Cursul 2 pentateuhul pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,57 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Structura internă şi conţinutul
- 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Sf. Ioan Gură de Aur , Omilii la Facere – interpretare la Fac 1,1
- Sf. Vasile cel Mare , Omilii la Hexaemeron – interpretare la Fac 1,2
- Sf. Grigorie al Nyssei , Facerea omului , – interpretare la Fac 1,26-27
- Sf. Athanasie cel Mare , Tratat despre întruparea Cuvântului
- Sf. Casian , Convorbiri duhovnicești – interpretare la Fac 12,1
- Sf. Maxim Mărturisitorul , Ambigua – interpretare la Fac 12,1-3 ) Bibliografie recomandată în limba română
Facerea
În Biblia ebraică prima carte este numită Bereșit (tyviarEB.) – „întru început”. Acest fapt s-a datorat uzanței iudaice care prevedea ca titlul unei cărți să fie dat de primul cuvânt cu care aceasta începe. În consonanță cu conținutul cărții, Septuaginta denumește prima scriere a Sfintei Scripturi Facerea sau Geneza. Numele acesteia derivă din textul Fac 2,4a sau din Fac 5,1 unde se menționează că aceasta este cartea facerii/genezei/nașterii (au[th h` bi,bloj gene,sewj). Această denumire a fost asumată de Vulgata și ulterior de toate traducerile moderne [ABD 2, p. 933]. Conform Synopsei pseudo-atanasiene, cartea se numește Facerea fiindcă arată „originea tuturor, a cerului şi a pământului, a oamenilor şi a tuturor lucrurilor”. În traduția iudaică, această scriere mai poartă numele de Sefer maase bereșit sau Sefer beriat ha-olam („Cartea creației lumii”) [EI, p. 249].
În general, bibliștii împart cartea în două secțiuni. Prima dintre acestea expune istoria primordială a omenirii (capitolele 1-11), iar cealaltă prezintă detaliat istoria patriarhilor poporului ales (capitolele 12-50). Cele două părți sunt precedate de o introducere (1,1-2,3) în care aghiograful descrie succint crearea lumii și implicit a omului. Toate cele văzute și cele nevăzute au fost create din nimic de către Dumnezeu în mai multe etape ce sunt marcate în textul sfânt cu următoarele sintagme: a fost seară, a fost dimineață, ziua… Toată lumea văzută a fost adusă la viață de către Dumnezeul treimic prin cuvânt. Domnul poruncea, iar rațiunile sădite de către Duhul Său în cele create răspundeau plinind voia Ziditorului. Ca atare, atunci când Dumnezeu a cerut pământului să dea pomi roditori și verdeață care face sămânță, acesta a rodit numaidecât. Când apele au primit o poruncă asemănătoare, acestea au puit de-ndată vietăți mici și mari (Ps. 103,26). La fel s-a întâmplat și atunci când Dumnezeu a zis să fie lumină, să se despartă apele, să apară tăria, să se ivească uscatul să strălucească luminătorii pe cer sau să se umple pământul de păsări și animale. Astfel că, „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit.” (Ps 32,9). Cu toate că avea putere să-l creeze pe om tot prin cuvânt, Dumnezeu a hotărât că este mai potrivit să se implice direct în actul creator. Prin urmare, l-a plămădit pe acesta din țărână după chipul Fiului Său (cf. Col 1,15), Cel care mai târziu avea să ia trup omenesc pentru a restaura chipul pe care primii oameni l-au întunecat prin păcat. După ce a alcătuit trupul din pulberea pământului, Domnul a suflat asupra făpturii ce oglindea chipul și asemănarea Sa, suflare de viață și de îndată omul s-a făcut ființă vie. Văzând că toate cele zidite corespundeau planului voii Sale, Dumnezeu le-a considerat a fi „bune foarte” (Fac 1,29) și, ca atare, le-a binecuvântat și le-a sfințit. Prin acest act săvârșit de către Dumnezeu în cea de-a șaptea zi a creației, a fost încheiată și pecetluită acțiunea Sa de zidire a lumii văzute. Odihna la care face trimitere textul sfânt în debutul celui de-al doilea capitol este în sine un act creativ. Acest fapt va putea fi mult mai bine înțeles dacă-l vom raporta la ziua de odihnă a evreilor. În Șabat, Domnul le cerea acestora să încoroneze munca lor fizică din timpul săptămânii cu o zi în care să ofere lucrării lor un sens spiritual, orientat spre înveșnicire.
