Cuprins introducere 5 Capitolul I scurt rezumat asupra istoriei transilvaniei 7

Orbiţi de politica rasistă pe care o aplicau la toate nivelurile, ideologii unguri făceau afirmaţii prin presă, precum că „maghiarimea este sortită să devină, cea iintâi naţiune a lumii" (A magyar hivatva van reâ hogy elso nemzete legyen a
vilâgnak) şi acest lucru se întâmpla nu la publiciştii de poiezie, ci la oamenii politici cu trecere cum a fost Hoitsy Pali, unul dintre cei mai tenaci colaboratori la „Budapesti Hîrlap"!

Cunoscându-şi bine conaţionalii, Iosif al II-lea, încă cu o sută de ani înainte de 1867, când s-a constituit Dualismul Austro-Ungar, printr-o măsură de Cabi­net a primului ministru Besuiet, anticipa că nobilimea maghiară este şi va fi mereu îngrozită ca să nu-şi piardă veniturile şi privilegiile. în viziunea politică a majorităţii feudalilor unguri, bunăstarea acestora depinde de maghiarizarea celorlalte naţii. însăşi marale patriot Kossuth declara că „fără maghiarizarea croaţilor, românilor şi a saşilor, noi suntem sortiţi pieirei"! întrebarea s-ar putea pune: „care noi?", poporul maghiar sau privilegiaţii statului maghiar!!?

Realitatea celor 3.000.000 de români, ocupând Ardealul printr-o dispunere continuă de aşezări, a stârnit şi o politică de colonizare a Ardealului cu maghiari aduşi din alte părţi ale Ungariei, îndeosebi din „Pusta", cu scopul de a contracara preponderenţa românilor, de a micşora procentul majoritar românesc. La 12 mai 1886 s-a înfiinţat secţia colonizării secuilor, a Societăţii „Emke", sub preşedinţia contelui Bânffy Béla şi a deputatului Horvâth Gyula. Planul de colonizare a prevăzut mijlocul Ardealului, câmpia, părţile mărginaşe secuimei şi împrejurimile de-alungul râurilor, spre ţara mamă. Opt colonizări au avut loc în Ardeal, iar 13 în Caraş-Severin şi Banat.

în judeţul Cojocna, Sărmaşul Mare în anul 1894, din Caras în 1903, în judeţul Turda (Luduş, Drighin în 1903) precum şi din Viţa, Szolnok, Dobâca, comunele Terihas, Nimigea şi Baia Mare. Nimigea era să fie alipită la judeţul Szolnok. S-a mai avut în vedere colonizarea comunelor Feldioara, Armeni. Pişchi şi Pociovelişte în anul 1910. După o mie de ani, Ardealul era pentru „Emke" şi autorităţile de la Budapesta, tot „Terra deserta" la dispoziţia bunului plac a unor falsificatori ai Istoriei. Astfel că până în anul 1918 ca rezultat al acestor colonizări, o serie de comune care mărgineu spre Vest teritoriul preponderent românesc, au devenit cu forţa maghiare în mod artificial. Comisia Internaţională de pe lângă Conferinţa de pace de la Paris, care a verificat pe teren delimitarea demografică dintre cele două state a luat în considerare starea de fapt din acel moment, fără a mai ţine seama cum s-a ajuns la ea. Astfel, la încheierea păcii, frontierele de apus ale României nu au fost fireşti, suferind o revizuire, prin colonizările maghiare făcute în anii premergători primului război mondial. Cu alte cuvinte se poate vorbi de un revizionism maghiar înaintea Păcii de la Trianon, care a fost foarte mult influenţată prin politica de colonizare şi de maghiarizare cu orice preţ: Conducătorii Statului „naţional unitar" ungar, concomitent cu colonizările făcute, au organizat o prigoană poliţienească asupra luptătorilor naţionalităţilor oprimate,

