Curtea de Apel Ploiesti

5. DREPT PROCESUAL PENAL. MĂSURI PREVENTIVE. ÎNLOCUIREA SAU MODIFICAREA CONTROLULUI JUDICIAR INSTITUIT DE INSTANŢĂ ÎN CADRUL LIBERĂRII PROVIZORII PE CAUŢIUNE. ADMISIBILITATEA CERERII.
Potrivit art.160/4 alin.3 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.4 C.pr.penală, în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.145 alin.2/1 C.pr.penală, existând temei legal pentru admiterea cererii inculpatului, acesta fiind reprezentat de disp. art.160/4 alin.2 C.pr.penală.
(decizia penală nr.108/6 februarie 2009).

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de inculpatul N.S, şi a dispus înlocuirea obligaţiei stabilită în sarcina sa, prin încheierea pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în şedinţa publică din data de 6 ianuarie 2009, în dosarul nr. 1/120/2009, în baza dispoziţiilor art. 160² alin. 3 lit. a Cod procedură penală, respectiv obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării, decât în condiţiile stabilite de instanţă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 160² alin. 3² Cod procedură penală şi s-a dispus comunicarea încheierii, în aceeaşi zi, conform art. 160⁴ alin. 3 raportat la art. 160² alin. 4şi art. 145 alin. 2¹ Cod procedură penală.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la 19.01.2009 sub nr. 213/120/2009, inculpatul N.S. a solicitat înlocuirea obligării de a nu părăsi limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă.

În motivarea cererii, acesta a arătat că este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal, art. 209 alin. 1 li.t a şi g şi alin. 3 lit. a Cod penal şi art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal, iar prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009 în dosarul 1/120/2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea sa de liberare provizorie pe cauţiune şi a dispus punerea în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis la 16.12.2008.

În baza dispoziţiilor art. 160² alin. 3 Cod procedură penală instanţa l-a obligat să nu părăsească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, atrăgându-i-se atenţia că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor ce-i revin se va lua măsura arestării preventive.

A precizat inculpatul că este asociat unic şi administrator statutar al unei societăţi comerciale cu sediul în Ploieşti, care are un număr de 40 de angajaţi, fiind inclusă în categoria contribuabililor mijlocii, potrivit cifrei de afaceri, având însă şi credite bancare de aproximativ 13 miliarde lei vechi, dar şi că principalul punct de lucru se află pe raza comunei Brazi, judeţul Prahova, localitate ce se află la o distanţă de 10 Km faţă de locul de domiciliu - municipiul Ploieşti şi că pentru bunul mers al activităţii societăţii, este necesară prezenţa sa zilnică la punctul de lucru, fiind necesar şi a se deplasa în mod frecvent în alte localităţi din ţară, în vederea încheierii de contracte comerciale.

În aceste condiţii, a arătat inculpatul că este necesară înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi limita teritorială a localităţii de domiciliu cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, pentru a nu se ajunge la situaţia în care societatea să fie declarată în incapacitate de plată.

Instanţa de fond a mai reţinut că prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul N.S., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal, art. 209 alin. 1 lit. a şi g şi alin. 3 lit. a Cod penal şi art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal, dispunând punerea în libertate provizorie pe cauţiune, obligându-l, în baza dispoziţiilor art. 160² alin. 3 Cod procedură penală, printre altele, să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, dispunând şi să respecte obligaţia prevăzută de art. 160² alin. 3² Cod procedură penală.

Totodată, i s-a atras atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de el măsura arestării preventive.

Analizând cererea inculpatului, tribunalul a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 160⁴ alin. 2 Cod procedură penală pe timpul liberării provizorii pe cauţiune inculpatul este obligat să respecte obligaţiile care îi revin potrivit art. 160² alin. 3 şi 3¹ Cod procedură penală, printre acestea şi să nu depăşească limita teritorială fixată, decât în condiţiile stabilite de instanţă, prevăzută de alin. 3 lit. a.