În debutul acestei părți (2,4-25), aghiograful reia discursul său privitor la creație pe care l-a expus în primul capitol și se axează pe antropogeneză. Aici este prezentat în mod explicit și detaliat maniera în care Dumnezeu l-a creat pe om. În prima expunere (Fac 1,26-27), ni se spune doar că omul (alcătuit din parte bărbătească și parte femeiască) a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în urma sfatului intratrinitar. Aici, în schimb, autorul sfânt insistă asupra modului în care Dumnezeu s-a implicat faptic, nu doar prin cuvânt, în plăsmuirea omului din țărână. După această etapă este descrisă și maniera în care Dumnezeu a despărțit cele două structuri din care era alcătuit omul. Aducând un somn greu asupra lui Adam, Domnul a luat una din coastele acestuia și a zidit-o pe femeie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a despărțit o unitate deja existentă prin actul creației, în vederea reunirii celor două structuri (bărbat și femeie) prin dragoste și ajutor reciproc. Când Adam a văzut-o pe cea care i-a fost rânduită să-i fie ajutor pe potrivă, acesta a rostit o profeție prin care a statornicit prima structură socială: familia. În cadrul acestei secțiuni este descrisă și starea paradiziacă a primilor oameni. Aceștia au fost așezați de către Dumnezeu într-o grădină minunată sădită undeva spre răsărit pentru a o desăvârși prin grija lor. Odată cu creșterea lor spirituală, oamenii aveau menirea de a îndumnezei creația. Sfințind prin epectază pământul din care era alcătuit, omul spiritualiza implicit întreaga natură. În Eden omul era învăluit de lumina harului, și chiar dacă era gol el nu se rușina. Capitolul al treilea ilustrează prima cădere în păcat a oamenilor. Ademenită fiind de șarpe, Eva calcă porunca lui Dumnezeu și gustă din pomul cunoștinței binelui și răului. Apoi aceasta îi dă bărbatului ei să mănânce și Adam cade și el pradă ispitei de a dobândi înainte de timp și pe altă cale asemănarea cu Dumnezeu. În clipa respectivă li s-au deschis ochii și s-au văzut goi și despuiați de slava luminoasă care-i învăluia. Zadarnic au încercat să-și alcătuiască veșminte din frunze, trupul lor deja se urâțise din pricina neascultării. Când au auzit glasul Domnul care umbla prin rai în răcoarea amurgului, protopărinții noștri s-au ascuns printre pomii raiului, fiindcă se rușinau. Cu dragoste parentală Dumnezeu încearcă să trezească în sufletul lor păcăința, dar niciunul nu și-a asumat vina căderii. Ca atare, Domnul a fost nevoit să le aducă la cunoștință care aveau să fie urmările neascultării lor. Totuși Domnul nu-și părăsește creatura care s-a răzvrătit și chiar l-a acuzat indirect de facilitarea căderii sale, ci îi promite omului izbăvirea printr-un Urmaș (Fac 3,15). Suplimentar, îi pregătește pentru condițiile aspre pe care aveau să le întâmpine în afara raiului, făcându-le veșminte de piele. Putem presupune că Dumnezeu a inaugurat atunci jertfa substitutivă, când unul sau mai multe animale au fost sacrificate pentru om. Din dorința de a le ține vie speranța, Dumnezeu a pus heruvimi cu săbii de foc vâlvâitoare înaintea pomului vieții pentru a le reaminti oamenilor de locul din care au plecat și de comuniunea lor nemijlocită cu Creatorul. Se cuvine să semnalăm faptul că aici debutează discursul anghelologic vechitestamentar. Chiar dacă îngerii au fost creați înainte de plăsmuirea omului (cf. Iov 38,7; Ps 8,5), ei sunt menționați pentru prima dată în contextul extins al căderii oamenilor. Începând cu cel de-al patrulea capitol, aghiograful începe descrierea evenimentelor care s-au derulat după scoaterea primilor oameni din rai. Acest nou timp al omenirii debuteză cu o a doua cădere (4,1-15). Cain, primul născut al protopărinților îl ucide pe fratele său Abel după ce în prealabil amândoi au adus jertfă de mulțumire lui Dumnezeu. Motivul fratrigidului a fost jertfa. Pentru că Dumnezeu a privit cu drag la jerfta fratelui său, iar spre a lui nu a căutat, Cain s-a supărat, iar chipul i s-a posomorât. Dumnezeu observă că este un moment de cumpănă în viața acestuia și, voalat, îl avertizează pe Cain că păcatul bate la ușa sufletului său și îl îndeamnă să lupte împotriva lui. Cain nu ascultă cuvântul lui Dumnezeu, îl cheamă pe fratele său în câmp și-l ucide. Când Dumnezeu îl întreabă unde este Abel, Cain încearcă să se disculpe și să nu-și asume responsabilitatea pentru ceea ce făcuse. La fel ca în cazul lui Adam, Dumnezeu oferă lui Cain posibilitatea de a recunoaște greșeala. Văzând că nu-și asumă fapta, Domnul îi aduce la cunoștință ucigașului care sunt consecințele păcatului său și îl asigură că nimeni nu-l va ucide. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a oferit timp lui Cain pentru a conștientiza fapta săvârșită și pentru a se căi în urma mustrărilor de cuget și mediului ostil în care avea să trăiască. Între cele două căderi idendificăm următoarele similitudini: avertizarea Domnului, neascultarea, căderea în păcat, tăinuirea, neasumarea responsabilității, conștientizarea greșelii, pedeapsa și pronia dumnezeiască. După expunerea genealogică a descendenților din Cain, aghiograful își îndreaptă atenția spre urmașii lui Set, cel de-al treilea fiu al lui Adam al cărui nume ne este cunoscut. Genealogia din cel de-al cincilea capitol începe cu Adam și ajunge până la cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham și Iafet. Este necesar să remarcăm faptul că între acești descendenți au existat câteva personaje care s-au distins printr-o viață plăcută lui Dumnezeu. Primul dintre ei a fost Enos, fiul lui Set. În timpul acestuia se pare că a existat o tendință de apropiere a oamenilor de Dumnezeu prin rostirea și chemarea numelui Său (Fac 4,26). Un alt personaj este Enoh care a făcut parte din a șaptea generație de la Adam. Acesta s-a făcut pildă de pocăință neamurilor (Sir 44,16) și pentru că a bineplăcut Domnului, acesta a fost ridicat cu trupul la cer pentru ca să nu vadă moartea (Evr 11,5). Ben Sirah avea să afirme că niciunul dintre oameni nu a avut o viață curată asemenea lui Enoh (Sir 49,16), mărturie fiind strămutarea lui la Dumnezeu. Se pare că acesta a fost primul dintre oameni care după căderea primordială a reușit să redobândească prin pocăință și viață bineplăcută filiația dumnezeiească. Despre Noe, strănepotul lui Enoh, ni se spune că a aflat har înaintea lui Dumnezeu și a fost chemat să reînnoiască firea omenească ce continua să alunece înspre rău. Nașterea lui Noe a fost receptată de tatăl său Lameh ca o binecuvântare. Din profeția acestuia (Fac 5,29) reiese că omenirea va resimți prin Noe o ameliorare a blestemului dumnezeiesc: pământul avea să-și dea cu mai multă dărnicie roadele sale. Cu alte cuvinte, pământul și implicit întreaga natură începea să fie din nou supusă omului așa cum fusese la început. În capitolul al șaselea se înregistrează o nouă cădere a umanității. Fiii lui Dumnezeu, descendeții celor care s-au străduit să redobândească prin căință și virtuți filiația divină (ex. Enoh), s-au amestecat cu fiicele oamenilor. Din unirea lor trupească s-au născut uriașii. Aceste anomalii genetice în care se oglindea și mai mult decăderea firii umane, l-au determinat pe Dumnezeu să afirme că ei „sunt numai trup” (Fac 6,3). Pentru ca răutatea lor să nu dăinuiască mult pe pământ, Dumnezeu a hotărât să scurteze viața omului la 120 de ani. În acest context decadent apare Noe, care datorită vieții sale a aflat har înaintea Domnului (Fac 6,8). Dumnezeu îi descoperă acestuia faptul că umanitatea va fi nimicită printr-un potop de ape și-i cere să zidească o corabie în care să fie salvată familia sa și fiecare specie de animale și păsări create. Noe ascultă porunca Domnului și într-un interval de 100 de ani zidește corabia. După ce acesta intră în corabie cu femeia sa, cu fiii săi și soțiile lor, Domnul dezlănțuiește potopul de ape. E necesar să precizăm că potopul le-a oferit oamenilor posibilitatea de a se căi de păcatelor lor. Apele au crescut treptat, iar când oamenii au înțeles că nu mai au scăpare și că se apropie de moarte au putut să ceară iertare pentru greșelile lor. După ce toți oamenii au pierit în potop și după ce apele s-au retras și pământul s-a uscat, Noe a coborât din corabie și a adus jertfă de mulțumire pentru Dumnezeu. În acest context, Domnul încheie un legământ nou cu Noe, așa cum statornicise cu ceva timp în urmă unul cu Adam. Prin acesta Domnul binecuvântează pe om și-i oferă posibilitatea de a redeveni din nou rege al întregii creații. După menționarea descendeților lui Noe, în capitolul al unsprezecelea este expusă o nouă cădere a umanității: Turnul Babel. Din dorința de a-și crea un renume, oamenii au dorit să construiască un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer. Este posibil ca amintirea potopului de ape să-i fi determinat să se protejeze în situația în care apele vor invada din nou uscatul. Se pare că aceștia au scăpat din vedere promisiunea pe care Dumnezeu o făcuse cu Noe când a pus curcubeul pe cer. Așadar, pentru a le zădărnici planul, Domnul s-a pogorât între ei și le-a amestecat limbile, încât cei care până atunci avuseseră același grai nu s-au mai putut înțelege. De abia la Cincizecime, Duhul lui Dumnezeu avea să-i unească pe oameni încât să se poată înțelege chiar dacă limbile lor erau diferite. Prima secțiune a cărții Facere în care sunt descrise câteva episoade relevante din istoria primordială a omenirii se încheie cu o genealogie în care sunt menționați descendeții lui Sem până la Avraam. Cu alte cuvinte, prin această listă genealogică este introdusă prima biografie extinsă din Pentateuh, cea a patriarhului Avraam.
După așezarea sa temporară la Sihem, Avraam se vede silit din pricina foametei să plece înspre Betel și Hai, iar apoi să ajungă în Egipt unde Dumnezeu îi dovedește că-i poartă de grijă lui, Sarrei și oamenilor săi (cap. 12). Reîntors în pământul Cannanului, Avraam hotărăște să se despartă de Lot pentru a evita certurile dintre păstorii turmelor lor care prin binecuvântarea lui Dumnezeu deveniseră extrem de numeroase. Sesizând mărinimia patriarhului care îi oferise nepotului său posibilitatea de a alege pentru oile sale cele mai fertile pășuni, Dumnezeu îi făgăduiește din nou pământul Cannanului și-l încredințează de nașterea unui moștenitor (cap. 13). Dragostea pe care Avraam o avea față de nepotul său se întrevede și din riscul la care se expune când, în fruntea a 318 oameni, atacă pe cei patru regi care au dus pe Lot în robie după ce au cucerit părțile Sodomei, unde acesta se așezase. După înfrângerea coaliției respective și după eliberarea lui Lot, Avraam este întâmpinat de Melchisedec, regele Salemului și preotul Celui Prea Înalt, cu pâine și vin. Avraam recunoaște statutul sacerdotal al lui Melchisedec și îi dă zeciuială din prada de război. Pe lângă acest act care primește conotații semnificative în scrierile pauline (Evr 5-7), este important să remarcăm faptul că în contextul respectiv se întâlnesc două personaje (Avraam și Melchisedec) de o importanță colosală în istoria mântuirii neamului omenesc (cap. 14). După o reînnoire a făgăduinței în care Dumnezeu îi promite că va avea un moștenitor direct, Avraam dobândește un fiu căruia