mergând până la omucideri nepedepsite! Se aştepta ca în urma acestor prigoane să părăsească Ardealul un număr cât mai mare da români, în primul rând intelectualii. Un moment deosebit de important în această confruntare 1-a constituit vestitul proces al „memorandiştilor". La acest proces s-a ajuns în urma acţiunii energice şi în acelaşi timp paşnice a românilor din Ardeal, care au trimis la Viena o delegaţie de 300 persoane, din toate straturile sociale, cu misiunea de a înmâna „Împăratului-Rege al Austro-Ungariei" doleanţele româneşti, cerând de la dânsul ca să înceteze măsurile de reprimare prin care în Regatul poliglot al Ungariei, cele (6.000.000) şase milioane de maghiari, caută să reducă la tăcere şi supunere oarbă, celelalte unsprezece milioane de nemaghiari: Români 3.000.000, germani două milioane, croaţi, sârbi, slovaci 6.000.000, care toţi doresc ca să trăiască în pace frăţească cu maghiarii, sub ocrotirea legilor drepte şi egale pentru toţi! (din apelul Academiei Române către toate academiile din lume, la 1 iunie 1894). împăratul, la insistenţele Guvernului din Budapesta, a refuzat să-i primească pe români, nici măcar textul memorandului nu 1-a primit. Publicând acest text, românii semnatari ai documentului au ajuns în boxa acuzaţilor la Tribunalul din Cluj, unde s-a judecat în 1894, procesul „memorandiştilor", memorabil printre altele, pentru cuvântul rostit de unul dintre liderii români, avocatul Ioan Raţiu. Cităm din acest discurs istoric: „Ceia ce ne-a silit pe noi şi pe întregul popor român să facem acest demers, este faptul că atât legislaţiunea, cât şi guvernul ne-au dus la convingerea de nestrămutat că în faţa lor, pentru noi, vorbă de dreptate nu poate fi. în zadar au fost toate promisiunile ce s-au dat în repetate rânduri pentru respectarea drepturilor noastre naţionale. în zadar am încercat toate formele şi mijloacele legale!! în zadar ne-am plâns la toţi factorii competenţi ai statului. Exclusivismul de rasă a declarat război de exterminare a limbii şi naţionalităţii române. Aţi proclamat că forţa învingă dreptul şi aţi arătat în faţa lumii că nu judecata dreaptă primează, ci aplicarea forţei. Să nu ne cereţi nouă ca să fim complici în acest proces simulacru. Apărătorii noştri au fost siliţi prin violenţă să se îndepărteze. S-a agitat prin presă opinia publică maghiară reprezentată prin Juriul din Cluj, în contra noastră şi a întregului popor român. Am fost violentaţi şi aici, am fost terorizaţi într-una de când am demonstrat lumii civilizate asupririle ce le îndurăm.

Mai poate fi vorba da judecată dreaptă, de apărare în interesul juridic? Nu! Puterea, face ce voieşte! Nevinovaţi suntem, dar Dumneavoastră sunteţi stăpâni pe individualitatea noastră fizică, nu însă şi pe conştiinţa noastră care, în această cauză este conştiinţa naţională a poporului român.

Dacă nu sunteţi D-voastră competenţi să ne judecaţi, să ne judece Tribunalul lumii civilizate, care este nepărtinitor, osândindu-i pe vinovaţi.
Prin spiritul da intoleranţă, printr-un fanatism de rasă fără precedent în Europa, osândindu-ne veţi izbuti numai să dovediţi lumii că maghiarimea este o notă discordantă în concertul civilizaţiilor lumii!!!"

Curtea cu Juraţi din Cluj i-a osândit pe memorandişti la ani grei de temniţă, dar Tribunalul lumii civilizate i-a condamnat pe strâmbii judecători.

Românii din Ungaria şi Transilvania, în număr de trei milioane şi jumătate, luptă în continuare ca sa dobândească autonomia.

La data de 15 mai 1848, românii din Ungaria, Transilvania şi Banat s-au întrunit într-o mare adunare, în număr de peste 40.000 persoane şi au adoptat în unanimitate o rezoluţie, revendicînd o administraţie naţională autonomă, atât din punct de vedere politic cât şi eclesistic, revendicare care să fie înscrisă într-o constituţie bazată pe principiul federaţiei. O asemenea constituţie o cereau şi popoarele Croat, Sârb şi Slovac. Maghiarii însă nu au acceptat revendicările legi­time ale raselor vecine. Ei cereau încorporarea Transilvaniei în Statul Ungar şi să aplice românilor opresiunile devenite de nesupartat. Mai mult, proclamă detronarea Casei de Austria, avându-1 în fruntea acţiunii pe ministrul Battyânyi, impunând supremaţia elementului maghiar, politică pe care o promovează de o mie de ani.

