Curtea de Apel Ploiesti

13. EXCEPŢIE DE NELEGALITATE. OBLIGAŢIA CITĂRII EMITENTULUI ACTULUI ADMINISTRATIV A CĂRUI LEGALITATE SE CONTESTĂ

Potrivit prevederilor art. 4(2) din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate invocată de una din părţile unui litigiu aflat pe rol cu privind uni act administrativ se soluţionează cu citarea obligatorie a emitentului actului administrativ considerat nelegal
art.4 din Legea nr. 554/2004
( Decizia 81/21.01.2009 a Curţii de Apel Ploieşti)
Prin sentinţa nr.1023 din 14 octombrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia de nelegalitate a hotărârii Consiliului Local P.nr. 14 din 31.05.2008 – poziţia nr. 8 invocată de pârâţii M. P., M. C., M. E., S. I. L. şi S. M. în contradictor cu pârâta Comuna P. reprezentată prin primar.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a constatat că numiţii M. P., M. C., M. E., S. I. L.ş şi S. M., au calitatea de pârâţi în dosarul nr. 1170/315/2007 al Judecătoriei Târgovişte şi sunt îndreptăţiţi să ridice excepţia de nelegalitate asupra actului administrativ invocat anterior, potrivit art. 4 alin. 1 teza I din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul Dâmboviţa a constatat că din certificatul nr. 196/10.05.2007, din procesul verbal de identificare al imobilului încheiat la aceeaşi dată şi certificatele nr. 294 şi 357, precum şi din certificatul de moştenitor nr. 141/2003, rezultă că suprafaţa de 200 m.p. teren închiriat în prezent S. C. D. SRL, a fost proprietatea defunctului M. P., tatăl petenţilor, nerezultând că acest teren ar fi ieşit vreodată din proprietatea acestuia, chiar dacă a fost concesionat de primărie, în anul 1994, unei societăţi comerciale.

A concluzionat prima instanţă că potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin cale naturală, prin achiziţii publice, prin expropriere pentru cauze de utilitate publică, prin acte de donaţie sau legate, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale, în domeniul public, pentru cauza de utilitate publică sau prin alte moduri prevăzute de lege, însă pârâta C. P. nu a făcut nicio dovadă privind modul legal de dobândire a respectivului teren, ba chiar recunoaşte că acesta a aparţinut defunctului M. P., astfel că în baza Legii nr. 554/2004, Tribunalul a admis excepţia de nelegalitate, cum s-a arătat anterior.

Prin decizia nr. 81/21.01.2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de Comuna P. şi C. L.P. prin primar

împotriva sentinţei nr. 1023 din 14.10.2008 a Tribunalului Dâmboviţa, în contradictor cu intimaţii reclamanţi M.E, M.T., M.C, S.I.L, S.M., pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare instanţei de fond, cu următoarea motivare ;

Potrivit prevederilor art. 4 (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.

Tribunalul Dâmboviţa a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale, atunci când a constatat că numiţii M. P., M. C., M. E., S. I.L. şi S. M., pârâţi în dosarul nr. 1170/315/2008 al Judecătoriei Târgovişte sunt îndreptăţiţi să invoce excepţia de nelegalitate a H.C.L. P. 14/31.05.1992 – Anexa nr. 2, poziţia nr. 8 şi H.G. 1350/2001 – Anexa nr. 63, punct 86, pentru ultimul act administrativ, Tribunalul Dâmboviţa dispunând disjungerea şi declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 (2) din Legea nr. 554/2004, procedura de soluţionare a excepţiei de nelegalitate este urgentă, însă textul prevede citarea obligatorie a emitentului actului administrativ considerat nelegal.

In speţă, nu a fost citat Consiliul Local P., emitentul Hotărârii nr. 14/13.05.1992 – Anexa nr. 2, poziţia nr. 8, considerată ca nelegală de către reclamanţi , cauza soluţionându-se cu încălcarea dreptului la apărare al acestei instituţii, a principiului contradictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor, situaţie care nu poate fi remediată decât prin casarea sentinţei, altfel neputând fi înlăturată vătămarea produsă prin nerespectarea a prevederilor legale şi a principiilor desfăşurării procesului civil.