Faţă de aceste dispoziţii, prin încheierea din 6 ianuarie 2009, admiţând cererea de liberare provizorie pe cauţiune, instanţa a fixat ca limită teritorială-localitatea de domiciliu, pe care inculpatul este obligat să nu o depăşească, decât în condiţiile stabilite de către instanţă, în caz contrar urmând a se lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

A observat însă tribunalul că din probele administrate reiese că inculpatul N.S. este asociat unic al unei societăţi comerciale cu sediul în Ploieşti, având punct de lucru în afara localităţii Ploieşti, într-o comună limitrofă, societatea fiind inclusă în categoria contribuabililor mijlocii, iar din copia contractelor de vânzare-cumpărare şi închiriere ataşate reiese că societatea unde inculpatul este administrator se află în relaţii comerciale, derulând mai multe contracte.

În acest context, s-a apreciat că prezenţa inculpatului la sediul societăţii apare ca fiind necesară, pentru a desfăşura activităţi lucrative, câtă vreme este singurul care se poate ocupa de activitatea firmei, neavând alţi asociaţi.

Pentru aceasta însă, inculpatul trebuie să se poată deplasa de la domiciliul său situat în Ploieşti la punctul de lucru situat în afara acestei localităţi, lucru care nu este posibil fără a încălca obligaţia stabilită de instanţă în sarcina sa.

În acest context tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile legale potrivit cărora instanţa poate modifica obligaţiile impuse inculpatului pe timpul liberări provizorii, potrivit art.160/3 C.pr.penală, deoarece inculpatul a dovedit că se impune în mod curent ca în exercitarea dreptului său la muncă să depăşească limita teritorială a judeţului.

S-a apreciat că se impune a fi modificată limita teritorială fixată iniţial de instanţă, de la localitatea de domiciliu, la teritoriul ţării, tocmai pentru a nu se încălca dreptul la muncă stipulat în Constituţie şi în normele comunitare.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că solicitarea inculpatului era inadmisibilă, deoarece sub un prim aspect, temeiul de drept invocat de către inculpat, anume cel prevăzut de art.145 alin.2/3 C.pr.penală se referă la o altă instituţie de drept procesual penal şi anume la obligarea de a nu părăsi ţara şi nu la liberarea provizorie, excedând deci obiectului cauzei.

În al doilea rând s-a mai susţinut că liberarea provizorie pe cauţiune este o altă instituţie de drept procesual penal care presupune depunerea unei cauţiuni şi îndeplinirea condiţiilor prev. de art.160/2 alin.1 şi 2 c.penal inculpatului revenindu-i obligaţia de a respecta dispoziţiile prevăzute şi art.160/2 alin.3 şi 3/1.

Astfel, singurele dispoziţii care se aplică în mod corespunzător inculpatului în cazul liberării provizorii pe cauţiune sunt cele de la art.160/2 alin.3/2 c.p.p şi 160/2 alin.4 C.pr.p.

Ca atare, cum norma procesuală prevăzută de art.160/3 c.p.p nu se aplică inculpatului liberat provizoriu pe cauţiune întrucât inculpatul nu se află sub imperiul controlului judiciar ci sub cel al cauţiunii care garantează respectarea de către inculpat a obligaţiilor care-i revin în timpul liberării provizorii, s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi pe fond respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de inculpat.

Recursul este fondat, însă pentru alte considerente decât cele invocate, după cum urmează:

Este adevărat că, prin încheierea din 6 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a admis cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul N.S. şi s-a dispus punerea sa în libertate provizorie, pe cauţiune, fiindu-i impusă respectarea obligaţiilor prevăzute de art.160/2 alin.3 C.pr.penală, între care şi să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă.