Cu toată înverşunarea politicienilor unguri ale vremii, porniţi pentru a falsifica adevărul istoric, în anul 1919, pacea de la Versailles, prin tratatul semnat apoi la Trianon, a consfinţit unirea Transilvaniei cu România, luându-se în considarare situaţia demografică a acestor regiuni.

România întregită în hotarele sale istorice, avea o suprafaţă de 295.049 km.p. faţă de 137.000 înainte de anul 1918 şi o populaţie de 18.052.896 locuitori în anul 1930 faţă de aproximativ 7.250.000 în anul 1916. Unind toate provinciile româneşti aflate sub ocupaţie străină, România a rămas un stat naţional unitar, românii constituind majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării. Potrivit Recensământului făcut în anul 1930, din totalul populaţiei ţării 71,9% erau români, 7,9 maghiari, 4,16% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucrainieni, 2,3% ruşi, 2% bulgari, 1,5 ţigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuţi, 0,3% sârbi, croaţi, sloveni, 0,3% cehi şi slovaci, 0,3% polonezi, 0,1% greci 0,3% altele.

Cercurile politice de la Budapesta, nu numai că s-au declarat nemulţumite cu tratatul de la Trianon, dar au îndemnat timp de douăzeci de ani naţiunea maghiară, la ură şi la crimă împotriva poporului român, râvnind la cucerirea Ardealului. Favorizaţi fiind de premizele declanşării celui de-al II-lea război mondial, prin dictatul de la Viena, din august 1940, au obţinut jumătatea de Nord a mult râvnitului Ardeal, împrejuriri în care s-au comportat tot atât de crud ca hoardele hunilor de odinioară, ucigând oameni nevinovaţi, lipsiţi de apărare, numai de plăcerea de a vedea curgând sânge. Atunci când le-a sunat ceasul istoriei, în retragere au făcut alte crime în rândul civililor şi au distrus bunuri materiale, jefuind tot ce s-a putut jefui.

Capitolul II
EXISTENTA SI CONTINUITATEA DACILOR



ÎN JUDEŢUL BIHOR
Existenţa populaţiei Geto-Dace pe cuprinsul actualului judeţ Bihor, este semnalată conform documentelor de arhivă, în perioada secolelor II—IV era noastră, cunoscuţi sub denumirea de Dacii liberi din epoca Romană.

Descoperirile arheologice atestă participarea dacilor din Bihor la formarea Daciei libere sub conducerea lui Burebista, a urmaşilor lui şi a lui Decebal. Sub conducerea lui Burebista şi a lui Decebal, dacii din Bihor au construit cetăţi pe munţii greu accesibili - Pădurea Craiului, de unde au luptat împotriva cotropi­torilor care râvneau la tezaurul în aur, adunat de către daci din Munţii Apuseni.

După cucerirea Daciei de către Romani, în anul 106 e.n., teritoriul judeţului Bihor nu a fost încorporat în Imperiul Roman, totuşi prin legăturile populaţiei cu lumea Română, în cadrul larg al lumii rurale daco-romane, treptat are loc şi aici romanizarea, influenţată de rezultatele muncii romanilor, atât în agricultură cât şi in construcţii de locuinţe.

Legăturile cu lumea romană ale dacilor din judeţul Bihor, o atestă descoperirea de monede romane din Tileagd, Chistag, Vadu Crişului, Călăţea şi Ineu, fiind vorba despre dinari Imperiali care au fost emişi de către Antonius Pius in 138-168 e.n., Marius Aurelius în 161-180 şi Lucius Verus 161-169, monede despre care vom relata mai pe larg în documentaţia lucrărilor Arheologice de la Cetatea Biharea, atestată documentar din anul 1075.

începând cu Secolul al X-lea, populaţia din Bihor a fost organizată în voivodatul condus de Menumorut, cu centrul în Cetatea Biharea.

în „Legenda Sancti Gerhardt" se arată că populaţia de pe valea şi terasa Crişului Repede, în Secolul al X-lea, se găsea pe drumul feudalismului. După secolul al Xl-lea, în mod treptat, pe fondul populaţiei româneşti, au început să pătrundă grupuri ungureşti care prin violenţă au ocupat terenurile fertile ale românilor, alungându-i din proprietăţi?⁰ lor.