Pentru aceste motive, în baza disp.art. 304 pct.5 C.pr.civ., Curtea a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, dispunând ca la rejudecare să se analizeze toate celelalte susţinerile ale recurenţilor care vizează situaţia juridică a terenului în litigiu, în raport cu prevederile art. 4 (2) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora cauzele de nelegalitate ale unui act administrativ se verifică prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ şi nicidecum prin trimitere la înscrisuri eliberate cu mult după data emiterii actului administrativ pretins nelegal, deoarece, altfel instanţa s-ar afla în postura de a preconstitui probe în litigiul de fond aflat în curs de judecată, ceea ce este inadmisibil.


14. TERMENUL DE INTRODUCERE A ACŢIUNII DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV LA INSTANŢA DE JUDECATĂ
Potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 acţiunile în materia contenciosului administrativ se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă sau a refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri îndreptăţite, aceste termen reprezentând regula în acest domeniu, dar pentru motive temeinice acţiunea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, însă nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, a luării la cunoştinţă, etc.
art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr. 554/2004

( Decizia 373/4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti)
Prin sentinţa nr. 1274 din 15 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de pârâtul Consiliul Local G.şi pe cale de consecinţă, s-a respins ca tardiv introdusă acţiunea reclamantei Arhiepiscopia T. privind obligarea pârâtului de a pune în aplicare H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004 prin care i s-a atribuit în folosinţă gratuită un teren în suprafaţă de 1590 mp, situat în G., str. 13 Decembrie .

In motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de pârât este întemeiată, deoarece, potrivit art. 11 alin. 1 şi 2 Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererile care au ca obiect anularea unui act administrativ unilateral, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termenul de 6 luni, fără însă a depăşi termenul de un an de la data comunicării actului sau data luării la cunoştinţă.

S-a constatat de către tribunal că reclamanta a solicitat ca pârâtul Primarul oraşului G. să fie obligat să pună în aplicare HCL G. nr. 4/30.01.2004, la data de 22.08.2007, când a înregistrat la sediul primăriei G.o cerere în acest sens, astfel că acţiunea este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 1 an de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ, termen care, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă un termen de decădere.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia T., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că în mod greşit s-a reţinut că acţiunea este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 1 an de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ, că hotărârea instanţei de fond este nelegală, deoarece a plecat în calculul termenului de 6 luni, de la data de 22.08.2008, aleasă aleatoriu, H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004 fiind un act administrativ cu caracter individual ce îşi produce şi astăzi efectele, atâta timp cât nu a intervenit vreuna din cauzele prevăzute de lege, practica judiciară ori doctrina, ce determină încetarea acestor efecte.

Consideră că este îndreptăţită poziţia sa, de a solicita repetat punerea în aplicare a Hotărârii Consiliului Local, răspunsul nr.4843/03.06.2008 fiind singurul primit şi care consemnează refuzul expres de a pune în executare actul administrativ, astfel că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, trebuia calculat de la data de 03.06.2008, situaţie ce este reglementată de art. 11 alin. 1 lit. a care dispune ,, (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la : a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat de soluţionare a cererii”, situaţia fiind aceeaşi în cazul cererii formulată de recurentă şi înregistrată la Primăria G. sub nr. 14518/14.12.2007, termenul de 6 luni fiind respectat.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond.

Curtea, examinând sentinţa prin prisma criticilor din recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale incidente în cauză, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele următoare :

Potrivit art. 11 alin. 1 şi 2 Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererile care au ca obiect anularea unui act administrativ unilateral, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termenul de 6 luni, fără însă a depăşi termenul de un an de la data comunicării actului sau data luării la cunoştinţă.

Cererea formulată de reclamantă şi prin care a solicitat obligarea intimatului pârât Primarul oraşului G. de a pune în aplicare H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004, reprezintă o cerere prin care solicită să i se recunoască dreptul pretins, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1, alin. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind astfel o acţiune de contencios administrativ, acţiune care trebuie formulată în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv de 6 luni, fără însă a se depăşi termenul de un an de la data comunicării actului sau data luării la cunoştinţă.

Termenul de 6 luni prevăzut de disp.art. 11, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, în care se poate formula acţiunea de contencios administrativ, prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins, cum este cazul în speţă , reprezintă regula în materie, termenul mai mare, de un an, apare ca o excepţie, în raport de motivele temeinice care pot justifica introducerea cu întârziere a acţiunii, motive care însă nu sunt definite de lege.