îi pune numele Ismael. Acesta nu a fost născut de Sarra, ci de slujitoarea acesteia, după ce aceasta îi ceruse soțului ei să intre la slujnică pentru a dobândi copii de la ea (cap. 16). În capitolul următor, Dumnezeu confirmă din nou făgăduințele și-i cere lui Avraam să consfințească legământul dintre el și Dumnezeu printr-un act ritualic care să fie realizat de toți urmașii săi de parte bărbătească. Chiar dacă circumcizia era o practică generalizată în zona respectivă din motive de igienă, pentru Avraam și urmașii lui avea să fie semnul legământului (cap. 17). În contextul teofaniei de la stejarul Mamvri, Dumnezeu îi dezvăluie lui Avraam faptul că fiul care i-a fost făgăduit încă de la chemarea sa din Haran va fi născut de Sarra. Aflând că Domnul intenționează să nimicească ținutul Sodomei și Gomorei, Avraam mijlocește pentru izbăvirea lui Lot, fapt care se va și întâmpla (cap. 18-19). După o experiență asemănătoare celei avute în Egipt unde Domnul și-a manifestat vizibil purtarea de grijă, Avraam încheie un legământ cu Abimelec, regele Gerarei (cap. 20). După 25 de ani de așteptare, când Avraam și soția sa erau deja înaintați în vârstă, Dumnezeu își îndeplinește făgăduința: Isaac, fiul celor doi se naște. Așteptarea și încrederea lor în Dumnezeu avea să fie răsplătită (cap. 21). Însă nu după mult timp, Domnul avea să-i pună lui Avraam credința din nou la încercare. I-a cerut să-l ia pe unicul său fiu, pe Isaac, și să-l aducă jertfă pe muntele Moria. Timp de trei zile cât a durat călătoria până la locul respectiv Avraam s-a frământat, însă nu a ezitat să împlinească cerința Domnului. Sfântul Chiril al Alexandriei a afirmat că Avraam credea că Dumnezeu care a dat viață lui Isaac dintr-un trup mortificat și sterp care nu putea să fie roditor, va putea să aducă din nou la viață pe fiul său chiar dacă va fi jertfit. Această credință avea să fie oferită mai târziu de către Sfântul Pavel ca reper pentru cei care cred în înviere: „Avraam a socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze [pe Isaac] [subl. ns.] şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui” (Evr 11,19). După această experiență unică în care Avraam a dovedit cât de puternică îi era credința în Dumnezeu, acesta se retrage treptat din atenția aghiografului lăsând loc fiului său Isaac, care alături de părintele său, atinsese apogeul credinței în episodul jertfei de pe Moria. După moartea Sarrei, Avraam rânduiește ca Isaac să-și ia femeie din neamul său și după ce țiitoarea sa Chetura i-a mai născut șase fii, încărcat de bătrâneți și sătul de zile s-a adăugat la poporul său. Feciorii săi, Isaac și Ismael l-au îngropat în peșterea Macpela alături de Sarra femeia sa. Istoria lui Isaac şi a urmaşilor lui (25,19-35,29). Aparent, biografia lui Isaac este destul de săracă, însă informațiile pe care le aflăm despre acesta sunt edificatoare. Acesta nu este cu nimic mai prejos decât tatăl său. Pentru a realiza acest lucru este necesar să privim în biografia sa și vom înțelege că acesta a avut aceleași manifestări ca și părintele său. Punctul culminant al credinței sale l-a atins pe muntele Moria când s-a supus părintelui său care trebuia să-și dovedească credința prin jertfirea unicului său fiu. Chiar dacă aghiograful nu-și concentrează atenția asupra sa, ci asupra lui Avraam, Isaac a fost marcat profund de profunzimea acelui moment. El este unicul personaj vechitestamentar care a experiat până la un anume punct jertfa nevinovată a Fiului lui Dumnezeu. Un astfel de eveniment nu putea să rămână fără efect în sufletul unui copil ascultător care și-a urmat tatăl cu supunere și nu a pus la îndoială iubirea sa. Singura diferență notabilă dintre Isaac și Avraam este aceea că cel dintâi a ajuns la apogeul duhovnicesc al vieții sale când era la o vârstă fragedă. Isaac este singurul patriarh monogam. Acesta s-a căsătorit cu Rebeca, fiica lui Batuel, unul din nepoții lui Avraam care a rămas în Mesopotamia. La fel ca Sarra, Rebeca era stearpă. În aceste condiții, Isaac se roagă lui Dumnezeu și nu după mult timp, femeia sa îi naște doi fii: pe Esau și Iacob. Reînnoindu-și făgăduințele făcute lui Avraam, Domnul a binecuvântat pe Isaac încât acesta a devenit extrem de bogat și de temut între locuitorii Canaanului. Regele Abimelec al Gerarei și câțiva aliați au dorit să încheie pace cu Isaac pentru ca nu cumva acesta să intre în conflict cu ei. Spre bătrânețe Isaac a avut de suferit mult din pricina neînțelegerilor dintre fiii săi. Datorită unei neputințe pe care o avea la ochi, Isaac este înșelat de Iacob și oferă binecuvântatea sa celui de-al doilea născut. Acest fapt l-a determinat pe Esau să se mânie în așa fel încât să promită că după ce tatăl său va muri îl va ucide pe fratele său. La îndemnul său și al Rebecăi, Iacob este sfătuit să plece în Mesopotamia departe de fratele său în casa mamei sale. După mai bine de 20 de ani de suferință, Isaac își vede cei doi fii împăcați și în pace se adaugă la poporul său, fiind îngropat în peștera Macpela. Este important să subliniem faptul că Isaac și-a iubit mult soția. Acest fapt reiese cu limpezime din câteva episoade: căsătoria cu Rebeca i-a adus mângâiere în suferința cauzată de moartea mamei (Fac 24,67); chiar dacă Isaac avea mai bine de 60 de ani, obișnuia să se joace cu Rebeca (Fac 26,8); nu s-a supărat pe soția sa chiar dacă aceasta a fost cea care l-a sfătuit pe Iacob să-și înșele tatăl; când aceasta s-a plâns de necazurile pe care i le pricinuiesc soțiile lui Esau, Isaac l-a îndemnat pe Iacob să plece în casa mamei sale pentru a-și lua de acolo soție (Fac 27,46-28,1-4).