Această încheiere a rămas definitivă prin decizia nr.12/8 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Este de asemenea real, că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, inculpatul este unicul asociat al unei societăţi comerciale, al cărei punct de lucru se află într-o comună aflată în judeţul Prahova, societate care este inclusă în categoria contribuabililor mijlocii şi care potrivit activităţilor pe care le desfăşoară, are o serie de contracte comerciale în derulare, astfel încât pentru a se preîntâmpina un blocaj generat de lipsa inculpatului de la sediul societăţii şi de imposibilitatea de continuare a activităţii specifice, prezenţa inculpatului la sediul societăţii apare ca necesară, ţinând cont şi de amploarea activităţilor derulate, ce au determinat includerea sa în categoria de contribuabili sus menţionată.

Aceste considerente au determinat instanţa de fond să aprecieze în mod legal că se impune admiterea solicitării inculpatului şi modificarea obligaţiei impuse acestuia, pe timpul liberări provizorii, de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu.

Critica parchetului privind inadmisibilitatea solicitării inculpatului, nu este fondată atâta vreme cât prin încheierea rămasă definitivă, instanţa de judecată ce a admis cererea sa de liberare provizorie pe cauţiune a fixat în sarcina inculpatului obligaţiile impuse de textele legale ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, dar care prin însăşi trimiterile făcute de legiuitor, sunt aplicabile deopotrivă şi în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune .

Aceste obligaţii impuse de instanţă inculpatului, deşi sunt prevăzute în conţinutul disp. art.160/2 alin.3 c.pr.penală ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, sunt în egală măsură aplicabile şi în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune.

Aceasta deoarece, potrivit art.160/4 alin.2 C.pr.penală (privitor la liberarea provizorie pe cauţiune), pe timpul liberării provizorii pe cauţiune, învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea instanţei, să comunice orice schimbare a locuinţei şi să respecte obligaţiile prevăzute în art.160/2 alin.3 C.pr.penală,(referitoare la liberarea provizorie sub control judiciar) pe care instanţa le dispune.

Este de asemenea reală şi împrejurarea că inculpatul şi-a întemeiat prezenta cerere de înlocuire a măsurii dispuse de instanţă pe disp. art.145 alin.2/3 C.pr.penală, text de lege care se referă la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, care în mod evident este o altă instituţie de drept procesual penal, decât cea ce face obiectul prezentei cauze, anume cea vizând liberarea provizorie pe cauţiune.

Aceasta nu constituie însă un motiv pentru a se aprecia ca fiind inadmisibilă prezenta cerere de înlocuire, câtă vreme în considerentele încheierii recurate instanţa a făcut o analiză amplă a temeiurilor pe care inculpatul şi-a fundamentat cererea şi a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile legale ce privesc instituţia liberării provizorii pe cauţiune, fără a face o confuzie între cele două instituţii, aşa cum se susţine în motivele de recurs.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că în cadrul dispoziţiilor legale ce vizează obligaţiile impuse inculpatului pe timpul liberării provizorii pe cauţiune şi sub control judiciar, însăşi normele procesuale fac trimitere la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, deoarece potrivit art.160/4 alin.3 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.4 C.pr.penală, în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.145 alin.2/1 C.pr.penală.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că este nefondată critica ce vizează inadmisibilitatea cererii inculpatului şi inexistenţa unui temei legal pentru a se aprecia ca fiind admisibilă cererea acestuia, deoarece în raport de textele legale sus menţionate se constată că în mod evident există un temei legal pentru admiterea cererii acestuia, acesta fiind reprezentat de disp. art.160/4 alin.2 C.pr.penală, aşa cum s-a arătat mai sus.

La examinarea din oficiu a hotărârii, se constată însă că în mod greşit instanţa de fond a apreciat asupra conţinutului obligaţiei înlocuite în sensul că, în mod greşit a dispus înlocuirea obligaţiei impuse inculpatului de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării.

Astfel, din conţinutul art.160/4 alin.2 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.3 C.pr.penală, rezultă indubitabil că pe timpul liberării provizorii inculpatului i se impune să respecte o serie de obligaţii, între care aceea de a nu depăşi limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de organul judiciar.

Această obligaţie este stipulată în disp. art.160/2 alin.3 litera „a” C.pr.penală şi se observă că acelaşi text de lege prevede la litera „h” obligaţia pe care instanţa o poate impune inculpatului, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei.