Termenul de 6 luni şi nu mai mult de 1 (un) an de la data comunicării actului sau de la data luării la cunoştinţă, prevăzut de disp.art.11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la data de 22 august 2007, când recurenta s-a adresat cu cerere către intimatul pârât, solicitând punerea în aplicare a H.C.L. G. nr. 4/30 ianuarie 2004, deci să i se recunoască dreptul pretins, dată la care era depăşit şi termenul de 6(şase) luni, cât şi termenul de 1(un) an reglementate de textul de lege menţionat anterior.

Cum termenul de un an, prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, este un termen de decădere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 11 alin. 5 din lege, neexistând posibilitatea întreruperii sau suspendării acestuia, în mod corect şi legal prima instanţă a admis excepţia de tardivitate şi a respins acţiunea formulată de recurentă ca tardiv introdusă.

15. TERMENUL DE RECURS IN CAZUL ORDONANŢEI PREŞEDINŢIALE



Potrivit dispoziţiilor art. 582(1) C.pr.civ. ordonanţa preşedinţială este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare , când s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Art. 582 (1) C.pr.civ.

( Decizia 365/4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti)
Prin sentinţa nr.61 din 29 ianuarie 2009 Tribunalul Buzău a admis, în temeiul disp.art. 581 C.pr.civ., cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta SC H. T.SRL B. în contradictor cu pârâta SC E. U. SRL B., obligând-o pe aceasta din urmă să remită reclamantei originalul facturii nr. 601/4.11.2008.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a constatat că în baza raporturilor comerciale dintre părţi reclamanta a achiziţionat carburanţi, pentru care pârâta a emis factura fiscală nr. 604/4.12.2008, pe care a refuzat însă să o remită reclamantei.

S-a mai reţinut că în baza unui presupus bilet la ordin emis de reclamantă, scadent la 5.12.2008, refuzat la plată pentru lipsă de disponibil, pârâta a solicitat înfiinţarea şi validarea popririi asupra viitoarelor disponibilităţi băneşti ale reclamantei, care a intrat în incident major de plată, nemaiputând achita sau încasa nicio sumă de bani,împrejurările în care s-a emis biletul la ordin formând obiectul unor cercetări penale.

Tribunalul Buzău a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 581 pentru admiterea cererii, existând urgenţă în rezolvarea acesteia, pentru înlăturarea piedicilor ivite cu ocazia executării silite a reclamantei şi prin înscrierea sa la Centrala incidentelor de plată la B.N.R., această soluţie neprejudecând drepturile părţilor.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC E. U. SRL B. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că nu deţine originalul facturii, care a fost trimisă administratorului reclamantei cu poşta, existând în acest sens confirmarea de primire AR 19986384256, care poartă semnătura administratorului reclamantei P.C., însă după circa 2 săptămâni factura i-a fost restituită fără nicio motivaţie.

La termenul de judecată din 04 martie 2009, Curtea din oficiu a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtă şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii, în legătură cu care a constatat următoarele :

Potrivit art. 582(1) C.pr.civ. împotriva cererilor de ordonanţă preşedinţială se poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă ordonanţa s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă părţile nu au fost citate.

In speţă, ordonanţa atacată cu recurs s-a dat cu citarea părţilor, aşa cum a rezultat din dovezile aflate la filele 18,19 dosar fond, astfel că termenul de recurs era de 5 zile de la pronunţarea sentinţei nr. 61/29 ianuarie 2009 a Tribunalului Buzău.

Potrivit prevederilor art. 101 Cod procedură civilă termenele se calculează pe zile libere, fără a fi socotite ziua de început şi cea de sfârşit a termenului, astfel că termenul de recurs din prezenta cauză expira la data de 04.02.2009.

Pârâta a înregistrat recursul la data de 9.02.2009, după cum a rezultat din rezoluţia judecătorului de serviciu de la Tribunalul Buzău, peste termenul prevăzut de lege, astfel că s-a admis excepţia de tardivitate invocată din oficiu de către instanţă şi s-a respins recursul pârâtei SC E. U. SRL ca tardiv declarat.

16. Refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Procedura prealabilă.

Art. 2 alin. 2 şi art.7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim Potrivit dispoziţiilor art.7 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, în cazurile prevăzute la art. 2 alin.2 nu este obligatorie plângerea prealabilă.
Decizia nr. 199/6.02.2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal.


Prin sentinţa nr.1336/14.11.2008, Tribunalul Buzău a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, invocată de pârâta Primăria RS şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SCN prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea unei autorizaţii de construcţie.

Tribunalul a reţinut că la solicitarea reclamantei a fost eliberat Certificatul de urbanism, în baza căruia reclamanta a obţinut avizele necesare, iar ulterior a formulat cerere pentru emiterea autorizaţiei de construcţie. La data de 9.04.2008 prin Adresa nr. 3627, pârâta a comunicat reclamantei că nu îi poate elibera autorizaţia de construire, întrucât este împiedicată de dispoziţiile art.71 alin.(1) din OUG nr.114/2007.

Tribunalul a apreciat că refuzul autorităţii publice competente, de a elibera reclamantei autorizaţia de a construi pe terenul concesionat, nu constituie un refuz nejustificat în sensul art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004, rezolvarea nefavorabilă a unei cereri adresate unei autorităţi administrative nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în sensul art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004, în măsura în care această rezolvare a avut un temei legal, respectiv dispoziţiile art.71 alin.(1) din OUG nr.195/2005.

Prin urmare, a arătat tribunalul, în cauză erau incidente dispoziţiile art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, astfel că, reclamanta avea obligaţia de a îndeplini procedura prealabilă şi de a solicita,în termen de 30 de zile de la data comunicării Adresei nr.3627/2008, revocarea, în tot sau în parte, a acesteia. Aceasta deoarece, în raport de conţinutul său, adresa menţionată nu reprezintă o simplă corespondenţă administrativă, ci un act administrativ în sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004.

Prin Decizia nr. 199/6.02.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii.

Curtea a constatat că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic

dedus judecăţii, şi a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale.

Potrivit dispoziţiilor art.7 alin.(5) teza a III-a din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul acţiunilor întemeiate pe refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a soluţiona o cerere şi, în aceste situaţii, persoana fizică sau juridică se poate adresa cu acţiune direct instanţei de contencios administrativ.

Tribunalul a constatat în mod greşit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, iar reclamanta avea obligaţia de a îndeplini procedura prealabilă şi de a solicita revocarea, în tot sau în parte, a Adresei nr.3627/2008, apreciind în mod nelegal că aceasta reprezintă un act administrativ în sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004.

Adresa nr.3627/2008 nu este un act administrativ, în sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004, constituie chiar răspunsul pârâtei la cererea formulată de reclamantă de emitere a autorizaţiei de construcţie.

Reclamanta a apreciat că răspunsul pârâtei prin adresa nr.3627/2008 este nejustificat, şi s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând obligarea pârâtei la emiterea autorizaţiei de construcţie, iar instanţa trebuia sa se pronunţe asupra cererii formulate pe fondul acesteia şi să constate dacă refuzul de emitere a autorizaţiei este nejustificat, astfel cum solicită reclamanta, sau este justificat, aşa cum susţine pârâta.

Fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.7 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, care prevăd că în cazurile prevăzute la art. 2 alin.2 nu este obligatorie plângerea prealabilă.

Cum instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1, 3 şi 5 Cod procedură civilă şi art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii.
17.Cauţiunea consemnată la cererea debitorului. Modul în care aceasta se eliberează creditorului.

Art. 33 alin. (3) din Legea nr. 85/2006

În scopul prevenirii unor abuzuri din partea creditorilor, legea prevede posibilitatea ca debitorul să solicite judecătorului-sindic să îi oblige pe creditorii care au introdus cererea de deschidere a procedurii să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel puţin 10% din valoarea creanţelor.

Raţiunea pentru care a fost instituită cauţiunea a fost aceea de a garanta eventualele pagube ce ar putea fi produse debitorului prin formularea unei cereri abuzive de către creditor. In situaţia în care cererea privind acordarea de despăgubiri formulată de debitor se respinge, cauţiunea trebuie restituită creditorului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7118/105/2007 creditoarea SC G SA a chemat în judecată pe debitoarea SC F L D SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, care-i datorează suma de 128.138,77 lei.

În motivarea cererii s-a arătat că debitoarea a intrat în încetare de plăţi de mai mult de 30 zile şi nu a înţeles să achite facturile restante, la care s-au adăugat dobânzile legale.

Potrivit disp. art. 33 din Legea nr. 85/2006 debitoarea a formulat contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată. Astfel, s-a menţionat că societatea nu se află în stare de încetare de plăţi, întrucât dispune de sume de bani în conturile bancare şi a achitat toate datoriile către bugetul de stat. În privinţa creanţei creditorului-reclamant s-a precizat că acesta nu a invocat o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deoarece este adevărat că i-a livrat mărfuri, însă în evidenţele contabile ale debitoarei figurează o creanţă de o altă valoare, mult mai mică. Mai mult, s-a arătat că o parte a debitului a fost deja achitată.

Tot pe calea contestaţiei s-a solicitat în temeiul disp. art. 33 alin. 3 din lege, obligarea creditorului la achitarea unei cauţiuni de 10% din valoarea debitului, cerere ce a fost încuviinţată de judecătorul sindic prin încheierea de şedinţă din data de 5 decembrie 2007, cauţiunea fiind achitată de creditor şi consemnată la dosarul de fond la fila 132.

Cauza a fost suspendată la solicitarea ambelor părţi, iar cu ocazia repunerii pe rol s-a precizat că debitul a fost achitat în totalitate.

Prin cererea depusă la dosar la data de 19.05.2008 debitoarea a solicitat obligarea creditoarei la plata unei despăgubiri în sumă de 5000 lei pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin promovarea acţiunii. S-a menţionat în cerere că societatea creditoare a iniţiat un demers judiciar împotriva debitoarei prevalându-se cu rea-credinţă de dispoziţiile legii insolvenţei, precum şi de o plângere penală împotriva administratorului societăţii, aspecte ce reprezintă delicte civile generatoare de prejudiciu. A precizat debitoarea că datorită existenţei pe rolul instanţelor a acestor cereri nu a putut accesa un credit bancar, iar în mediul de afaceri i-a fost creat un grav prejudiciu de imagine, în special în relaţiile cu partenerii contractuali. Mai mult, s-a arătat că aceeaşi situaţie a avut drept consecinţă pierderea unor angajaţi valoroşi care aflând despre cererea pentru deschiderea procedurii şi-au prezentat demisia. A solicitat debitoarea ca pentru plata despăgubirilor să fie folosită suma consemnată de creditoare cu titlu de cauţiune.

În combaterea acestei cereri, creditoarea a depus la dosar o întâmpinare prin care a arătat că vina pentru introducerea cererii de faliment o poartă debitoarea, care nu şi-a achitat obligaţiile de plată la termen, fiind prezumată în stare de insolvenţă conform art. 3 pct. 1 lit. a din Lg. 85/2006. Astfel, s-a precizat că reaua-credinţă aparţine debitoarei care avea facturi neachitate din 26.07.2007, iar acţiunea a fost promovată la data de 22.10.2007. De asemenea, s-a mai susţinut că împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale s-a formulat plângere ce a fost înregistrată, dovada fiind depusă la dosar.

Prin sentinţa nr. 1034 pronunţată la data de 26 septembrie 2009, Tribunalul Prahova a admis contestaţia debitoarei, a respins ca neîntemeiată cererea de deschidere a procedurii formulată de creditoarea SC G SA împotriva debitoarei SC F L D SRL, a respins cererea debitoarei de acordare a despăgubirilor şi a obligat creditoarea să plătească debitoarei suma de 1039 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că sumele datorate au fost achitate de debitoare pe parcursul derulării proceduri, ambele părţi fiind de acord cu suspendarea cauzei până la achitarea debitului. S-a reţinut, că potrivit art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006 insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau de mai mulţi creditori.

Judecătorul-sindic a mai reţinut că, pentru a fi declarat în insolvenţă este suficientă neplata unei singure datorii către unul dintre creditorii contractuali sau bugetari şi în aceste condiţii cererea de chemare în judecată nu poate fi considerată abuzivă, în raport de împrejurarea că a existat un debit neachitat la momentul formulării acţiunii şi care a fost achitat ulterior după promovarea cererii. Pe de altă parte, demersul judiciar al creditorului nu poate fi calificat nici excesiv, întrucât se urmărea achitarea unei creanţe, recunoscute de altfel de societatea debitoare.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a constat că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile pentru obligarea creditoarei la plata de despăgubiri, atitudinea procesuală a acesteia nefiind de rea-credinţă. Pe de altă parte, nu s-a dovedit că eventualul prejudiciu procesual suferit de debitoare a fost cauzat de promovarea acţiuni, astfel că cererea de despăgubiri a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea SC G SA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că plata creanţei s-a făcut după introducerea cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă, iar instanţa de fond trebuia să constate că cererea a rămas fără obiect, fiind încălcate dispoziţiile art. 3 pct. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, astfel că hotărârea judecătorească este netemeinică şi nelegală, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Efectuarea plăţii în timpul procesului de către debitoare dovedeşte faptul că aceasta şi-a recunoscut obligaţia de plată, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă.

