Curtea de apel constanţA

4. Anulare act administrativ emis de o autoritate publică. Recunoaşterea calităţii de beneficiar a dispoziţiilor prev.de art.1 şi art.3 din Decretul Lege nr.118/1990

Art.1 al.1 lit.”d-e”, art.3 al.1, art.8, art.9– D.Lege nr.118/1990
Decizia civilă nr. 649/CA/11.10.2010

Dosar nr. 12036/118/2009
Prin actiunea promovata si inregistrată la data de 09.11.2009 pe rolul Tribunalului Constanţa - Sectia de contencios administrativ si fiscal sub nr.12.036/118/2009, reclamantul D.E., în contradictoriu cu pârâta DMPS Constanta, a solicitat instantei ca prin hotărârea ce o va pronunta să dispună anularea deciziei nr.1186/08.10.2009 şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care reclamantului să i se recunoasca calitatea de beneficiar al dispozitiilor prevăzute de art.1 alin.1 si art.3 alin.1 din Decr.-Lege nr.118/1990, respectiv pentru domiciliu obligatoriu.

In fapt a arătat reclamantul că este beneficiarul indemnizatiei prevăzute de art.1 lit.e din D-L nr.118/1990, respectiv pentru strămutare, in baza Hot.nr.1503/30.05.1991.

A solicitat pârâtei a proceda la modificarea hotărârii detinute si emise in baza D-L nr.118/1990, in sensul acordării şi a indemnizatiei pentru domiciliu obligatoriu, insa raspunsul primit - prin decizia nr.1186/08.10.2009, a fost unul negativ, măsura apreciata ca fiind nelegală in conditiile in care, reclamantul, cu raportare la prevederile DL nr.118/1990 a fost supus la 2 masuri distincte, atât strămutarea cât si domiciliu obligatoriu.

Pârâta, actualmente AJPS Constanta, legal citată, a formulat si depus intâmpinare prin care, pe cale de excpetie a fost invocata lipsa procedurii prealabile, cu raportare la prevederile art.7 din L.nr.554/2004, iar pe fondul cauzei, a solicitat instantei a dispune respingerea actiunii promovata de către reclamant, ca nefondată, apreciind că măsura strămutării include in esenţă acesteia si măsura domiciliului obligatoriu, deoarece in sens contrar a fi lipsita de finalitate, considerente pentru care reclamantul nu este îndreptăţit a primi 2 indemnizaţii in baza D-L nr.118/1991.

Prin sentinţa civilă nr.499 din 27.04.2010 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea promovată de reclamantul D.E. în contradictoriu cu pârâta DMPS Constanţa, actualmente AJPS Constanţa, ca nefondată.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă că în baza Hotărârii nr.1503/30.04.1991-filele 37-38, Comisia pentru aplicarea D-L nr.118/1990 Constanta a constatat că reclamantul D.E. se încadrează în dispoziţiile art.1 lit.„d” din actul normativ, având in vedere faptul ca acesta a fost supus măsurii strămutarii.

S-a reţinut că reclamantul, nascut la data de 05.01.1953 in loc. Pietroiu Nou, raionul Fetesti, a locuit impreună cu familia sa în loc. Movilita Gâlgaului, jud.Calarasi, in perioada 05.01.1953-27.07.1955.

In ce priveste măsura strămutării, instanţa a apreciat că aceasta include in mod imperativ si măsura domiciliului obligatoriu, deoarece in sens contrar a fi lipsita de finalitate, considerente pentru care reclamantul D.E. nu este îndreptăţit a primi 2 indemnizaţii.

De altfel, masurile de strămutare si de stabilire a domiciliului obligatoriu au fost tratate in mod unitar in cadrul Hotărârii nr.1503/1991 de către Comisia de aplicare a D-L-nr.118/1990, in condiţiile in care măsura strămutării a inclus in mod automat si restricţia domiciliară.