Odată cu plecarea sa în Mesopotamia, Iacob își începe urcușul său spiritual și apropierea de Dumnezeu. Popasul de noapte de la Betel în care a avut vedenia scării minunate avea să fie momentul în care între el și Dumnezeu se va încheia un legământ veșnic. Dumnezeu îi promite că pământul pe care doarme va fi al urmașilor lui, că neamul lui va fi mare, că îl va ocroti oriune va merge, că-l va întoarce în acest pământ și că nu se va lăsa până nu-i va plini toate făgăduințele. Trezindu-se dis de dimineață, Iacob sfințește piatra pe care a dormit prin ungere cu untdelemn și-i promite Domnului că-l va sluji ca pe propriul său Dumnezeu dacă va fi povățuit de El, dacă-i va asigura hrana și îmbrăcămintea și dacă-l va întoarce sănătos în casa părintelui său. Și drept mulțumire promite că va da zeciuială din toate câte va primi de la Domnul (cap. 28). Ajuns în Mesopotamia, Iacob este călăuzit de Domnul în casa lui Laban, fratele mamei sale. În urma promisiunii de a sluji șapte ani în casa unchiului său, Iacob alege să se căsătorească cu Rahela, fiica cea mică a acestuia. Însă în noaptea nunții, cel ce înșelase cândva pe fratele său, avea să fie la rândul său înșelat: Laban o trimisese în cortul lui Iacob pe Lia, fiica lui cea mare. Constatând dimineața înșelăciunea, Iacob cere socoteală socrului său. Acesta îi spune că în familia sa se obișnuiește ca fata cea mare să se căsătorească prima. Totuși îi făgăduiește că dacă-i va mai sluji încă șapte ani i-o va da de soție și pe fiica pe care acesta o iubește. Iacob acceptă și timp de 14 ani veghează turmele socrului său (cap. 29). După această perioadă Iacob se înțelege cu Laban în privința simbriei lui și cu ajutorul Domnului, acesta devine în șapte ani stăpânul a multor turme și animale. Timpul petrecut în Mesopotamia a fost unul destul de dificil. Pe lângă grija pe care o purta oilor în câmp, Iacob suferea din pricina depărtării lui de părinți și se temea de momentul în care avea să se întâlnească cu fratele său. După o peregrinare de mai bine de 20 de ani, Domnul îi cere lui Iacob să se întoarcă în pământul natal. Luându-și femeile, copiii și averea, Iacob pleacă spre Canaan fără știrea lui Laban, care nu-l mai privea pe acesta cu ochi buni datorită averii dobândite și a uneltelilor fiilor lui. Deși pornise în urma lui cu gândul de a-i face rău, Laban este temperat de Dumnezeu care într-un vis l-a atenționat să nu-i facă nici un rău ginerelui său. Având inima schimbată, Laban se întâlnește cu Iacob și se despart cu bine unul de celălalt (cap. 31). Trecând cu bine peste acest episod, Iacob înainta totuși temător înspre Cannan bineștiind că avea să se întâlnească în curând cu cel căruia îi furase dreptul de întâi născut. Însă înainte de această întâlnire, Iacob a fost părtaș unui eveniment care avea să-i schimbe viața: lupta cu îngerul. Chiar dacă lupta respectivă a implicat un contact fizic, perspectiva propusă de aghiograf este una de natură spirituală. Iacob s-a luptat să obțină binecuvântarea Domnului și certitudinea că Dumnezeu nu-l va părăsi în acest eveniment crucial din viața sa. Văzându-i perseverența, Domnul îi schimbă numele în Israel arătând prin aceasta biruința pe care acesta a obținut-o atât în lupta sa cu oamenii cât și cu Dumnezeu. Dacă, în general, cei care vedeau fața lui Dumnezeu se înfricoșau și se bucurau că încă sunt vii, Iacob, în schimb, a perceput un astfel de eveniment ca pe o certitudine că sufletul său este mântuit (Fac 32,30). Turmele trimise înaintea fratelui său și vederea nepoților l-au sensibilizat pe Esau care și-a iertat fratele atunci când l-a reîntâlnit. Episodul revederii a fost emoționant. Cei doi frați s-au îmbrățișat și au plâns unul pe umărul celuilalt. Mai apoi s-au întors în casa părinților lor și împreună au îngropat pe tatăl lor care s-a adăugat la poporul său, fericit că fiii i s-au împăcat (cap. 33). Iacob a avut 12 fii și o fiică numită Dina. Aceasta este menționată într-un episod izolat pentru a justifica motivul pentru care Simeon și Levi au pierdut binecuvântarea părintelui lor. La fel și intrarea lui Ruben, întâiul născut, la una din țiitoarele tatălui său motiva opțiunea lui Iacob de a-l binecuvânta pe Iuda, cel de-al patrulea fiu, cu binecuvântarea menită primului născut. Trecând peste aceste aspecte esențiale pentru istoria urmașilor lui Iacob, e necesar să menționăm faptul că fiii patriarhului născuți din patru mame (Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi Zebulon, din Lia; Iosif şi Beniamin, din Rahela; Dan şi Neftali din slujitoarea Liei, Bilha; Gad şi Aşer din slujitoarea Rahelei, Zilpa) aveau temperamente greu de controlat. Faptul că tatăl lor îl iubea mai mult pe Iosif, fiul Rahelei, decât pe ei, i-a determinat într-un final să-i însceneze moartea acestuia (la îndemnul a doi frați mai chibzuiți) după ce l-au vândut sclav unor negustori ismaeliți care mergeau în Egipt. Aceștia însă nu au intuit că vestea pierderii lui Iosif îi va aduce atâta suferință lui Iacob, încât să nu mai fie mângâiat nici de prezența nepoților. Oricum, spre finalul vieții sale, Iacob ajunge să moară liniștit și sătul de zile după ce și-a revăzut fiul iubit care ajunsese al doilea în rang după Faraonul Egiptului. Fiii săi care deja se strămutaseră în Egipt la solicitarea lui Iosif l-au dus în pământul Canaanului și l-au îngropat pe tatăl lor în peștera unde se odihneau ceilalți patriarhi și soțiile lor. Istoria fiilor lui Iacob (37,1-50,26). Pe lângă cele două episoade menționate mai sus și cel privitor la Iuda și nora sa Tamara (cap. 38), atenția aghiografului este concentrată asupra lui Iosif încă din anii tinereții lui. Haina specială pe care i-a dăruit-o Iacob fiului său și visele care sugerau că Iosif va ajunge să fie mai mare peste ei, i-a determiat pe frații săi să-l urască mult. Acest fapt i-a determinat să-și dorească chiar să-l ucidă. Însă după cum am afirmat, prin intervenția lui Ruben și a lui Iuda, Iosif ajunge să fie vândut ismaeliților care după ce au ajuns în Egipt l-au dat lui Putifar, comandantul gărzii lui Faraon. La scurt timp după ce Iosif ajunsese mare în casa egipteanului prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acesta este aruncat în temniță, chipurile, pentru că încercase să se culce cu femeia lui Putifar (cap. 39). Șederea în închisoare avea să fie doar un pas spre înălțarea lui Iosif, deoarece după ce tâlcuise visele a doi demnitari de la curtea regală, Iosif este chemat să tâlcuiască visele tulburătoare pe care le avusese Faraon. Înțegând cum Domnul Dumnezeu luminează mintea lui Iosif, Faraon îl înalță în rang și-l pune administrator peste tot Egiptul. În această nouă postură, Iosif își reîntâlnește frații care nu-l mai recunosc. Pentru a vedea dacă inimile lor s-au schimbat, Iosif îi pune la încercare și după ce aceștia se dovedesc altruiști, Iosif își dezvăluie înaintea lor adevărata identitate. Cu această ocazie, Iosif îl aduce pe Iacob și pe toți casnicii lui în Egipt și-i așează în cel mai fertil pământ egiptean: ținutul Goșen. Iacob îi binecuvintează și-i înviază pe nepoții săi Efraim și Manase, născuți din Iosif și Asineta, fiica marelui preot egiptean, și-i consideră a fi egali celorlalți fii ai săi. După ce rostește binecuvântări și profețește viitorul fiecărui fiu, Iacob solicită ca după moartea sa să fie îngropat în peștera Macpela. Cartea Facerii se încheie cu dorința lui Iosif de a fi dus și el în Canaan, dar nu după moartea sa, ci numai atunci când Domnul îi va cerceta din nou pe israeliți. Prin această solicitare a lui Iosif, aghiograful lasă să se întrevadă în chip profetic reîntoarcerea poporului ales din Egipt în pământul făgăduinței. [Ciudin, p. 56-66]. 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Pe atunci, pe timpul lui Moise, oamenii erau încă nedesăvârşiţi şi nu puteau să se ridice la înţelegerea lucrurilor celor mai înalte; de aceea Duhul cel Sfânt a istorisit aşa pe toate acestea, coborând limba profetu lui la puterea de înţelegere a ascultătorilor. Şi ca să cunoşti că din pri cina nedesăvârşirii minţii lor s-a folosit de acest pogorământ în istorisi rea sa, ascultă pe fiul tunetului. Când oamenii au propăşit în virtute, Ioan Evanghelistul n-a mai mers pe această cale, ci pe una care ducea pe ascultători la o învăţătură mai înaltă. Că, după ce a spus: La În ceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cu vântul, a adăugat: Era Lumina cea adevărată. Care, venind în lume, luminează pe tot omul. După cum la facerea lumii, când, la porunca Stăpânului, a fost adusă la fiinţă lumina aceasta materială s-a ascuns întunericul acesta văzut, tot aşa şi acum lumina cea spirituală a alungat întunericul înşelăciunii şi a condus la adevăr pe cei rătăciţi.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere – interpretare la Fac 1,1) „[Diodor din Tars] [subls. n.] spunea că în limba siriană, cuvântul se purta arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică şi deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. Înţelesul acestui cuvânt ar fi următorul: Cuvântul se purta, spune el, se interpretează prin: încălzea şi dădea viaţă apelor, după chipul găinii, care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor. Acesta este înţelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele: Duhul se purta (Fac 1,2), adică pregătea apele pentru naşterea vieţii. Încât din acest text se poate vedea ceea ce se căuta de unii, anume că nici Duhul cel Sfânt nu este lipsit de putere creatoare.