începând cu anul 1075 e.n., documente scrise din arhive, atestă primele aşezări omeneşti Bihorene, Biharea şi Chistag care, printr-un act de danie, redactat

în limba latină, Regele Geza II al Ungariei, dăruieşte Mănăstirii Gran din Slovacia, în anul 1075 câteva sate din Bihor. Chistagul, pe atunci se numea Willa Quest (I. Popovici, filiala Arhivelor Statului Bihor, Bucureşti, 1983, p. 8). Este normal de presupus că localităţile care au făcut obiectul daniei actului amintit erau sate închegate şi vechi, locuite de români. Din cât cunoaştem, acest act de danie este primul care vorbeşte despre Bihor, menţionându-se şi ocupaţia localnicilor cu creşterea vitelor şi albinăritul.

După acest eveniment, tot mai multe aşezări omeneşti sunt evidenţiate în documentele vremii şi în mod deosebit prin Recensămintele anuale de impozitare, în valea Crişului Repede, lângă un castru Roman de graniţă a luat fiinţă localitatea Tilegd, denumită astfel de către secuii care s-au aşezat aici, menţionată „Mezotelegd" şi a fost atestată documentar în 1256.

Aceste ţinuturi şi localităţi Transilvane, au fost cartografiate în perioada anilor 1527-1598 de către cartograful Abraham Ortelius născut în Anvers, personalitate care era proprietarul unei întreprinderi de cartografiere. în perioada anilor menţionaţi, Ortelius a făcut călătorii în mai multe ţări Europene, stabilind prietenii cu cartografii vremii. în lucrarea sa întitulată „Transilvania Dacică Teatrum Orbis Terarum" se află textul şi harta Transilvaniei (295 x 420), lucrare în care este consemnată localitatea Tileagd, ca fiind aproape de oraşul Oradea (Varadin). Tot în lucrarea respectivă este consemnat că Transilvania ocupă acea parte a Europei, care odinioară era Dacia. Harta şi lucrarea menţionată se găseşte la Britisch Muzeum P. 22954.

Alte documente de arhivă aflate în păstrare la Muzeul Ţării Crişurilor Oradea ne relatează cu lux de amănunte asupra existenţii şi continuităţii dacilor în actualul judeţ Bihor, în urma descoperirilor arheologice de la Cetatea Biharea, cetate care a fost atestată documentar în anul 1075, aşa cum am mai arătat. Să le derulăm conţinutul după cum apar detaliate în documentele de arhivă.

„Pe terasa stângă a pârâului Cismeu, în zona de Nord-Est a satului, în dreapta şoselei Oradea-Satu Mare, se află cetatea de pământ de la Biharea, cetatea lui Menumorut, cum este denumită în tradiţia locală, cunoscută încă din secolul trecut. Ulterior, în perioada interbelică şi mai ales după efectuarea unor săpături sistematice în ultimii ani, arheologii şi istoricii şi-au dat seama că cetatea de pământ de la Biharia s-a ridicat în, perimetrul unei staţiuni arheologice cu mai multe nivele de locuire, cele din epoca veche (din antichitate), prefeudalism şi feudalismul timpuriu, demonstrând o continuitate de civilizaţie autohtonă, în epoca dacică, în vremea dacilor liberi de epocă romană şi postromană, respective în cea românească din feudalismul timpuriu.

1. 
   Chiar şi epocile străvechi (preistorice) sunt bine reprezentate prin descoperiri arheologice. La sud de cetatea de pământ şi pe locul cetăţii, se întindea
   

în neolitic o aşezare a purtătorilor culturii Tisa, cărora le urmează purtătorii culturilor Baden şi Coţofeni.

2. 
   Cultura prototracică otomani (II—III) este reprezentativă la Biharea prin ceramică descoperită în aşezarea de la sud de cetate, la locul numit „cărămidărie" şi în depozitul de bromuri de la sfârşitul acestei epoci şi începutul Haltstatului, depozit încadrat cronologic de M. Rusu, specialist în depozitele de bromuri pe întreg teritoriul ţării noastre, în seria depozitelor Cincu-Suseni.
   
3. 
   Dacii din epoca arhaică a civilizaţiei lor (Halstathul mijlociu şi târziu de la începutul „La Teneului") au ridicat o cetate de formă neregulată pe terasa Cesmeului, aşa numită „Cetate a Fetelor", parţial acoperită şi parţial refolosită în cadrul marii cetăţi patrulatere de la începutul feudalismului românesc, a feudalismului timpuriu din centrul Europei.
   

