i dea la o parte pe nigerieni și să vorbească la telefon. Nigerienii au ripostat și totul s-a transformat într-o busculadă la care au participat zeci de persoane. Supraveghetorul a încercat să-i despartă folosind și bastonul de cauciuc cu care a lovit la întâmplare grămada de români, atingând, fără intenție, și câțiva nigerieni. Până la urmă, deținuții au fost scoși în curte, iar nigerienii au rămas să continue convorbirile telefonice. Însă primul telefon l-au dat la ambasada lor, unde s-au plâns de incidentul produs. După câteva ore, consulul a venit la penitenciar: era supărat de cele întâmplate cu resortisanții săi și cerea ca vinovații să fie pedepsiți. Considera că ceea ce s-a întâmplat era o dovadă de rasism. Am încercat să-i spun că a fost doar un incident regretabil și, la sfârșitul anchetei, voi lua măsuri. Consulul insista că e vorba de rasism, iar eu argumentam că deținuții români și, posibil, și unii străini, au speculat doar o situație neașteptată, deci nu putea fi vorba de rasism. Atunci mi-am adus aminte de un spectacol dat de deținuți la club, unde grupul de nigerieni a cântat melodii disco și cântece din țara lor. Interpreții au fost foarte aplaudaţi de colegii de detenție din sala arhiplină. I-am pus caseta şi după ce a văzut spectacolul şi-a cerut scuze, rugându-mă să-i dau o copie pentru a o prezenta la ambasadă. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă acest incident banal ar fi ajuns în presă unde, de regulă, se dau dimensiuni catastrofice doar pentru a crește audiența. Educația persoanelor care ajung în penitenciare nu este ușoară, majoritatea venind cu lacune importante. Ca urmare, se desfășoară programe educative, artistice, religioase, terapeutice și sportive care asigură o atmosferă optimistă. Dacă personalul creează şi premise pentru manifestarea unor talente, deţinuţii nu întârzie să iasă cu prestaţii notabile: interpreți de muzică de toate etniile, dansatori, coruri, comici, instrumentiști. Vă puteți imagina “Hamlet” jucat de deținuți analfabeți? Spectacolele din clubul Penitenciarului Rahova se transmiteau în direct în toate camerele. În club intrau doar câteva sute de deţinuţi, aleşi după criterii locale: lipsa abaterilor disciplinare, curățenia în celulă, mersul la şcoală. Întotdeauna erau în sală şi deţinuţi din cele 45 de ţări reprezentate în penitenciar. Încărcătura emoţională era enormă: la un spectacol a cântat o deţinută din Asia, condamnată pe viaţă. Soţul ei, în faptă cu ea, era tot în penitenciar dar, fiind pe secţii diferite, nu se văzuseră de ani de zile. Șeful secţiei l-a adus şi pe el la spectacol. Când i-a venit rândul pe scenă, ea s-a întors cu faţa spre el şi a cântat cu ochii şiroind de lacrimi în timp ce el se zguduia de plâns în sală. O tăcere grea s-a aşternut între spectatori şi în toată puşcăria... Deţinuţii tineri dintr-o celulă au scris o piesă despre cauzele revenirii în închisoare. Scenariul era simplu: din cauza alcoolului ajungi la răcoare, te liberezi însă cu stigmatul de deţinut, şi, dacă se întâmplă ceva rău în cartierul tău, poliţia e sigură că tu eşti vinovatul şi te bagă iar la închisoare. Au făcut multe repetiţii pentru că cel mai şcolit dintre ei avea doar 6 clase: dialogurile se schimbau frecvent după capul unuia sau altuia, dar ideea de bază era conservată cu grijă. Am ţinut să văd ultima repetiţie la care mai participau câteva zeci de deţinuţi aflaţi prin curtea închisorii: în prima scenă, eroul principal se libera după 3 ani, îşi lua rămas bun de la colegi şi pleca acasă. Următoarea scenă, o locuinţă sărăcăciosă: tatăl citeşte ziarul pe o canapea, iar mama, cu spatele la uşă curăţă cartofi. Fiul lor intră şi spune “Săru’mamă, săru’mâna tată, am venit acasă”. Mama nu s-a întors cu faţa către noul venit, nu s-a întrerupt din treabă și acră, a aruncat peste umăr către bărba-su: “De azi mai avem o gură la masă”. Tatăl a continuat să citească ziarul pe care îl ţinea astfel încât acoperea complet uşa. Fiul se uita când la unul, când la altul şi văzând că nici măcar nu-l privesc, a pus bocceaua jos şi a ieşit afară. Am oprit repetiţia spunând că scena nu e credibilă, că nu se poate să-ţi primeşti copilul, fie şi de la puşcărie, cu atâta răceală şi ostilitate, că trebuie pusă căldură în scena revenirii acasă. Atunci actorii şi spectatorii de ocazie au început să strige furioşi la mine: ”Aşa se întâmplă, aşa suntem primiţi acasă ! Nu ne vrea nimeni ! Ce ştii dumneata cum e viaţa de om sărac ?! D’aia nu poţi să înţelegi ce jucăm noi aicea !”. Vădit tulburaţi, au insistat să nu modifice nimic. La premieră, au asistat câteva sute de deţinuţi din toate categoriile. La scena cu pricina, un freamăt de aprobare a străbătut întreaga asistenţă. Actorii şi cei prezenţi se uitau insistent şi dojenitor la mine... Așteptăm prea mult de la instituțiile de detenție în sfera reducerii criminalității când, de fapt, ele doar țin delincvenții izolați o anumită perioadă. Ipocrit sau ignorant aruncăm recidiva în sarcina penitenciarelor, ceea ce nu este nici corect, nici eficient. Chiar dacă acestea oferă deținuților programe educative, atât timp cât nu se schimbă nimic în viața lor reală de după liberare, nimic nu se va schimba în modul în care ei văd lumea și se încadrează în normele ei. Nu trebuie să aşteptăm ca singură, pedeapsa penală să rezolve toate problemele privind criminalitatea: ce nu face calitatea vieții cetățenilor, buna educaţie a copiilor în familie, un sistem de învățământ public performant, existența locurilor de muncă, măsuri de protecție socială reale, nu poate face nicio pedeapsă. Yüklə 1,93 Mb. Dostları ilə paylaş:
|