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron – interpretare la Fac 1,2) „Iată de ce omul a fost introdus ultimul între creaturi: nu pentru că ar fi fost aruncat la urmă ca un dispreţuit, ci ca unul care încă din clipa naşterii se cădea să fie împărat peste supuşii săi. După cum un stăpân nu-şi invită în casă oaspeţii înainte de a-şi fi procurat alimentele necesare [...], tot aşa şi-a împodobit casa şi bogatul şi mărinimosul Purtător de grijă al naturii noastre cu toată strălucirea şi măreţia, pregătind o mare şi bogată listă de alimente şi abia după aceea aduce el pe om înăuntru, dându-i drept simbrie zilnică nu doar promisiunea a ceva inexistent, ci gustarea a ceva real. De aceea, El a sădit în firea sa un amestec de dumnezeiesc şi omenesc pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât şi din plăcerile pământeşti prin simţământul pe care-l are că nu-i străin nici de bucurii.” (Sf. Grigorie al Nyssei, Facerea omului, – interpretare la Fac 1,26-27) „Dumnezeu fiind bun îi face părtaşi de chipul Domnului nostru lisus Hristos şi-i zideşte după chipul şi asemănarea Lui, ca, printr-un astfel de har, cunoscând chipul, adică pe Cuvântul Tatălui, să poată să dobândească prin El înţelegerea Tatălui şi cunoscând pe Făcătorul să trăiască viaţa mulţumită şi cu adevărat fericită. […] Le-ar fi fost de ajuns harul de a fi după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul ca să-L cunoască. Dar Dumnezeu, cunoscând slăbiciunea oamenilor, a văzut de mai înainte nepăsarea lor. Şi a ştiut că de nu se vor lenevi să cunoască pe Dumnezeu prin ei înşişi, vor putea să cunoască pe Făcătorul din lucrurile zidirii.” (Sf. Athanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, p. 104-5 – interpretare la Fac 1,26) „I-a zis Domnul: Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău... Întâi a zis: din ţara ta... adică din darurile acestei lumi şi din avuţiile pământeşti; al doilea: din neamul tău... adică din felul de viaţă, din deprinderile şi viciile de mai înainte, pe care le avem din naştere ca pe nişte rude şi neamuri; al treilea: din casa tatălui tău.... adică din tot ce ne aminteşte de această lume şi se vede sub ochii noştri.” (Sf. Casian, Convorbiri duhovnicești – interpretare la Fac 12,1) „Devine un alt Avraam, duhovnicesc, ieşind din pământul, rudenia şi casa tatălui şi venind în pământul arătat de Dumnezeu, cel care s-a rupt de alipirea de trup, a ieşit afară din el, prin despărţirea de patimi, a părăsit simţurile şi nu mai primeşte prin ele nici o amăgire a păcatului, şi a lăsat în urmă toate cele sensibile din care îi vine sufletului prin simţuri, înşelăciunea şi amăgirea... Cel ce s-a apropiat în mod cunoscător, cu mintea de Dumnezeu, este un alt Avraam, arătând că are printr-un har egal, aceeaşi pecete a virtuţii şi a cunoştinţei ca şi patriarhul.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – interpretare la Fac 12,1-3) Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Volume Alexandrescu, Ioan, Avraam în lumina Bibliei – tâlcuire biblică (Sibiu: Tipografia Arhidiecezană, 1937), 91 p. Cârstoiu, Justinian, Personalitatea lui Melchisedec – regele Salemului – după noile cercetări (Bucureşti: Sigma, 2008), 256 p. Chialda, Mircea, Melhisedec, preotul rege din Salem (Caransebeş: Tipografia Diecezană, 1946), 26 p. Gherasimescu, Toma, Facerea lumii din punct de vedere filozofic, ştiinţific şi biblic (Bucureşti: „Mărgăritarele lumii”, f.a.), 184 p. Ionescu, Ioan, Religiunea Patriarhilor în Vechiul Testament (Bucureşti: Institutul de arte grafice „Eminescu”, 1905), 72 p. Munteanu, L. Galaction, Paradisul biblic – căderea protopărinţilor în păcat – studiu exegetic (Cluj: Tipografia Eparhiei, 1939), 148 p. Neaga, Nicolae, Profeţii mesianice în Cartea Facerii – contribuţie la lămurirea unor texte (Sibiu: Tipografia Arhidiecezană, 1930), 31 p. Oancea, Constantin, Cartea Facerii. Analiză morfologică, lexic şi note critice la textul masoretic (capitolele 1-11) (Sibiu: Universităţii „Lucian Blaga”, 2008), 176 p. Tarnavschi, Vasile, Vieaţa Patriarhilor (Cernăuți: Societatea tipografică „Bucovina”, 1902), 117 p. Todericiu, D., Potopul lui Noe (Bucureşti: Ştiinţifică, 1966), 83 p. Studii şi articole Baba, Teodor, „Primii Patriarhi ai Vechiului Testament. De la Avraam la Iosif şi fraţii săi,” Teologia 3 (2007):15-29. Bălan, Nicolae, „O istorisire veche despre potop,” RT 12 (1914): 4445. Beldie, Constantin, „Noi ştiri despre Turnul Babilonului,” BOR 1 (1932): 89-90. Bolşacov-Ghimpu, A. A., „Biblia este confirmată de datele noi ale arheologiei şi istoriei Orientului Apropiat. Patriarhii şi judecătorii,” MO 5-6 (1972): 349-373. Buga, Ioan, „Personalitatea patriarhului Avraam oglindită în epistolele Sfântului Apostol Pavel,” ST 3-4 (1978): 193-204. Calciu-Dumitreasa, Gheorghe, „Crearea lumii expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare,” O 4 (1975): 633-641. Caloianu, Viorel, „Epoca patriarhilor evrei în lumina descoperirilor arheologice mai noi,” GB 11-12 (1973): 1278-1290. Caraza, I., „Revelaţia divină în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare,” O 1 (1979): 113-132. Cârstoiu, Justinian, „Arca lui Noe şi potopul,” O 4 (2007). Cârstoiu, Justinian, „Eva – de la unitate la schisma ontologică,” GB 4-6 (2007). Cârstoiu, Justinian, „Melchisedec, preotul rege din Salem, prefigurare a Mântuitorului Iisus Hristos ,” MMS 6 (1987): 37-45. Chiricuţă, Petre, „Şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor,” BOR 4 (1931): 308-322. Chirilă, Ioan, „Avraam și Iisus. Despre sensul static și dinamic al conceptului de popor ales/ poporul lui Dumnezeu”, în Ideje az emlékezésnek. Liber amicorum: A 60 éves Marton Joszef Köszöntése, ed. M. Noda et al. (Budapest-Kolosvar: Verbum, 2010), 47-53. Chirilă, Ioan, „Despre funcţia tipică a chipurilor patriarhale ale Vechiului Testament