In partea de Sud a cetăţii, la locul „Lutărie" şi în cetate apare un strat arheologic compact, dacic halstatian (C şi D) şi de la începutul „La Teneului" secolele IV—II înaintea erei noastre. La începutul secolului III înaintea erei noastre, dacilor de la Biharea li se adaugă un contigent de populaţie Celtică, clar identificată în aşezare prin ceramica sa specifică, cu forme caracteristice şi mult grafit în pastă. O cetate dacică, o locuire dacică sigură la Biharea presupune corect, desigur în limitele altor cunoştinţe, şi P. Cseplo, arheolog orădean, la începutul secolului XX.

d) Ştim astăzi sigur, pe baza materialului concret; ceramică, unelte, ustensile, podoabe, că dacii de la Biharea au continuat să locuiască în vechea lor aşezare şi in Epoca Romană, singuri sau alături de celţii localizaţi lângă aşezarea dacică, în cazul în care nu se vor fi asimilat la masa populaţiei dacice.

Alături de ceramica dacică tipică (lucrată cu mâna sau la roată) s-au descoperit la Biharea şi multă ceramică Romană, terra sigilată, ceramică cărămizie şi gălbuie de factură romană provincială. Aşezarea dacică de epocă Romană se întindea în partea de Nord-Est a cetăţii şi pe locul actualei cetăţi. Această realitate, locuirea staţiunei în epoca Romană a fost observată în mod just de către H. Cseplo si J. Karâcsony, încă cu mai bine de 7 (şapte) decenii în urmă.

e) Aşezarea a fost locuită în continuare şi în secolele IV-VI e.n. Arheologul Cîujan M. Roska a dezvelit în săpăturile sale din 1924-1925, morminte din secolul IV era noastră iar S. Dumitraşcu în anul 1973, cu ocazia săpăturilor efectuate în cetate şi la locul numit „Lutărie", a descoperit ceramică, unelte şi podoabe din secolul IV-V era noastră, dintre care amintim: ceşti, una mai mică şi a doua mai mare, cu buza lobală şi toarta tersionată, imitând piese de metal.

In anul 1954, M. Rusu a dat la iveală, cu ocazia săpăturilor sale de salvare, un bordei din sec. V-VI e.n., ceramică din sec. VI e.n., lucru ce s-a găsit şi la ţipaturile lui Sever Dumitraşcu în anul 1973.

f) Un bogat material arheologic din sec. VII-X e.n., a ieşit la iveală în urma săpăturilor din anul 1973, efectuate în cetate şi în aşezarea la sud de cetate, la locul „Lutărie". Aici au fost descoperite unelte, ustensile, râşniţe, greutăţi de lut şi ceramică lucrată cu mâna, lucrată cu roata înceată, ornamentată cu linii sim­ple sau cu linii în val, trasă tiroid la pasta moale a vaselor, lucrate la roata rapidă (pe alocuri mai păstrează elemente tehnologice de factură postromană, eventual germană veche) şi ornamentată cu benzi de linii simple sau în val, uneori inter­calate.

Se presupune că în secolele VII—VIII e.n. lângă spaţiul românesc de la Biharea s-au aşezat şi un grup de slavi, care au convieţuit cu populaţia autohtonă şi care au fost asimilaţi de români în secolele următoare (IX—XIII). Acest proces se oglindeşte în studierea ceramicei din aşezare unde începând cu secolul VIII, predomină ceramica autohtonă, ornamentată în maniera tradiţională a lumii romanice din Dacia, deosebită de ceramica slavă arhaică, de cea turcomana (avară, pecinegă) sau mai târziu de cea maghiară. După câte ne dăm seama până în prezent, în sec. VIII—IX, a fost ridicată cetatea patrulateră de pământ, cetatea lui Menumorut. Construirea cetăţii de la Biharea de către populaţia locului în sec. VIII—IX a fost observată pe criterii istorice, de geografie istorică şi de către medievistul maghiar Gyórgy Gyorfi.