Aşa fiind, admiţând cererea inculpatului şi dispunând înlocuirea, instanţa de fond a realizat practic o confuzie între conţinutul obligaţiei prevăzute la litera „a” cu cea prevăzută la litera „h” a art.160/2 alin.3 C.pr.penală, fiind evident că prin modificarea limitei teritoriale a localităţii de domiciliu, cu limita teritorială a ţării, practic obligaţia inculpatului a devenit cea prevăzută la litera „h” din textul sus menţionat, ceea ce în mod evident nu a fost dispus şi nici avut în vedere de către instanţa care prin încheiere definitivă a admis cererea inculpatului de liberare provizorie pe cauţiune.

În concret, reţinându-se ca fiind reală împrejurarea că inculpatul, prin natura activităţii ce o desfăşoară şi care constituie principala sa îndeletnicire generatoare de venituri, este obligat să părăsească limita teritorială a localităţii de domiciliu pentru a se deplasa în afara acestei localităţi, pentru a-şi exercita această activitate, este evident că pentru a se respecta dispoziţiile legale incidente în materia liberării provizorii, se impune modificarea conţinutului obligaţiei impuse, de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu.

Cum domiciliul inculpatului este în Ploieşti, iar dosarul de fond se află pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, Curtea constată că se impune modificarea acestei obligaţii în sensul ca inculpatul să nu depăşească limita teritorială a celor 2 judeţe, Dâmboviţa şi Prahova.

În acest mod, se poate asigura atât respectarea de către inculpat a obligaţiilor impuse în sarcina sa pe timpul liberării provizorii, cât şi desfăşurarea în concret, de către inculpat, a activităţilor în cadrul societăţii comerciale al cărei asociat şi administrator este, pentru garantarea exercitării de către acesta a dreptului la muncă, pe perioada liberării provizorii şi a judecării în fond a cauzei, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Aşa fiind, recursul va fi admis şi se va casa în parte încheierea recurată, în sensul că se va modifica controlul judiciar instituit în sarcina inculpatului, prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009, de Tribunalul Dâmboviţa, rămasă definitivă, dispunându-se ca inculpatul să nu depăşească limita teritorială a judeţelor Dâmboviţa şi Prahova, decât în condiţiile stabilite de instanţă, conform art.160/2 pct.2 lit.a rap. la art.160/4 alin.2 C.pr.penală.
6. DREPT PROCESUAL PENAL.

CĂI EXTRAORDINARE DE ATAC. REVIZUIREA.

FAPTE ŞI ÎMPREJURĂRI NOI ÎN ÎNŢELESUL ART.394 ALIN.1 LIT.A C.PR.PENALĂ.


Nu se poate susţine că un înscris reprezintă un înscris nou, circumscris noţiunii de „faptă sau împrejurare ce nu a fost cunoscută de instanţă la soluţionarea cauzei”, câtă vreme aspectele dovedite de conţinutul acestuia au fost reţinute şi analizate de instanţele investite cu soluţionarea în fond şi în căile ordinare de atac, a infracţiunii comise de către inculpatul revizuient, iar situaţia învederată de către revizuient a fost amplu analizată de aceste instanţe.

Prin sentinţa penală nr. 144 din 24.03.2008, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul V.G., cu privire la sentinţa penală nr.905/2006, pronunţată de Judecătoria Târgovişte

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că revizuientul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.905/26.05.2006 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2.500 lei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 320 Cod penal şi că a fost obligat la despăgubirea părţilor civile cu câte 2.000 de lei, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.E SRL Ulmi.

S-a reţinut în esenţă că inculpatul a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii prin aceea că deşi autorizaţia de mediu a restaurantului deţinut de societatea comercială al cărei administrator era, a expirat la 2.04.2004, cu toate acestea restaurantul a funcţionat fără obţinerea unei noi autorizaţii, tulburând în mod repetat liniştita folosinţă a locuinţelor părţilor vătămate, fapt confirmat de declaraţiile părţilor, declaraţiile martorilor şi de măsurătorile efectuate de către Agenţia Protecţiei Mediului Dâmboviţa.