în concepţia lui Filon din Alexandria”, în Orizonturi teologice (Oradea: Universităţii Oradea, 2001), 26-35. Chirilă, Ioan, „Fiii lui Dumnezeu şi fiicele oamenilor (Fc. 6, 1-4),” RT 2 (2004): 49-60. Chirilă, Ioan, „Filoxenia lui Avraam. Exegeza hrisostomică la Facere 18,” AUCT 11 (2003). Chirilă, Ioan, „Identitas christiana – o dezbatere ce poate fi purtata intre Babel si Ierusalimul Cincizecimii”, în Identitatea românească în contextul identităţii europene, ed. Vasile Boari și Natalia Vlas (Cluj-Napoca: Risoprint, 2009), 269-291. Comănescu, Radu, „Lupta lui Iacov cu îngerul,” AB 4-6 (2009): 31-33. Constantinescu, Alexandru, „Facerea (Exegeză biblică),” GB 9-10 (1973): 1064-1073. Dulgheru, Elena, „Hexameronul, iubirea lui Dumnezeu şi fizica modernă,” Tabor 5 (2010): 60-63. Florea Lucaci, „Paradoxul Babel sau despre amestecarea limbilor,” Teologia 2 (2001): 140-148. Handaric, Mihai, „Căsătoria modelul biblic al unirii. Studiu asupra Genesei 2,18-24,” CB (2012): 9-53. Hârlăoanu, Paul-Cezar, „Personalitatea patriarhului Avraam în tradiţia Sinagogii şi a Bisericii,” AŞUIT XII (2007): 193-210. Homescu, Mircea, „Anticipări din Geneză împlinite în Apocalipsă,” AB 7-9 (1997): 92-96. Iancu, M., „Geneză XII, 1-10 în lumina descoperirilor arheologice,” ST 5-6 (1959): 331-344. Iatan, Cristinel, „De ce Septuaginta numeşte pe fiii lui Dumnezeu îngeri în cartea Facerii 6, 1-4,” AFTOPJ II (2001-2002): 23-32. Ionescu, Răzvan, „Unde e fratele tău Abel?,” Tabor 9 (2008): 82-91. Isvoranu, Alexandru, „Dreptul Noe, al doilea părinte al neamului omenesc,” AUCT VIII 16 (2003): 132-162. Isvoranu, Alexandru, „Tamar – Fulfilling God’s Promise,” AUCT XI 15 (2006). Mangîru, B., „Cei dintâi oameni,” BOR 12 (1928): 1103-1105. Manu, Zaharia, „Deluviul după referatul biblic,” RT 10-12 (1914): 233-251. Manu, Zaharia, „Deluviul în tradiţie şi Sfânta Scriptură,” RT 5-6 (1914): 113-119. Mihăilă, Alexandru, „Despre religia patriarhilor în context istoric,” AFTOUB VI (2006): 123-144. Mihăilă, Alexandru, „Oştirea cerească şi Domnul Savaot. Câteva precizări despre textul din Fc 2,1 wekol seba’am,” AFTOUB VII (2007): 61-76. Mitru, Nicolae, „Urme din revelaţia primordială în religiile necreştine,” MMS 3-4 (1971): 165-181. Neaga, Nicolae, „Curcubeul (Gen. IX, 1317),” TR 5657 (1928): 13. Neaga, Nicolae, „Facerea comentată de Nicolae Neaga,” AATA 21 (1944-1945): 7-255. Neaga, Nicolae, „Istoria timpurilor vechi-testamentare: Epoca patriarhului Avraam,” MA 3-4 (1957): 193-204. Negrescu, Dan, „Facerea şi Creaţia,” AB 1-3 (1996): 30-32. Oancea, Constantin, „Oameni, îngeri sau zei? Recepţia textului din Facere 6, 1-4: între tradiţie, logică şi mit,” AFTASS V (2004-2005): 5-22. Ploieşteanu, Inocenţiu, „Sfânta Scriptură. Comentarii la Facere,” BOR 1 (1886): 54-64 / 2 (1886): 84-99 / 3 (1886): 153-171 / 4 (1886): 246. Popa, Viorel, „Aspectul universal al mântuirii la patriarhii biblici şi la profeţii Vechiului Testament,” în In Memoriam Liviu Borcea (1936-2006), dascăl şi istoric, coordonator Pavel Cherescu (Oradea: Universităţii, 2011). Preda, Constantin, „Păcatul lui Cain şi originea biblică a isihasmului,” MO 9-12 (2002): 34-44. Prilipcean, Cristian, „Circumciderea în Vechiul Testament, în Noul Testament și astăzi,” TV 9-12 (2011): 117-138. Reit, Aurelian-Nicu, „Patriarhul Avraam şi iconomia mântuirii,” Studia TO 2 (2010): 33-46. Tarnavschi, Vasile, „Geneza. Întroducere şi comentar,” C (1905): 2634, 101109, 169177, 235243, 306313, 366382, 432440, 506514, 572588, 637652, 699714, 757772 / (1906): 2032, 98106, 162170, 217233, 273288, 333349, 397413, 465541, 589604, 649666, 713729 / (1907): 117, 6571. Vatamanu, Cătălin, „Sensul metaforei grădinii în tradiția ebraică,” TV 1-4 (2010): 133-143. Repere patristice Ambozie cel Mare, „Talcuiri la Sfânta Scriptură,” în PSB 52, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: IBMO, 2007), 23-370. Augustin, Despre geneză în sens literal, ed. Iulian Popescu (Bucureşti: Minerva, 2008), 560 p. Chiril al Alexandriei, „Glafire la Facere,” în PSB 39, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: IBMO, 1992), 7-257. Grigorie al Nyssei, „Despre facerea omului și Cuvânt apologetic la Hexaemeron,” în PSB 30, ed. Dumitru Bodogae (Bucureşti: IBMO, 1998), 15-128. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Facere I,” în PSB 21, ed. Dumitru Fecioru (Bucureşti: IBMO, 1987). Ioan Gură de Aur, „Omilii la Facere II,” în PSB 22, ed. Dumitru Fecioru (Bucureşti: IBMO, 1989). Origen, „Omilii la Cartea Facerii,” în PSB 6, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: IBMO, 1981), 36-48. Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, ed. Adrian Muraru (Iaşi: Polirom, 2006), 672 p. Uscă, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. I Facerea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002. Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaemeron,” în PSB 17, ed. Dumitru Fecioru (Bucureşti: IBMO, 1986), 69-180. Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului; Omilie despre Rai, ed. Lavrentie Carp (Iaşi: Doxologia, 2010), 100 p. Yüklə 0,57 Mb. Dostları ilə paylaş:
|