Cursul 2 pentateuhul pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,57 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Structura internă şi conţinutul
- 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- S F . A MBROZIE al M ILANULUI , Scrisori – interpretare la Ieș 12,3
- Sf. Chiril al Alexandriei , Glafire la Ieșire – interpretare la Ieș 12,5
- SF. IOAN SCĂRARUL , Scara – interpretare la Ieș 12,8
- S F . G RIGORE al
- Sf. Chiril al Alexandriei , Închinare și slujire în duh și în adevăr – interpretare la Ieș 12,21-23
- N IL A SCETUL , Cuvânt Ascetic – interpretare la Ieș 12,21-23 ) Bibliografie recomandată în limba română
Ieșirea
La fel ca în cazul cărții Facerii, evreii au denumit cea de-a doua scriere din Pentateuh Veeleh șemot (tAmv. hL,aew>) – „și acestea (sunt) numele” după primele două cuvinte ale cărții. Chiar dacă acest nume a fost folosit de unii scriitori bisericești (ex. Origen, Eusebiu de Cezareea), în cadrul Bisericii a fost asumată denumirea grecească a cărții. Datorită conținutului și temei centrale, părinții Septuagintei au denumit cartea Exodos. Atât Vulgata ([Liber] Exodus), cât și varianta siriacă (mapqanāʾ) au folosit aceeași denumire, focusând astfel atenția asupra evenimentului istoric al ieșirii poporului ales din robia egipteană [ABD 2, p. 693]. Acest nume a fost asumat în toate traducerile moderne. În tradiția iudaică, denumirea cărții este Sefer ha-Gheula adică „Cartea izbăvirii” [EI, p. 227].
Exegeții împart cartea în trei secțiuni. În prima parte (cap. 1-13) aghiograful expune evenimentele care au premers dezrobirea poporului de sub asuprirea egipteană. În cea de-a doua secțiune (cap. 14-18) sunt menționate primele episoade ale călătoriei evreilor prin pustie până la muntele Sinai, iar în ultima parte (cap. 19-40) sunt prezentate promulgarea Legii și câteva rânduieli privitoare la cortul sfânt, sacerdoți, jertfe și sărbători. Prologul scrierii (1, 1-7) consemnează numele celor douăsprezece seminţii ale lui Is rael și faptul că poporul ales a devenit extrem de numeros în Egipt. Prin această in troducere, autorul inspirat face legătura cu episoadele istorisite în cartea Facerii și sugerează că evenimentele relatate în Ieșire sunt o continuare firească a istoriei poporului ales care debutează cu biografia avraamică. Prima parte (1,8-13,16) relatează în contextul asupririi evreilor în Egipt, evenimentele petrecute la nașterea lui Moise (1,8-2,25). Ajungând pe tronul Egiptului un alt Faraon, care nu a cunoscut pe Iosif, şi văzând că evreii s-au înmulțit în ţara lui, s-a temut și i-a supus pe aceștia la munci grele, pe de o parte, iar pe cealaltă a încercat să diminueze numărul lor prin uciderea copiilor de parte bărbătească. În acest context se naște Moise, un descendend din seminția lui Levi. Pentru a-i salva viața, mama sa îl pune într-un coș și-l lasă pe apa Nilului. Copilașul este găsit de fiica Faraonului care hotărăște să-l adopte. Ea este cea care-i pune numele copilașului (Moise – „cel scos din apă” – 2,10). Cu toate că trăise în curtea lui Faraon, Moise nu a trecut cu vederea suferințele poporului său, fapt pentru care, la un moment dat, a luat