Cetatea patrulateră de pământ de la Biharea indică prin forma sa că este de origină Sudică, remanent română sau mai degrabă Bizantină, deosebită de celelate Slave din centrul Europei, de tipul „Stare-Mesta-Nicoleană", care au forme neregulată, arhaice. Din această cetate s-au dat luptele dintre populaţia românească şi cetele cotropitoare maghiare, sec. X e.n. Sintetizând ştirile istorice şi arheologice, istoricul Ştefan Pascu scria despre cetatea de la Biharea următoarele: „Castrul de la Biharea era centrul voivodatului lui Menumorut, cetatea de reşedinţă a voivodului, aici s-a organizat cea mai îndârjită rezistenţă, de soarta acesteia era legată soarta Ţării Crişurilor, aici au găsit maghiarii mari bogăţii. Castrul Biharea a fost lăsat mai departe în stăpânirea lui Menumorut dimpreună cu un vast hinterlanat al acasteia, spre sud până la Crişul Alb, după împăcarea dintre Ducele Bihorului şi Ducele Árpád.

După părerea lui M. Rusu, nu ar fi exculs ca cele 8 morminte de călăreţi, descoperite pe dealul „Şumuleu", orientat Est-Vest, cu capul spre apus şi picioarele spre răsărit, cu inventar caracteristic maghiar pentru prima jumătate a secolului X e.n., podoabe, inele de tâmple, brăţări, arme-vârfuri de săgeţi, topoare, o sabie, alte ustensile - amnare, zăbale, scăriţe pentru şea, piese de harnaşament, la picioarele morţilor fiind depuse cápate de cal -, să fie aparţinut ungurilor căzuţi în luptă pentru cucerirea cetăţi. Se pare că din acea vreme datează şi cele câteva

fragmente ceramice nelocale, găsite în cetate şi care ar putea indica o prezenţă străină, dar temporară, în mijlocul comunităţii locale din cetate, eventual al pecinegilor care au avut o vreme dominaţia politică şi în aceste părţi.

Atât în cetate cât şi în aşezarea din jur, viaţa comunităţii locale a continuat în vechile coordonate, în secolele IX-XI, după trecerea evenimentelor pomenite în cronica lui Anonimus.

în săpăturile din anul 1973 s-a descoperit ceramică şi piese de inventar datând din aceste secole. Ceramica păstrează trăsăturile sale caracteristice din secolele VIII—EK, este o continuare organică tehnologică şi statistică a ceramicei locale lucrată la roata rapidă şi ornamentată cu benzi de linii simple şi în val. Sporadic îşi face loc elemente noi, ceramica imitând-o pe cea bizantină, ornamentată cu linii incizate striuri (kamatric) şi ceramică ornamentată cu rotiţe, probabil de provenienţă Central Europeană. La „Lutărie" s-au descoperit resturile unei locuinţe datând din aceste secole. Acesteia i se adaugă cele două cuptoare, descoperite de M. Rusu în anul 1954 la locul „Cărămidărie". Acestor secole XI—XII—XIII, le corespunde nu numai descoperirea de ceramică, unelte, ustensile ci şi cele 506 (cinci sute şase) morminte, desvelite deM. Roskaînanii 1924,1925 şi 18 desvelite de M. Rusu în anul 1954, din cimitirul de la locul „Cărămidărie", la sud de cetate, morminte din care lipsesc cu desăvârşire armele. Au fost găsite în schimb podoabe ca: inele de tâmplă, coliere, brăţări, pandantine, mărgele de pastă şi din sticlă, monede, vase, arătând un cimitir al unei comunităţi paşnice, vechea aşezare dezvoltată, posibil mărită, făcând faţă noilor condiţii istorice. Şi în incinta cetăţii, sub nivelul din secolele XI—XIII, au fost descoperite în anul 1973 încă 9 (nouă) morminte (probabil un alt cimitir) cu inventar foarte sărac (inele de bronz şi de argint) şi care, deocamdată, din lipsă a materialelor, a inventarului concludent şi a unor analize antropologice ferme, nu pot fi date şi atribuite cu precizie, din punct de vedere etnic. Deţinem în schimb concluziile unui studiu recent de antropologie publicat de Olga Necrasov, în care se consideră că scheletele din cimitirul de la Biharea „Cărămidărie" prezintă certe urme de asemănare cu două grupuri de schelete de la Sud-Est de Carpaţi, o populaţie brahicefală cu evidente urme Mediteraniene, cu unele elemente protolrapcide şi Nordice. După opinia cercetătoarei amintite, ele formează o serie autohtonă, diferită de seria Slavă de tip Moravia de la Ciumbrud.

Din secolele XIII-XVI, mai amintim descoperirea la Biharea, pe lângă ceramică, a unor pinteni de fier cu rotiţă (restul elementelor de cultură materială de mai târziu nu interesează rândurile de faţă).

Se cuvine în schimb să amintim că Cetatea de la Biharea, legată de începuturile istoriei noastre medievale, pomenite în cronica lui Anonimus, va fi şi prima cetate dacică din Istoria Transilvaniei care ne-a rămas atestată în

documentele de Cancelarie ale Evului Mediu, deci cea mai veche atestare documentară în zonă din anul 1075 (vezi documente privind Istoria României, seria C. Transilvania I Bucureşti 1954, Documentul Nr. 1 Codes Diplomaticun et Epistolares-Slovacia, Bratislava 1971 Documentul Nr. 58).

De altfel, secolul al XI-lea nu a fost liniştit pentru aşezare. Feudalitatea Catolică a încercat să se înstăpânească asupra cetăţii şi asupra ţinutului înconjurător. Tocmai pentru condiţionarea politicii, pentru îngenuncherea forţelor locale şi a influenţei împărăţiei Bizantine se va încerca stabilirea la Biharea a unei Episcopii Catolice, încă în anul 1061. Se pare însă că această încercare nu a dat rezultatele scontate şi Ladislau I, după 1093-1094, întemeind capitulul din Oradea, va implica mutarea aici a Episcopiei de la Biharea. Pierzându-şi importanţa religioasă, Biharia va mai deţine o vreme primatul puterii Comitaţiunei în Bihor până când, în rivalitatea dintre Biharea şi Oradea, aşezarea de pe Crişul Repede îşi va câştiga întâietatea. Era şi aceasta o expresie a vechilor rivalităţi autohtone, în lupta cu feudalitatea catolică, care va fi nevoită, pentru a-şi asigura supremaţia, să ridice un alt centru politic şi religios, Oradea de dinainte de invazia tătărească şi de după 1241-1242. De altfel, Biharea, împrejurimile sale, au fost călcate de către pecineji, şi cumani (Euzi) în anul 1068 şi 1091, invazia turcească-turcomană, ce a contribuit la reducerea importanţei politice a vechii aşezări şi a cetăţii sale de pe terasa pârâului Cismei, de la poalele Munţilor Plopişului, în locul vechei cetăţi şi a aşezării de odinioară, va rămâne doar un sat obişnuit dăinuind până astăzi în haina dobândită în deceniile şi secolele evului Mediu Transilvan.

Să mai notăm că în localitatea Tileagd s-au găsit următoarele monede vechi, conform Documentelor de Arhivă ale Muzeului Ţării Crişurilor

- 53 Drahme; 45 din Apolonia, 4 Dirrhachium, 1 imitaţie de Dirhachium, 1 neidentificată şi două fragmente.

în anul 1907, când au fost găsite aceste monede în raza localităţii Tileagd, una drahmă a fost donată Muzeului Cluj iar cele 53 de drahme au intrat în posesie particulară.

Tot cu ocazia lucrărilor agricole pe terenul localităţii Tileagd, s-au mai găsit 7 (şapte) monede Romane Imperiale şi o monedă de bronz grecească.

în încheierea acestei naraţiuni prezentăm biblioteca documentelor istorice privind Cetatea de la Biharea:

1. 
   P. Cseplo-RegeszetiÂsatâsokaBihariVârban, înA.E.XXI 1901 p. 69-72.
   
2. 
   J. Karăcsony - Âsatâsok a Bihari Foldvârban, în A.E. XXI 1091 p. 72-74.
   
3. 
   I. G. Rusu, M. Şerban, T. Farkas, M. Rusu - Date antrometrice asupra populaţiei vechi „Cetatea Biharea", în articole şi lucrări ştiinţifice I. M. F. Cluj, 1954 pagina 51 şi următoarele.
   
4. 
   M. Rusu - Contribuţii arheologice la istoricul,,CetăţiiBiharea"in A.I.I.C.III 1960 pagina 18 – 22.
   

5. Gyorgy Gyorfi –Âz Arpâd Kori Magyarsâg torteneti foldrajza, Budapesta, 1996, pagina 601-602.

6. M. Rusu - Note asupra relaţiilor culturale dintre slavi şi populaţia romanica din Transilvania Secolelor Vl-X, înApulumXI, 1971.