A mai reţinut instanţa de fond că prin decizia penală nr. 43/28.02.2007 Tribunalul Dâmboviţa a respins apelurile declarate de către inculpat, partea responsabilă civilmente şi părţile vătămate, împotriva hotărârii primei instanţe, prin care s-a dispus sancţionarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.320 c.penal.

În urma examinării recursului declarat de către inculpat împotriva deciziei tribunalului, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr.550/22 iunie 2007 a apreciat că acesta este nefondat, întrucât inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii, ambele societăţi sub care a funcţionat şi funcţionează restaurantul Paradis fiind patronate de către inculpat – care a avut calitatea de acţionar şi administrator al acestora.

În legătură cu motivele de revizuire invocate în prezenta cauză, instanţa de fond a observat că pentru a concluziona asupra temeiniciei cererii de revizuire instanţa trebuie să cerceteze, având în vedere cazul invocat – şi anume dispoziţiile art. 394 alin.1 lit. a Cod proc. penală – dacă aceasta îndeplineşte cele două condiţii obligatorii prevăzute de lege: să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

În raport de probele administrate în cursul judecării cauzei şi cu dispoziţiile legale menţionate mai sus instanţa de fond a reţinut că împrejurările învederate de către revizuient au fost invocate de către acesta în apărare atât cu ocazia judecării fondului cauzei, cât şi prin motivele de apel şi de recurs formulate, fiind analizate de către instanţe în ansamblu probatoriului administrat şi fiind evidenţiate de către înscrisurile depuse de către inculpat la dosar pe parcursul cercetării judecătoreşti (documente din evidenţa Oficiului Registrului Comerţului care oferă date despre SC G. SRL şi despre asociaţi), astfel încât nu se poate reţine că acestea nu au fost cunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerea revizuientului că pentru infracţiunea dedusă judecăţii ar fi trebuit să răspundă penal societatea comercială, prim instanţă, reţinând că răspunderea penală a persoanei juridice a fost instituită prin dispoziţiile Legii 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, ulterior săvârşirii faptei penale reclamate de către intimaţi şi că vinovăţia revizuientului a fost analizată prin prisma calităţii sale de administrator şi asociat al societăţii comerciale, a apreciat că poate fi angajată răspunderea sa penală pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel în termen legal revizuientul V. G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că greşit s-a reţinut de prima instanţă că S.C G. E. SRL ar fi avut calitatea de parte responsabilă civilmente, întrucât aceasta nu a funcţionat niciodată în spaţiul respectiv, acesta fiind în continuare al unei alte societăţi comerciale, respectiv S.C G. SRL, chiar dacă aceasta avea o autorizaţie de funcţionare expirată. A mai invocat apelantul şi împrejurarea că S.C G.E. SRL nu a fost niciodată citată începând cu 30.01.2006 la nicio instanţă, cealaltă societate fiind citată, cât şi împrejurarea că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, neputând fi angajată răspunderea sa penală, câtă vreme fapta nu a fost comisă personal de către revizuient ci, de salariaţii săi, cărora le-a adus la cunoştinţă sarcinile de serviciu, inclusiv aspectele vizând volumul sonor ce nu poate fi depăşit. Un alt motiv de apel, l-a constituit şi încălcarea dreptului la apărare, susţinând revizuientul că la judecata în fond a cererii de revizuire, a fost în imposibilitatea de a se prezenta fiind bolnav, aspect pe care l-a dovedit probator, dar care a fost ignorat de instanţă.

Prin decizia penală nr.175/10 octombrie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a respins , ca nefondat, apelul declarat de către revizuientul V.G. împotriva sentinţei penale nr. 144/24.03.2008, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, obligându-l pe revizuient la plata sumei de 400 lei către intimatul D.M. reprezentând onorariul de apărător ( conform chitanţei avocaţială nr. 145/03.10.2008.