apărarea unui evreu care era bătut de un egitean. Pentru că l-a ucis pe cel din urmă, Moise a fost nevoit să plece din Egipt de frica Faraonului. Ajuns în ținutul Madian, acesta rămâne o perioadă lungă de timp în familia preotului Ietro. Aici se căsătorește cu fiica acestuia, Sefora, și au împreună doi copii, pe Gherșon și Eliezer. După moartea Faraonului care i-a prigonit pe evrei și de care a fugit Moise, Dumnezeu hotărăște să împlinească legământul pe care l-a încheiat cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob (2,11-25). Chemarea lui Moise (3,1-4,31). Pe când Moise păștea oile socrului său Ietro, îngerul Domnului i s-a arătat într-un rug aprins din Muntele Horeb şi i-a încredinţat misiunea de a elibera pe evrei din robia Egiptului şi implicit de a-i conduce în Canaan. În contextul acestei teofanii, Dumnezeu îi descoperă lui Moise numele Său „Cel ce este” (3,14) și se prezintă pe Sine ca Dumnezeu al tatălui său și al celor trei patriarhi. Considerat sfânt prin sine însuşi, Yahwe este numele ce defineşte fiinţa lui Dumnezeu. Acesta reprezintă cel mai important titlu pentru Dumnezeu, deoarece este chiar numele Său propriu pe care l a descoperit poporului ales. Evreii îl considerau numele prin excelenţă, numele cel mare glorios şi teribil, numele ascuns şi misterios, numele esenţei. Acest nume cuprindea ceea ce era în Sine Dumnezeu şi făcea trimitere directă la relaţia Sa cu poporul ales, căruia i S a revelat într un mod nemijlocit. Destăinuirea numelui reprezenta o modalitate prin care Dumnezeu îşi făcea cunoscută natura şi calităţile Sale. Din acest motiv, descoperirea extraordinară a numelui Său fiinţial în muntele Horeb, la cerinţa lui Moise, purta în sine ceea ce putea fi cunoscut sau exprimat despre Dumnezeu. Prin urmare, revelarea numelui implica relaţia de comuniune dintre cel ce se descoperea şi persoana care primea revelaţia, oferind posibilitatea celei din urmă să i cunoască fiinţa. Aşadar, în urma teofaniei din muntele Horeb, Dumnezeul părinţilor lui Israel care avea să fie cunoscut de acum înainte sub numele de Yahwe, a restabilit legătura cu poporul Său. Acesta s a descoperit pe Sine în calitate de Dumnezeu izbăvitor ce urma să mântuiască pe fiii făgăduinţei şi să nimicească pe toţi cei ce îi vor sta împotrivă. Pentru a-i elibera pe evrei din Egipt, Dumnezeu îi oferă lui Moise, care a încercat fără succes să refuze misiunea (4,13), darul de a face minuni și, totodată, îl încredințează că fratele său Aaron îl va sprijini atât în fața poporului, cât și înaintea lui Faraon (cap. 4). Încredințându-i pe bătrânii poporului de veridicitatea misiunii sale, Moise şi Aaron intră la Faraon şi cer acestuia să lase poporul evreu să meargă în pustie pentru a se închina lui Dumnezeu. Faraonul refuză și solicită slujitorilor lui să asuprească prin munci și mai grele pe evrei (cap. 5). Moise este trimis din nou la Faraon şi-i cere să lase poporul să iasă din ţara lui pentru a aduce jertfă în pustie. De data aceasta Moise și Aaron săvârşesc înaintea acestuia câteva minuni, dar Faraonul rămâne neînduplecat. Datorită învârtoșării sale, Dumnezeu hotărăște să-i pedepsească pe egipteni.
Astfel că, după 430 de ani de locuire temporară în Egipt, evreii au părăsit ţinutul Goşen şi s-au îndreptat înspre Marea Moartă, luând cu ei osemintele lui Iosif. Partea a doua (13,17-18,27) expune călătoria evreilor spre muntele Sinai şi pregătirea lor pentru promulgarea şi primirea Legii. În această secțiune debutează efectiv istoria poporului ales prin orientarea acestuia spre Pământul Făgăduinței. Conduși ziua de un nor luminos, iar noaptea de un stâlp de foc, israeliții care acum însumau un număr de 600.000 de bărbați, pornesc înspre Marea Roşie prin care urmează să treacă în mod miraculos. Moise desparte cu toiagul în chip minunat apele mării, evreii trec prin adâncul ei ca pe uscat, iar egiptenii care-i urmăreau pentru a-i duce din nou în robie au fost înghiţiţi de apele mării. După trecerea prin Marea Roşie, Moise şi poporul înalţă un imn de slavă lui Dumnezeu (cap. 15). Entuziasmul israeliților datorat izbăvirii prin mare avea să scadă semnificativ deîndată ce aceștia au început să simtă ostilitatea pustiului. Lipsa apei i-a determinat pe israeliți să cârtească împotriva lui Moise. După trei zile de peregrinare prin pustiul Șur singurele surse de apă găsite erau amare. Atunci Domnul i-a poruncit lui Moise să arunce un lemn în acele ape pentru a le îndulci. În urma acestei minuni Dumnezeu le promite israeliților că îi va feri de orice boală în condițiile în care ei îi vor asculta poruncile și vor păzi legile Lui (15,26). Pentru a-și dovedi purtarea de grijă, Dumnezeu îi îndrumă înspre Elim unde israeliții găsesc 12 izvoare de apă dulce. Chiar dacă problema apei a fost soluționată temporar, israeliții s-au confruntat nu după mult timp cu o altă problemă. Chinuiți de foame în pustiul Sin, aceștia își amintesc de belșugul de hrană pe care-l aveau în Egipt și continuă lungul șir de cârtiri împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu. Pentru a-i liniști în această privință, Domnul le trimite mană din cer și îi încredințează că această hrană nu va fi luată de la ei până nu vor ajunge în pământul ce le-a fost făgăduit (cap. 16). După acest episod, israeliții au început din nou să cârtească. Ajunși în Rafidim aceștia au început din nou să simtă lipsa apei. Moise cere ajutorul Domnului, iar Dumnezeu îi cere să lovească cu toiagul său cu care a despărțit marea, o stâncă pentru a oferi poporului o sursă de apă. După săvârșirea acestei minuni, Moise a numit locul acela Masa şi Meriba, pentru că acolo cârtiseră fiii lui Israel şi ispitiseră pe Domnul zicând: „Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (17,7). Aceste manifestări ale atotputerniciei lui Dumnezeu au contrastat izbitor cu ceea ce cunoșteau evreii despre zeitățile Egiptului. Aceștia au văzut și au simțit pe Dumnezeul cel viu, opusul idolilor pe care i-au cunoscut în captivitatea egipteană. El a făcut pentru ei să curgă apă din stâncă, să găsească hrană unde era numai nisip, ceea ce niciun idol sau zeu, ori vreo ființă omenească nu putea face. Era nevoie ca Israel să treacă prin experiența dură a pustiei pentru a se dezrădăcina de patimi și de viața idolatră. Doar în acest mod israeliții puteau să fie singuri, față în față cu Dumnezeul lor, într-un spațiu gol, într-o natură lipsită de varietate și viață, în care Cel ce Este se putea manifesta vizibil. [Chirilă, p. 139]. Tot în pustiul Rafidim are loc prima confruntare militară între israeliți și unul din popoarele canaanite. Conduși de Iosua și sprijiniți în chip minunat de Moise, care ridicase mâinile și toiagul spre cer, fiii lui Israel nimicesc oștirea amalecită. Pentru a consemna această biruință, Moise menționează acest episod în cartea sa la îndemnul Domnului, și zidește un jertfelnic căruia i-a pus numele „Domnul este scăparea mea!” (17,15). Aflând că Moise a ajuns în pustiul Sinai, Ietro a venit în tabăra israelită aducând cu sine pe Sefora și cei doi copii, pe care Moise îi trimisese în Madian mai înainte de a scoate poporul din Egipt. Aducându-i-se la cunoștință minunile pe care le-a săvârșit Domnul până când au tăbărât la poalelele muntelui Sinai, Ietro recunoaște supremația Dumnezeului israelit asupra tuturor dumnezeilor (18,11). Totodată, acesta îl sfătuiește pe Moise să pună judecători peste popor pentru a nu se epuiza de dimineața până seara în încercarea sa de a rezolva neînțelegerile dintre israeliți. Astfel, Moise rânduieşte judecători peste mii, sute, cincizeci şi zeci, care aveau dreptul de a judeca şi face dreptate poporului.
Promulgarea este însoţită de semne minunate: tunete, fulgere, învăluirea muntelui în foc şi fum. Moise, ca reprezentant al poporului, urcă în munte și primește de la Dumnezeu cele 10 porunci care reprezintă o sinteză a modului corect de raportare a israelitului la Dumnezeu și la aproapele său. Deși poruncile pun accentul pe ascultare, pe îndeplinirea cu frică a lor, totuși ele conțin îndemnul la iubire. Primele cinci porunci pot fi rezumate în porunca din Deut 6,5 – „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta”, iar poruncile celei de-a doua serii pot fi rezumate ca poruncă a iubirii aproapelui ca și cea din Lev 19,18 – „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. În iubire există dreaptă chibzuință din care se naște sfătuirea spre viață veșnică și nu este ceva trecător. Când Dumnezeu iubește, El mustră, ceartă, dar nu oropsește, ci cu înțelepciune povățuiește spre porțile nădejdii. Fiecare poruncă plinită este un semn al așezării noastre în dragostea lui Dumnezeu. De altfel, prin Decalog, iubirea nemărginită a lui Dumnezeu se împărtășește prin om în întreaga creație. Așadar, cele 10 porunci reflectă bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu exprimă cele 10 legi sub forma poruncilor sau interdicțiilor pur și simplu, fără să prevadă sancțiuni juridice împotriva celor care le calcă. De remarcat este și faptul că Dumnezeu se adresează fiecăruia în parte, cu atenție și considerație, oferite într-un grad atât de mare, încât fiecare crede că e singurul care se împărtășește de Lege. Cu alte cuvinte, Decalogul este pecetluirea dumnezeiască a îndreptarului sădit dintru început de Creator în firea noastră pentru a ne călăuzi pe căile vieții. Înainte de a fi scrise pe table de piatră, poruncile au fost întipărite de Dumnezeu în cugetul și inima protopărinților noștri. Dar după căderea în păcat a fost nevoie de legea descoperirii, pentru că omul prin puterile lui nu mai putea să le descopere în interiorul său. A fost nevoie ca aceste porunci să fie aduse cunoștinței omului prin fulgere și tunete, în sunete de trâmbiță, pentru ca amorțirea sufletească pe care păcatul a adus-o să fie zguduită și omul să răspundă chemării lui Dumnezeu [Chirilă, p. 52, 138-139]. Promulgarea Decalogului a fost urmată de câteva legiuiri de natură rituală, civilă și morală, precum și de reglementări privitoare la ucidere (21,1-23,33). Legile expuse privesc: sclavia (21,2-11), uciderile și vătămările (21,18-27), omorul provocat de un animal (21,28-32), încălcarea dreptului la proprietate (21,33-36), furturi (22,1-4), distrugerea recoltelor (22,5-6), despăgubiri (22,7-15), seducerea fecioarelor (22,16-17), interzicerea vrăjitoriei (22,18), zoofilia (22,19), apostazia (22,20), nedreptățile din societate (22,21-27), datoriile față de Dumnezeu (22,28-31), proceduri judiciare (23,1-3), restaurarea proprietății pierdute (23,4-5), imparțialitatea judecății (23,6-9), anul șabatic (23,10-11), șabat (23,12), supunerea față de adevăratul Dumnezeu (23,13) și cele trei sărbători anuale (23,14-19) [ABD 2, p. 695]. Era necesar ca în conștiința israeliților să se nască convingerea că legile erau nu invențiile unui om, ci fără putință de tăgadă, revelația lui Dumnezeu. Muntele Sinai devine scena imensă unde Israel era singur în fața lui Dumnezeu, fiecare putând să vadă și să audă Originea legilor. Suplimentar, legile au fost întărite în ochii lui Israel prin marile minuni pe care evreii știau că numai Dumnezeu le poate face. Aceste minuni erau strâns legate de nevoile lui Israel, fiindcă oamenii, numai în stare de nevoie recunosc pe Dumnezeu, îi prețuiesc ajutorul și adâncesc în memorie adevărul primit. Atunci când natura a devenit neputincioasă în încercarea de a oferi resurse lui Israel, Dumnezeu, mai presus de orice speranță, devine sursă a existenței întregului popor. [Chirilă, p. 50]. Pentru a consfinți legământul cu Dumnezeu, Moise împreună cu toată obștea lui Israel au adus jerfă de mulțumire, de izbăvire și de preamărire a lui Dumnezeu. Aceste acte liturgice, cumulate cu citirile din cartea legământului au certificat asumarea Legii: „Toate câte a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta!” (24,7). Consfințirea legământului în cadrul cultului are o însemnătate majoră. Cuvântul lui Dumnezeu pronunțat în timpul cultului este și cuvânt transmis. În cult, adăpostit și ocrotit în interiorul timpului și spațiului, cuvântul lui Dumnezeu este primit și transmis din generație în generație. După acest episod, Moise se suie din nou în munte pentru a primi tablele cu poruncile dumnezeiești. În singurătate, meditaţie şi convorbire faţă către faţă cu Dumnezeu, timp de 40 zile pe Muntele Sinai, Moise primeşte noi descoperiri şi instrucţiuni. Cele mai multe dintre acestea privesc viața liturgică a poporului (25,1-31,18). Dumnezeu îi solicită lui Mose să-i facă un locaș sfânt pentru a putea locui în mijlocul lor. În acest sens îl îndeamnă să adune de la popor prinoase (aur, argint, aramă, mătase, piei de animale, undelemn, aromate, pietre scumpe etc.) și să demareze lucrările pentru realizarea cortului sfânt sub atenta supraveghere a lui Bețaleel și Oholiab, cei pe care Dumnezeu îi umpluse de duh de înțelepciune și de iscusință la tot lucrul (32,3). Aceștia aveau să zidească cortul mărturiei, chivotul legământului, altarul tămâierii, masa şi toate vasele ei, sfeşnicul cel de aur curat cu toate obiectele lui, baia împreună cu tălpica ei, veşmintele cele pentru slujbă ale lui Aaron şi veşmintele fiilor săi rânduiţi să slujească, mirul pentru ungere, tămâia cea binemirositoare pentru locul cel sfânt. Între timp în tabără, scepticismul poporului privind întoarcerea lui Moise a crescut până acolo încât au cerut lui Aaron să le facă un zeu căruia să se închine. Fiecare om a dat aur cât a avut, Aaron a turnat un viţel de aur, iar evreii au început să i se închine (32,1-6). Văzând actul lor idolatru, Dumnezeu a dorit să piardă tot poporul şi să facă din Moise un neam mare, însă rugăciunea stăruitoare a acestuia a întors mânia lui Dumnezeu şi a salvat pe israeliți de la pieire. Coborându-se din munte, Moise a văzut viţelul de aur şi beţia oamenilor, fapt care l-a determinat să arunce din mâini tablele cu cele zece porunci, pe care le primise de la Dumnezeu, şi să le spargă de munte. Ajungând în tabără, a ars viţelul de aur, iar cenuşa a pus-o în apă şi le-a dat evreilor să bea. Apoi a chemat la sine pe toţi cei care erau de partea sa, moment în care toţi leviţii s-au adunat la el. Moise le-a poruncit acestora să îşi ia săbiile şi să lovească pe cei care le vor ieși înainte când vor străbate toată tabăra. În ziua aceea au fost uciși aproximativ 3000 de oameni. După ce mijlocește din nou pentru iertarea poporului, Moise îi cere lui Dumnezeu să-i arate slava (33,18-23). Acest episod unic marchează punctul maxim de revelare în Vechiul Testament. După ce comunicase cu Dumnezeu față către față așa cum vorbește cineva cu prietenul său, Moise îi cere Domnului să-i permită să intre din câmpul revelațional al auzirii, în cel al vederii care reprezintă culmea revelației. Dând curs cererii lui Moise, Domnul îl urcă pe acesta în munte, îl ascunde în scobitura unei stânci, pune mâna Sa ocrotitoare peste el și trecând prin fața lui toată slava Sa dumnezeiască îi permite acestuia să-i vadă spatele, deoarece nimănui nu-i este îngăduit să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască. După acest episod care a marcat culmea revelației vechitestamentare, Moise primește de la Dumnezeu alte table ale legii, după ce în prealabil a petrecut alături de Domnul alte 40 de zile și nopți. Coborât din munte, Moise dispune realizarea cortului sfânt, după indicațiile oferite lui de Dumnezeu (35,1-40,35). Astfel că, sanctuarul a fost aşezat în centrul taberei, leviţii fiind stabiliţi în jurul perimetrului interior, iar celelalte triburi în perimetrul exterior. Cortul, precum şi toate accesoriile sale, era portabil, leviţii având îndatorirea de a-1 transporta dintr-un loc în altul. El avea o curte descoperită de 100x50 de coţi (1 cot = 45 cm), înconjurată de stâlpi de lemn, plasaţi la distanţă de 5 coţi unul de altul, de care erau suspendate pânze de in. Sanctuarul propriu-zis, măsura 30x10 coţi, și era situat în jumătatea de răsărit a curţii. Avea trei pereţi din lemn de salcâm aurit, iar a patra latură era liberă. Scândurile erau legate între ele cu picioruşe de argint. De asemenea, scândurile aveau verigi de aur prin care treceau drugi de salcâm poleiţi cu aur, pentru consolidarea structurii. La capătul cortului, se afla Sfânta Sfintelor, care era separată printr-un văl atârnat de zece stâlpi de lemn, şi pe care erau ţesuţi heruvimi. Chivotul legii, păzit de doi heruvimi care se aflau deasupra, era ţinut în Sfânta Sfintelor. Un mare baldachin, format din cinci covoare prinse între ele, pornea de la una din lungimile cortului până în vârf şi cobora de partea cealaltă până jos. Faţada era alcătuită dintr-o perdea ţesută cu heruvimi. Acoperişul era făcut din 12 covoare din păr de capră. În fine, ansamblul era acoperit cu piei de berbec şi de tehaşim (cuvânt tradus de obicei prin viezure). În interior, în faţa Sfintei Sfintelor, era o masă pe care se aşezau pâinile punerii înainte. Tot aici, erau altarul tămâierii şi menora (sfeșnicul cu șapte brațe). În curte, se aflau altarul exterior unde se aduceau jertfele, şi un vas de aramă, în care preoţii se spălau pe mâini şi pe picioare înainte de a oficia. După construirea cortului, Moise i-a îmbrăcat pe Aaron și pe fiii lui în veșmintele special pregătite pentru ei și după ce i-a sfințit prin ungere, le-a încredințat slujirea preoțească de la sanctuar. Așadar, construirea cortului a adus cu sine consacrarea preoţiei, astfel că Aaron este uns mare preot, arhiereu, fiii săi sunt unşi preoţi, iar leviţii sunt desemnaţi ca persoane auxiliare, ajutătoare în cadrul cultului (Lev 8-9). În urma acestui eveniment, un nor a acoperit cortul adunării și locașul s-a umplut de slava Domnului. În chip vizibil, Dumnezeu a consacrat cortul mărturiei și S-a sălășluit în mijlocul poporului Său după cum îi promisese lui Moise. În cadrul epilogului cărții (Ieș 40,36-38) se menționează faptul că Dumnezeu avea să-i însoțească în chip tainic în călătoria lor spre Țara Făgăduinței, prin norul și stâlpul de foc care stăteau deasupra cortului sfânt. [Ciudin, p. 66-76]. 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică ,,Chiar și Paștile Domnului, adică mielul, se poruncește fiilor lui Israel să se mănânce după numărul sufletelor, să nu se dea unora mai mult și altora mai puțin, ci să mănânce fiecare tot atâta, să nu ia fie mai mult cei tari, fie mai puțin cei slabi. Egal se împarte tuturor harul, se împarte mântuirea, se împarte darul. Nu se cade să fie mai mulți, ca să nu se întoarcă vreunul văduvit de nădejdea mântuirii. Sunt mai mulți când sunt unii înafara numărului. Iar sfinții sunt toți numărați, chiar și firele de păr ale capului lor sunt numărate (Mt 10,30). Căci Domnul îi cunoaște pe toți cei care sunt ai Lui. Dar nu sunt nici mai puțini, ca să nu fie cineva mai slab la primirea harului.” (SF. AMBROZIE al MILANULUI, Scrisori – interpretare la Ieș 12,3) ,,Și să fie, zice, Mielul desăvârșit (deplin). Căci în Hristos sunt toate însușirile dumnezeiești. Dar să fie și parte bărbătească, adaugă legiuitorul. Căci Hristos a fost și este Cel ce a semănat în noi semințele cunoștinței de Dumnezeu, ca într-un pământ voitor. Hristos seamănă învățătura Sa în noi, dar aceasta nu rodește fără voia noastră (cf. Mt 13,4-8). ,,Dar pe lângă acestea poruncește să fie și de un an, sau după timp, ca să nu fie nedesăvârșit, neavând un an împlinit, sau pentru că cei ce câștigă bunătățile din patima lui Hristos trebuie să săvârșească în fiecare an sărbătoarea atotcuvenită și plăcută lui Dumnezeu legată de patimi” (Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieșire – interpretare la Ieș 12,5) „Mielul trebuie mâncat în casă, adică în Biserică, nu în adunările ereticilor. Îl vom mânca în noaptea de acum, spre a dobândi prin El, ziua Învierii. Și-l vom mânca cu azimi și cu ierburi amare: ,,Azima e sufletul care nu are ca punct de plecare voia sa. Căci aceasta îl poate umfla și înălța. Dar azima e pururea smerită. Iar prin ierburi amare să ințelegem când amărăciunea care vine de la poruncă, când strâmtorarea ce se naște din amărăciunea postului.” (SF. IOAN SCĂRARUL, Scara – interpretare la Ieș 12,8) ,,Mâncarea pusă nouă înainte, scoasă din foc, e credința fierbinte și înfocată pe care o primim fără șovăială și din care mâncând, cât îi este la îndemână celui ce se hrănește cu ea, ceea ce se ascunde în înțelesuri mai vârtoase și mai greu de sfărâmat și de înfățișat în cuvinte, o lași nesfărâmată punând-o pe foc, ca să se lămurească înțelesul chipurilor acestora. Iar foc e Duhul Sfânt, Care luminează în noi, descoperind mereu alte aspecte ale învățăturii lui Hristos.” (SF. GRIGORE al NYSSEI, Despre viața lui Moise – interpretare la Ieș 12,10-11) ,,Să nu ieșim din casa sau din comuniunea luminată, de lumina ospățului comun, adică de Hristos, în noaptea de afară, bântuită de tot felul de păreri care întunecă sensul vieții, ci să rămânem în comuniunea luminată de credința în Hristos până se face ziuă, prin trecerea fiecăruia din noi cu sufletul la viața viitoare, sau până ce se luminează toată creația la învierea de obște.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare și slujire în duh și în adevăr – interpretare la Ieș 12,21-23) „Precauțiile luate de evrei nu sunt de prisos, căci mintea celor ce s-au desfăcut curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej intâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora sunt slabi și tremurători, încât e temere să nu năvăleasă din nou patima, care de obicei este ațâțată de împrăștierea în tot felul de lucruri.” (NIL ASCETUL, Cuvânt Ascetic – interpretare la Ieș 12,21-23) Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Volume Chirilă, Ioan, Fragmentarium exegetic filonian II, Nomothetica – repere exegetice la Decalog (Cluj-Napoca: Limes, 2003), 174 p. Popescu, Gr., Cele 10 porunci date lui Moisi pe Sinai (Roman: Tipografia Munca, 1925), 52 p. Studii şi articole Baba, Teodor, „Figura lui Moise în tradiţiile iudaică, creştină şi musulmană,” MB 5 (1988): 25-35. Bădiliţă, Smaranda, „Inspiraţia profetică şi oracolele lui Moise (Philon, De vita Mosis II, 187-292),” AB 10-12 (1997): 7-15. Belea, Nicodim, „Teologia Decalogului,” MA 3 (1986): 31-44. Bogdaproste, Gheorghe, „Cinstirea aproapelui după Decalog,” ST 9-10 (1969): 699-714. Burtan, Gheorghe, „Eliberarea poporului evreu din robia egipteană, în cercetările istorice şi arheologice mai noi,” GB 5-6 (1975): 541-551. Chialda, Mircea, „Îndatoriri moral-sociale după Decalog,” ST 9-10 (1956): 603-621. Chialda, Mircea, „Sacrificiul mielului pascal,” AATC (1919- 1939): 228 -253. Chirilă, Ioan, „Un model care transcende cadrele stricte ale istoriei: Moise,” în Spiritualitate şi cultură europeană (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2008), în curs de apariţie. Corniţescu, Emilian, „Semnificaţia religioasă şi semnatică a Mielului pascal,” O 1-2 (2000): 72-86. Dura, Nicolae V., „Decalogul în expunere catehetică,” MA 79 (1982): 464480. Erbiceanu, C, „Cele zece porunci explicate de Damaschin,” BOR 3 (1904): 241-260. Isvoranu, Alexandru, „De la Hammurabi la Moise,” AUCT XI 15 (2006). Isvoranu, Alexandru, „Rugăciunea şi teologia biblică în teofania de pe muntele Horeb,” MO 1-4 (2008): 83-95. Jinga, Constantin, „Moise – o icoană, între chip şi asemănare,” AB 7-9 (1999): 79-82. Mihăilă, Alexandru, „Cortul adunării din afara taberei (Iş 33, 7-11),” în AFTOUB IX (2009): 589-606. Neaga, Nicolae, „Decalogul,” MB 1-3 (1957): 40-51. Neaga, Nicolae, „Istoria timpurilor vechi-testamentare: Moise şi epoca sa,” MA 1-2 (1958): 60-70. Negoiță, Athanase, „Moise în cadrul istoriei biblice,” GB 78 (1973): 706711. Oancea, Constantin, „Trei tratate politice din antichitate şi însemnătatea lor pentru sesizarea fondului juridic şi teologic al legământului sinaitic,” RT 1 (2008): 14-25. Orleanu-Bîrlădeanu, Calistrat, „Eliberarea evreilor din Egipt şi trecerea lor prin Marea Roşie,” BOR 10 (1897): 1022-1051. Ploieşteanu, Inocenţiu, „Sfânta Scriptură. Note şi comentarii la Ieşire,” BOR 4 (1886): 247-268 / 5 (1886): 353-368. Preda, Constantin, „Profetul şi legiuitorul Moise în viziunea operei filoniene De vita Moysis,” RT 2 (1997): 154-169. Prelipceanu, Vladimir, „Decalogul, lege morală universală şi permanentă,” MMS 5 (1956): 246-258. Scriban, Iuliu, „Textul Decalogului după hotărârea Sfântului Sinod,” BOR 11 (1927): 678. Semen, Petre, „Personalitatea lui Moise şi valoarea poruncilor date prin el,” TV 1-6 (1996): 21-33. Tarnavschi, Vasile, „Exodul – traducere şi comentar,” C (1911): 513522, 569574, 625633 / (1912): 913, 6977, 121125, 175185, 232235, 289294, 337344, 393398, 449456, 505512, 561568, 617624 / (1913): 18, 6168, 120127, 169176, 230237, 287294, 342349, 398406. Repere patristice Chiril al Alexandriei, „Glafire la Ieşire,” în PSB 39, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: IBMO, 1992), 258-370. Chiril al Alexandriei, „Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr. Despre cortul sfânt, care a fost chipul (tipul) Bisericii lui Hristos,” în PSB 38, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: IBMO, 1991), 285-372. Grigorie al Nyssei, „Despre viaţa lui Moise,” în PSB 29, ed. Dumitru Stăniloae şi Ioan Buga (Bucureşti: IBMO, 1982), 21-112. Origen, „Omilii la Cartea Ieşirii,” în PSB 6, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: IBMO, 1981), 49-131. Origen, Omilii şi adnotări la Exod, ed. Adrian Muraru (Iaşi: Polirom, 2006), 479 p. Uscă, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. II Ieşirea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002. Yüklə 0,57 Mb. Dostları ilə paylaş:
|