Apreciază recurenta că nu datorează cheltuieli de judecată, întrucât vinovată de introducerea cererii de insolvenţă se face debitoarea, care nu-şi plătise obligaţiile de plată, iar dacă aceasta le-a plătit în timpul procesului nu trebuia ca societatea recurentă să-i suporte cheltuielile de judecată, acordarea acestora fiind o consecinţă eronată a respingerii cererii de insolvenţă.

Se solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinţei comerciale nr. 1034/2008 şi rejudecând cauza să se respingă contestaţia debitoarei ca nefondată şi să se constate că cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă a debitoarei a rămas fără obiect ca urmare a plăţilor efectuate de către debitoare în timpul procesului, să fie exoneraţi de la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1039 lei şi să se dispună restituirea cauţiunii în sumă de 5.000 lei. Urmând să se menţină dispoziţia de respingere a pretenţiilor debitoarei pronunţată la fond.

Intimata debitoare a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând că la data de 15.11.2007 debitul rămas de achitat era sub valoarea-prag şi în mod corect recurenta a fost obligată la cheltuieli. S-a apreciat că recursul este întemeiat numai în privinţa restituirii cauţiunii în sumă de 5000 lei.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod pr.civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 304¹ Cod pr. civilă, Curtea a reţinut că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează:

Creditoarea recurentă a înregistrat cererea de deschidere a procedurii la Tribunalul Prahova, la data de 2 noiembrie 2007 pentru o creanţă peste valoarea – prag prevăzută de art. 3 pct. 12 din Legea insolvenţei, respectiv 128.138,77 lei, de la scadenţa facturilor scurgându-se şi termenul de 30 de zile ce instituie prezumţia de insolvenţă a debitoarei.

Judecătorul-sindic a reţinut corect că sumele datorate au fost achitate de debitoare pe parcursul derulării litigiului, cauza fiind chiar suspendată la cererea părţilor pentru a se achita integral creanţa.

Deşi instanţa de fond a reţinut că acţiunea recurenţei nu poate fi considerată abuzivă, în raport cu împrejurarea că a existat un debit neachitat la momentul formulării cererii, a obligat totuşi creditoarea-recurentă nejustificat, la plata cheltuielilor de judecată .

Cererea privind obligarea creditoarei la despăgubiri a fost corect respinsă ca neîntemeiată, însă cererea de deschidere a procedurii trebuia respinsă ca rămasă fără obiect, nu ca neîntemeiată, întrucât creanţa s-a achitat după data înregistrării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

La data când s-a analizat contestaţia debitoarei aceasta nu mai era în insolvenţă, însă raportat la data formulării cererii aceasta era întemeiată, creanţa fiind achitată ulterior.

Susţinerea intimatei constând în aceea că la data de 15 noiembrie 2007 debitul rămas neachitat era sub valoarea-prag este lipsită de relevanţă, întrucât cererea a fost înregistrată anterior, respectiv la data de 2 noiembrie 2007, astfel că în mod greşit creditoarea a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, fără ca aceasta să se afle în culpă procesuală.

Respingând cererea debitoarei de acordarea a despăgubirilor ca neîntemeiată, judecătorul-sindic trebuia să dispună şi restituirea cauţiunii, depusă pentru a garanta eventualele pagube ce s-ar fi putut produce debitorului prin formularea unei cereri abuzive, restituire ce urma a se realiza după rămânerea irevocabilă a sentinţei.

Cu privire la acest aspect intimata-debitoare a precizat că recursul este fondat, urmând a fi restituită creditorului suma depusă cu titlu de cauţiune.

Având în vedere faptul că cererea de acordare a despăgubirilor a fost respinsă ca neîntemeiată se va dispune şi restituirea cauţiunii depusă de creditoarea-recurentă în cuantum de 5000 lei.

Fiind întemeiate motivele de recurs invocate de creditoarea SC G SA (art.304 pct.9 şi art.304 ¹ Cod procedură civilă), Curtea în baza dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1039 lei şi a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 5000 lei consemnată la CEC cu chitanţa nr. 5145526/14 ianuarie 2008, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.