Pentru hotărî astfel, tribunalul a apreciat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi a aplicat just dispoziţiile legale în materie, anume, cele prevăzute de art. 394 Cod proc. Penală, în sensul că împrejurările invocate de revizuient au constituit apărări formulate în căile ordinare de atac, astfel că nu se poate susţine că acestea nu i-au fost cunoscut de instanţe, cu prilejul soluţionării cauzei.

În legătură cu aspectele vizând greşita condamnare a revizuientului, datorită greşitei antrenări a răspunderii sale penale şi nu a răspunderii penale a persoanei juridice, tribunalul a constatat că răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi antrenată câtă vreme Legea nr.278/2006, ce instituie răspunderea penală a persoanei juridice, a fost adoptată ulterior săvârşirii faptei pentru care a fost condamnat revizuientul, această faptă fiind comisă în perioada 2004 – 2005.

În sfârşit, în legătură cu aspectele invocate de revizuient, prin depunerea în fotocopie a contractelor nr.47/1.07.2005, şi nr.125/1.07.2005 încheiate între SC R. SA Târgovişte şi SC G.E SRL , s-a apreciat că aceste înscrisuri nu se circumscriu disp. art.394 alin.1 lit.a C.proc.penală câtă vreme aceste dispoziţii au în vedere nu mijloacele de probă, ci faptele probatorii, acestea din urmă trebuind să fie noi şi necunoscute de instanţă, ceea ce nu este cazul în speţă, câtă vreme împrejurările despre care se face vorbire în aceste înscrisuri au fost cunoscute de instanţele anterioare.

De asemenea, tribunalul a observat că că în cauză nu se poate reţine nici calitatea de intervenient a SC G.E SRL, o asemenea instituţie nefiind prevăzută de dispoziţiile procedurale penale, iar greşita citare a acestei societăţi comerciale, invocată de asemenea ca motiv de apel, nu constituie caz de revizuire, ci de contestaţie în anulare, cu atât mai mult cu cât acest aspect a fost invocat şi în judecata cauzei în apel.

În legătură cu motivul de apel vizând încălcarea dreptului la apărare, s-a observat că nici acesta nu este fondat, câtă vreme apelantul revizuient a fost asistat şi reprezentat de apărători aleşi, în toate cele 3 cicluri de judecată, în fond a cauzei, iar la judecata în fond a cererii de revizuire, cauza s-a amânat de mai multe ori pentru lipsa revizuientului, inclusiv cu ocazia dezbaterilor în fond, când la solicitarea revizuientului s-a amânat pronunţarea de la 17.03.2008 la 24.03.2008, pentru ca acesta să depună la dosar concluzii scrise.

Împotriva deciziei tribunalului şi a sentinţei primei instanţe, au declarat recurs în termen legal, revizuientul V.G. şi partea responsabilă civilmente SC G.E. SRL U., judeţ Dâmboviţa, criticându-le ca nelegale şi netemeinice, susţinându-se că în mod greşit a fost respinsă cererea de revizuire, câtă vreme în cauză sunt întrunite disp. art.394 alin.1 lit.a c.pr.penală.

S-a invocat în acest sens existenţa unui înscris nou, necunoscut de instanţele ce s-au pronunţat anterior în cauză, acest înscris constituindu-l o adresă eliberată de SC R.SA Târgovişte, prin care se face cunoscută încheierea contractului de închiriere, acest înscris, ce a fost depus în căile extraordinare de atac, dovedind, în opinia revizuientului, împrejurarea că SC G.E. SRL nu a funcţionat în acest spaţiu, această societate nemaifiind de altfel citată în cauză începând cu data de 21 noiembrie 2005, hotărârile anterioare fiind pronunţate astfel cu încălcarea dispoziţiilor legale privind citarea părţilor la judecată.

De asemenea, în mod greşit s-a dispus condamnarea revizuientului câtă vreme fapta nu a fost comisă personal de acesta ci, de salariaţii societăţii comerciale cărora li s-au pus în vedere sarcinile de serviciu, între care şi aceea de a nu depăşi limita maximă a volumului sonor acceptabil. În acest sens s-a invocat că, verificarea fonică nu a fost efectuată cu participarea vreunui reprezentant al societăţii şi nici la toţi locatarii blocului ci doar la un singur locatar. În aceste condiţii, în mod greşit nu s-a dispus atragerea răspunderii penale a societăţii comerciale, ori a angajaţilor acesteia, vinovaţi personal şi care au contribuit la săvârşirea respectivei fapte penale.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor, admiterea în principiu a cererii de revizuire, cu consecinţa anulării hotărârilor anterioare de condamnare şi rejudecarea pe fond a cauzei.

Curtea examinând hotărârile recurate, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu în limitele motivelor de revizuire, potrivit art.385/9 alin.3 c.pr.penală, constată că recursul revizuientului este nefondat, iar recursul părţii responsabile civilmente este inadmisibil, după cum se va arăta în continuare:

În mod judicios instanţele anterioare au constatat că în cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ cerinţele prevăzute de art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală, pentru a se dispune revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care a fost condamnat revizuientul. Potrivit textului de lege sus citat, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive, poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

În legătură cu aceste dispoziţii, în mod constant în jurisprudenţă şi doctrină s-a evidenţiat că acest caz de revizuire este dublu condiţionat, în sensul că pe de o parte trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţele anterioare ce au soluţionat cauza, iar pe de altă parte, potrivit art.394 alin.2 C.pr.penală, trebuie ca pe baza acestor fapte sau împrejurări noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

În ceea ce priveşte prima condiţie dintre cele expuse mai sus, practica judiciară a evidenţiat că faptele sau împrejurările „noi” în înţelesul legii, se referă la faptele probatorii şi nu la mijloacele de probă, prin care acestea pot fi administrate în cauză. În acest sens, nu pot fi considerate „noi” acele mijloace de probă care sunt propuse în completarea dovezilor deja administrate şi totodată descoperirea faptelor sau împrejurărilor noi trebuie să fie corelată cu necunoaşterea acestora de către instanţa de judecată.

Ori, în cauză, revizuientul a invocat, existenţa contractului încheiat la 1.07.2005, între SC R. SA Târgovişte şi SC G.E. SRL U. (fila 57 dosar recurs), având ca obiect închirierea spaţiului în care şi-a desfăşurat activitatea această ultimă societate comercială, contract ce a fost încheiat la 1.07.2005, pentru un termen de 5 ani, înscris e baza căruia se poate dovedi că partea responsabilă civilmente, adică SC G.E. SRL U., nu era deţinătoarea spaţiului în incinta căruia se reţine că s-a săvârşit fapta prevăzută de legea penală pentru care a fost condamnat revizuientul.

Este reală împrejurarea că acest contract de închiriere a fost încheiat la o dată ulterioară celei săvârşirii faptei pentru care a fost sancţionat revizuientul, însă acest înscris nu poate fi apreciat ca având caracterul de noutate în înţelesul art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală şi nici aptitudinea să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare a revizuientului.

Astfel, în cursul judecăţii în primă instanţă, finalizată cu pronunţarea hotărârii de condamnare, cât şi pe parcursul formulării şi susţinerii căilor ordinare de atac, îndreptate împotriva hotărârii de condamnare, revizuientul şi-a formulat în mod constant apărări, tot în sensul celor invocate mai sus, susţinând că în perioada respectivă partea responsabilă civilmente, sus-citată nu era deţinătoarea legală a spaţiului şi că în mod greşit a fost antrenată răspunderea civilă a acesteia, cât şi răspunderea sa penală, afirmând că pentru respectiva faptă ar fi trebuit să răspundă personal angajaţii societăţii comerciale, cărora le fuseseră aduse la cunoştinţă atribuţiile de serviciu.

Instanţele ce au soluţionat în fond şi în căile ordinare de atac, cauza respectivă, au constatat însă, că deşi în mod formal spaţiul locativ era deţinut de o altă societate comercială al cărei administrator însă era tot inculpatul revizuient, cu toate acestea autorizaţia de mediu a respectivei societăţi expirase, astfel încât restaurantul a continuat să funcţioneze în acel spaţiu, iar partea responsabilă civilmente SC G.E. SRL a solicitat prelungirea autorizaţiei deţinute pentru funcţionarea în acel spaţiu.

Un element esenţial în opinia primei instanţe a fost reţinut prin aceea că potrivit adresei nr.1304/14.02.2002 a Primăriei Târgovişte, inculpatul nu a obţinut acordul asociaţiei de proprietari, în vederea desfăşurării activităţii de restaurant în blocul respectiv.

Astfel, deşi revizuientul a susţinut că aceste aspecte nu au fost cunoscute de instanţele anterioare şi prin urmare înscrisul sus amintit ar constitui motiv de revizuire, se observă că aceste susţineri sunt nefondate, câtă vreme aceste aspecte au constituit motive de apel şi de recurs, instanţa de recurs – Curtea de Apel Ploieşti - reţinând că ambele societăţi, sub care a funcţionat şi funcţionează restaurantul, au fost administrate de către inculpatul revizuient.

Prin urmare, nu se poate susţine că acest înscris (contract de închiriere) reprezintă un înscris nou, circumscris noţiunii de „faptă sau împrejurare ce nu a fost cunoscută de instanţă la soluţionarea cauzei”, câtă vreme aspectele dovedite de conţinutul acestui înscris au fost reţinute şi analizate de instanţele investite cu soluţionarea în fond şi în căile ordinare de atac, a infracţiunii comise de către inculpatul revizuient, iar situaţia învederată de către revizuient a fost amplu analizată de aceste instanţe.

Prin urmare, în mod judicios, instanţa ce a soluţionat în fond cererea de revizuire, cât şi instanţa de control judiciar a constatat că, în cauză nu sunt întrunite cele două condiţii cumulative prevăzute de art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală-

În legătură cu celelalte aspecte invocate ca motive de recurs,în prezenta cauză, Curtea observă că, de asemenea, toate acestea au fost formulate şi susţinute cu prilejul căilor ordinare de atac îndreptate împotriva hotărârii de condamnare.

Astfel, instanţele respective au analizat întrunirea răspunderii civile delictuale în raport cu partea responsabilă civilmente, SC G.E. SRL, cât şi condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii penale a inculpatului revizuient, existenţa acestora fiind, de asemenea amplu analizată de instanţe, constatându-se că nu poate fi vorba de comiterea faptei de către o altă sau alte persoane, aşa cum a susţinut revizuientul.

Nu în ultimul rând, în legătură cu susţinerea vizând existenţa unei răspunderi penale a persoanei juridice, în mod judicios s-a observat de către instanţa de apel că atâta vreme cât fapta dedusă judecăţii a fost comisă în cursul anilor 2004 – 2005, nu era posibilă antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice, deoarece această răspundere a fost instituită printr-un act normativ adoptat ulterior consumării faptei şi anume, prin Legea nr.278/2006.

Aşa fiind, Curtea constată că hotărârile atacate sunt legale şi temeinice şi că aspectele învederate de către revizuientul V.G. nu se încadrează în dispoziţiile exprese şi limitative care statuează admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii, astfel încât recursul declarat de acesta urmează a fi respins ca nefondat, conform art.385/15 pct.1 lit.b C.pr.penală..

În legătură cu recursul declarat de SC G.E. SRL se observă că această societate comercială (care de altfel nu a formulat cerere de revizuire, cerere formulată personal doar de revizuientul V.G.) nu a declarat apel împotriva sentinţei penale nr.144/24.03.2008 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, astfel încât, potrivit dispoziţiilor legale, recursul într-o astfel de situaţie este inadmisibil, legea neprevăzând posibilitatea exercitării căilor ordinare de atac „omisso medio”, astfel încât recursul urmează a fi respins conform art.385/15 pct.1 lit.a C.pr.penală.