Pe de altă parte, faptul că prin Decizia nr.1507/12.06.2008 reclamantului i s-a recunoscut incidenta disp.art.3 lit.c din OUG nr.214/1999 – respectiv pentru domiciliu obligatoriu nu echivalează că in mod distinct, reclamantul s-a aflat in ambele situaţii de restricţii, cu atât mai mult cu cât actul administrativ nu tratează district perioada in care reclamantul a fost supus măsurii strămutării si perioada in care a fost supus măsurii domiciliului obligatoriu.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamantul D.E., criticând-o pentru neegalitate şi netemeinicie sub aspectele:

- persecuţii politice – strămutare şi domiciliu obligatoriu sunt diferite, reglementate astfel şi prin Decretul Lege nr.118/1990;

- pentru fiecare formă de persecuţie există sancţiuni diferite; această proporţie între gradul de sancţiune/suferinţă/persecuţie suportată, trebuie să se reflecte în mod direct şi în acordarea indemnizaţiilor;

- în jurisprudenţa actuală naţională şi CEDO, la acordarea despăgubirilor pentru erori judiciare penale, mărimea despăgubirilor este proporţională cu numărul sancţiunilor, durata lor şi mai ales intensitatea/gravitatea suferinţelor provocate.

Intimata pârâtă AJPS Constanţa, legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Verificând hotărârea recurată prin prisma criticilor aduse, instanţa reţine ca acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Astfel, reclamanta D.E. este beneficiara unei indemnizaţii prevăzute de art.4 alin.1 raportat la art.1 alin.1 lit. e din Decretul Lege nr.118/1990, dispoziţii potrivit cărora „(1) Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.”

Reclamanta contestă prin acţiunea sa refuzul pârâtei de a-i recunoaşte, pe lângă dreptul menţionat mai sus, şi dreptul la indemnizaţia prevăzută de alin. 2 al art.4, conform căruia „Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.”

Curtea apreciază că, într-adevăr, cele două măsuri luate împotriva reclamantei, respectiv strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, sunt măsuri distincte, cu efecte diferite, prevăzute de legiuitor ca atare, şi care nu se includ în mod automat una pe alta.

Cu toate acestea, dacă măsurile vizează aceeaşi perioadă de timp, indemnizaţia prevăzută de lege, ca formă de reparare a unui prejudiciu moral şi material suferit de persoana în discuţie, nu poate fi acordată decât pentru măsura cea mai grea, neputând fi cumulate două indemnizaţii.

O astfel de interpretare rezultă chiar din art.1 care prevede că principala reparaţie stabilită de lege pentru persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri o constituie recunoaşterea vechimii în muncă pentru timpul cât persoana s-a aflat în acele situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege.

Ori, este evident că în cazul în care persoana s-a aflat în acelaşi timp sub efectul mai multor măsuri administrative nu i se poate recunoaşte decât o singură vechime în muncă.

În opinia instanţei, intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda în mod unitar o reparaţie materială pentru prejudiciul moral şi material suferit de persoanele supuse măsurilor abuzive de după anul 1945, reparaţie ce constă, pe de o parte în recunoaşterea vechimii în muncă pentru timpul în care au fost aplicate măsurile, iar pe de altă parte prin acordarea unei indemnizaţii calculate tot în funcţie de perioada în care persoanele au fost supuse măsurilor restrictive, precum şi prin acordarea celorlalte drepturi prevăzute de art.8 şi 9 din decretul – lege.

Prin urmare, toate aceste drepturi se acordă o singură dată, indiferent de faptul că, în aceeaşi perioadă de timp, persoana a fost supusă mai multor măsuri restrictive.

Dacă s-ar admite ca cele două indemnizaţii să poată fi cumulate, Curtea consideră că s-ar ajunge la situaţii inechitabile în care o persoană supusă în acelaşi timp măsurilor de strămutare şi domiciliu obligatoriu, astfel cum este şi situaţia reclamantului, să primească o indemnizaţie superioară unei persoane care a executat o pedeapsă privativă de libertate sau a fost deportată ori căzută în prizonierat. De aceea, atât decizia pârâtei cât şi soluţia instanţei de fond sunt temeinice şi legale, fiind în acord cu litera şi spiritul Decretului Lege nr.118/1990.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, urmează a respinge recursul ca atare, în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă.