Curtea de Apel Ploiesti

Văduvă de veteran de război. Recalculare rentă.

Stabilirea bazei de calcul
- Legea nr.44/1994

- O.U.G. nr.12/2004
În cazul recalculării rentei lunare cuvenite veteranilor de război cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă precum şi văduvele de război şi soţului supravieţuitor al veteranului de război, procentul stabilit de lege se aplică la solda de grad sau la solda de funcţie a unui sublocotenent M.A.N. cu excepţia celor decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazu şi nu prin raportarea atât la solda de grad cât şi la aceea de funcţie, întrucât sintagma „după caz” folosită în art. 14¹ din Legea nr.44/1994 modificată prin O.U.G. nr.12/2004 se referă în mod expres la cazurile prev. de art. 13 şi 14 din aceeaşi lege şi care nu au fost modificate prin această ordonanţă.
(Decizia 348 din data de 20 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)
Reclamanta F.R. a chemat în judecată civilă pe pârâta CJP solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la recalcularea rentei lunare, precum şi la plata sumelor restante cuvenite în temeiul art. 13 din Legea nr. 44/1994 modificată prin Legea nr. 303/2007.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost soţia numitului F.I. decedat la 22 martie 2003 şi căruia prin Decretul nr. 3222/1941 i-a fost conferită Medalia „Serviciul Credincios cu Spade” clasa a II a pentru fapte de arme în timpul celui de-al doilea război mondial şi în calitate de văduvă de veteran de război i-a fost stabilită o rentă lunară al cărei cuantum este de 121 lei, ori prin O.U.G. nr. 12/1994 s-a modificat Legea nr. 44/1994 cu privire la calculul acestei rente care a fost majorată, însă pârâta nu i-a acordat această majorare.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul ……….prin sentinţa sus – menţionată a admis acţiunea şi a obligat pârâta să recalculeze renta cuvenită reclamantei în calitate de văduvă de veteran de război în raport de art. 14¹ Legea nr. 44/1944 introdus prin O.U.G. nr.12/2004 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 210/2004.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitatea de văduvă de veteran de război, şi prin urmare, este beneficiară a unei rente lunare stabilită conform Legii nr.44/1994 privind veteranii de război precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război şi că prin O.U.G. nr. 12/2004 a fost introdus în Legea nr. 44/1994 art. 14¹ potrivit căruia renta lunară acordată persoanelor prevăzute la art.13 şi 14 se calculează, după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim a unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat recurs criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală întrucât instanţa de fond nu a făcut distincţia prevăzută, de altfel de Legea nr. 44/1994 modificată în ceea ce priveşte modul de calcul al rentei lunare pentru că potrivit art. 13 şi 14 din actul normativ sus-menţionat renta se calculează prin aplicarea unui procent asupra soldei de grad a unui sublocotenent în funcţie de decoraţia primită cu excepţia veteranilor decoraţi „Ordinul Mihai Viteazul„ pentru care renta se calculează în raport cu solda de grad şi solda de funcţie, raţiunea pentru care această lege a fost modificată prin O.U.G. nr.12/2004 fiind numai aceea de a unifica baza de calcul prin raportarea la solda de grad şi de funcţie a unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurentă, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia pentru considerentele care se vor arăta în continuare:

Astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanta are calitatea de văduvă de veteran de război, fiind îndreptăţită să primească o rentă lunară ca urmare a faptului că soţul acesteia a fost decorat cu medalia” Serviciul Credincios cu Spade” clasa a II-a.

Această rentă este echivalentă cu 75% din solda de grad a unui sublocotenent aşa cum prevăd disp. art. 13 lit. b Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război.

Prin O.U.G. nr.12/2004 în Legea nr.44/1994 a fost introdus art.14¹ prin care s-a stabilit că renta lunară prevăzută la art. 13 şi 14 se calculează , după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Prin adoptarea acestei ordonanţe, legiuitorul a înlăturat diferenţierile apărute ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr.2/2004 pentru completarea Legii nr.138/1999 prin care s-a modificat valoarea de referinţă sectorială începând cu 1 martie 2004 pentru personalul militar din M.Ap.N.. S-a eliminat astfel, posibilitatea ca veteranii de război decoraţi cu aceleaşi ordine sau medalii, dar aflaţi în plată la case de pensii diferite, să primească renta lunară în cuantumuri diferite, astfel că baza de calcul a rentei a devenit identică pentru toţi veteranii de război.

Rezultă din cele de mai sus că, urmare intrării în vigoare a acestei Ordonanţe condiţiile de acordare a rentei lunare stabilite conform art.13 şi 14 din Legea nr. 44/1994 nu au fost modificate.

În speţă, aceasta înseamnă că în ceea ce o priveşte pe reclamantă renta se calculează prin raportarea în condiţiile art.11 alin.2 şi 13 la solda de grad a unui sublocotenent M.Ap.N. astfel cum s-a stabilit prin art.14¹, motiv pentru care în temeiul art. 312 Cod pr. civilă, Curtea admiţând recursul, a modificat în parte sentinţa şi a dispus recalcularea rentei conform dispoziţiilor legale sus-menţionate.

3. Renunţare la drept. Conţinutul şi cerinţele impuse de art.247 Cod pr.civilă

Dreptul subiectiv la care partea renunţă trebuie să fie dintre cele de care se poate dispune. Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii este un element component al principiului disponibilităţii reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunţarea la însuşi dreptul material al procesului.

legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al părţilor dar îi conferă totodată prerogativa de a controla felul în care acestea înţeleg să-l exercite.

(Decizia 74 din data de 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)
Prin sentinţa civilă nr.1179 din 2 iulie 2008 a Tribunalului ………. s-a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului privind judecarea contestaţiei la executarea silită ce face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 şi s-a disjuns capătul de cerere privind contestaţia la titlu, formându-se dosarul civil nr.4294/120/2008 în care contestatorul T. G. a formulat în contradictoriu cu intimata SC „B” SA B……., contestaţie împotriva titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.289 pronunţată la 1 martie 2006 de acelaşi tribunal.

Acestei cauze disjunse i s-a stabilit termen de judecată la data de 2 septembrie 2008 pentru când ambele părţi au fost legal citate iar contestatorul a formulat şi depus precizări prin care s-a declarat de acord cu suspendarea judecăţii contestaţiei sale până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 a Tribunalului …………dar condiţionat de suspendarea executării silite însăşi cerute de intimata SC „B” SA B……şi care face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 al executorului judecătoresc.

Prima instanţă a dispus prin încheierea pronunţată la singurul termen de judecată din 2 septembrie 2008, suspendarea judecăţii până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 (fila 16) apreciind că dezlegarea pricinii este condiţionată de dreptul ce face obiectul judecăţii cauzei aflate în calea de atac, în temeiul art.244 alin.1 cod pr.civ.

Prin aceeaşi încheiere tribunalul a respins cererea formulată de contestator referitoare la suspendarea executării silite înseşi, motivând că în conformitate cu art.403(1) cod pr.civ. până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea dacă se depune cauţiunea în cuantumul fixat de instanţă, competenţa materială revenind instanţei de executare, adică Judecătoriei ………………unde s-a declinat contestaţia la executare a aceluiaşi contestator iar nu instanţei chemate să soluţioneze contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.

Împotriva acestei încheieri a tribunalului, contestatorul a exercitat recurs, în termen legal criticând soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării silite ca fiind nelegală şi netemeinică.

Sub un prim aspect recurentul-contestator a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea legii, fiindcă prima instanţă a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, deşi prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 2 septembrie 2008 contestatorul a cerut suspendarea judecăţii condiţionată şi de suspendarea executării silite, în caz contrar opunându-se măsurii de suspendare şi solicitând continuarea judecăţii, instanţa de fond a suspendat doar judecata fără a expune această măsură prin dispozitiv.

În plus, prin încheierea respectivă tribunalul a disjuns capătul de cerere privind contestaţia la titlu şi a format dosarul de faţă-nr. 4294/120/2008 - înainte ca sentinţa prin care a stabilit declinarea de competenţă şi respectiv disjungerea să fi devenit irevocabilă.

Procedând în acest mod, tribunalul a greşit fiindcă art.403 cod pr.civ. permite suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei fără a distinge după cum este vorba de contestaţie la executare sau la titlu astfel că trebuia să se pronunţe asupra cererii sale iar nu să considere că numai judecătoria în favoarea căreia s-a declinat competenţa materială de judecată a contestaţiei la executare ar avea competenţa de a dispune şi eventuala suspendare.

Recurentul contestator a arătat că în privinţa litigiilor de muncă, legea care guvernează materia este Legea nr.169/1999, context în raport de care instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă, adică tribunalul este cea care trebuie să soluţioneze şi contestaţia la executare şi cererea de suspendare a executării silite până la judecarea recursului împotriva sentinţei civile nr.1179/2 iulie 2008.

Pentru aceste motive, recurentul-contestator a cerut admiterea recursului, modificarea încheierii recurate în parte în sensul suspendării şi a executării silite până la judecarea recursului împotriva sentinţei civile nr.1179/2 iulie 2008.

Intimata SC „B” SA ………., fiind legal citată în instanţa de recurs, a formulat şi depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-contestator a depus la dosar pentru termenul de judecată de la 21 ianuarie 2009 o cerere prin care a solicitat expres renunţarea la drept, evocând dispoziţiile art.247 cod pr.civ.

În susţinerea acestei cereri, recurentul-contestator a reluat dispoziţiile luate de prima instanţă şi a arătat că a exercitat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1179/2 iulie 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, acesta fiind soluţionat de Curtea de Apel Ploieşti la data de 4 noiembrie 2008; că angajarea de către intimata SC „B” SA a unui avocat ales după data de 4 noiembrie 2008, când a devenit evident că recursul de faţă a devenit fără obiect, nu se mai justifica şi de aceea nu se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului ales cu rea credinţă şi în scop şicanator de societatea intimată.

În aceste împrejurări, recurentul-contestator care nu a mai susţinut criticile aduse împotriva încheierii recurate, a cerut exclusiv şi prin concluziile orale din şedinţa dezbaterilor să se constate că “ renunţă la dreptul pretins solicitat respins prin încheierea din 2 septembrie 2008 a Tribunalului……….” urmând a se anula hotărârea menţionată fără obligarea sa la eventuale cheltuieli de judecată în recurs.

Curtea, examinând cererea de renunţare la drept prin prisma dispoziţiilor art.247 cod pr.civ şi a concluziilor părţilor, reţine următoarele:

În conformitate cu art.247 cod pr.civ. în caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor, renunţarea la drept putându-se face şi fără învoirea celeilalte părţi atât în primă instanţă cât şi în apel, iar când renunţarea la drept se face în această din urmă instanţă, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării.

Sub un prim aspect, din prevederile procesuale sus-citate rezultă că dreptul subiectiv la care partea renunţă trebuie să fie dintre cele de care se poate dispune.

Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii este un element component al principiului disponibilităţii reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunţarea la însuşi dreptul material al procesului.

Cu toate acestea, instanţa în faţa căreia se face renunţarea, are îndreptăţirea să refuze să ia act de declaraţia părţii în cazul în care apare evident fie că aceasta nu înţelege gravele consecinţe ce decurg pentru ea din actul renunţării fie că dreptul la care renunţă nu este unul subiectiv, ca în cazul de faţă, adică partea nu poate dispune de el.

Altfel spus, legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al părţilor dar îi conferă totodată prerogativa de a controla felul în care acestea înţeleg să-l exercite.

Curtea mai reţine că renunţarea la drept, înţeleasă ca act unilateral şi de dispoziţie prin care reclamantul se desistă de la dreptul subiectiv material afirmat pe calea acţiunii civile, se diferenţiază de renunţarea la judecată care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut părţilor alături de altele care fac parte din aceeaşi categorie precum: dreptul de a face cereri şi de a fi încunoştinţate despre data şi locul desfăşurării procesului, dreptul de a se apăra, de a administra probe şi de a invoca excepţii, de a exercita căile legale de atac ori de a cere punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti sau altor titluri executorii, etc.

Recurentul-contestator nu a exercitat prin cererea de suspendare a executării silite întemeiată pe dispoziţiile art.403 Cod pr. civilă, corect aplicate de tribunal, decât un drept procesual la care nu poate renunţa în condiţiile dispoziţiilor legale sus-analizate.

Dreptul de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere este consfinţit şi garantat atât de legea fundamentală cât şi de art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi reprezintă o garanţie procesuală a echităţii procedurii judiciare, niciunei persoane neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiţii expres prevăzute şi justificate legitim.

Drept urmare, Curtea nu a identificat, după ce a pus în discuţia părţilor acest aspect, care este dreptul material subiectiv la care se referă art.247 cod pr.civ. la care recurentul-contestator a declarat scris şi oral că renunţă.

În realitate, renunţarea ca expresie a manifestării neîngrădite de voinţă a recurentului-contestator se referă la exerciţiul dreptului procesual de care a uzat prin formularea cererii de suspendare a executării silite, soluţionate de instanţa fondului prin încheierea recurată şi de care nu se poate lua act, nefiind întrunite cerinţele art.247 cod pr.civ. Curtea examinând recursul în fondul său.

4. Modificarea deciziei de recalculare a pensiei. Procedură.
- Art.7 alin.3 şi 5 din OUG. nr. 4/2005
Pentru a obţine modificarea deciziei de recalculare a pensiei eliberată conform art.7 alin.1 din OUG nr. 4/2005, pensionarul trebuie să depună la Casa Judeţeană de Pensii, în temeiul art.7 alin.3 din acelaşi act normativ, o cerere şi actele doveditoare, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi cu caracter salarial care, conform Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de cotizare realizate până la data de 1.04.2001.

Numai după depunerea cererii însoţită de actele doveditoare la Casa Judeţeană de Pensiei, aceasta urmează a se pronunţa cu privire la această cerere, în termenul prevăzut la art.86 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum se statuează în art.7 alin.5 din OUG nr.4/2005- o asemenea procedură neputând fi înlocuită prin depunerea unor acte doveditoare eliberate de angajator direct în faţa instanţei, decizia emisă ulterior putând fi contestată în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
(Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, decizia nr.49 din 15 ianuarie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 2550/10.10.2008,Tribunalul Prahova a admis acţiunea reclamantului BI şi a anulat decizia nr.176246/2008 emisă de pârâta CJP... obligând pârâta să recalculeze pensia reclamantului având în vedere şi adeverinţa nr.2545/22.08.2007 emisă de SC G. SA .

Prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună readucerea în plată a punctelor de pensie acordate prin decizie la data pensionării şi acordarea la aceste puncte a unui spor din plusul de puncte care i-au fost luate pe anii 1992, 1993, 1994 şi să se menţină în calcul sporurile deja recunoscute, cu aducerea în plată a sporurilor, conform adeverinţelor depuse la dosar.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost pensionat pentru stagiu complet şi limită de vârstă la data de la data 1.01.1995 şi i s-a stabilit prin decizie un punctaj de 1,16330 puncte reprezentând echivalentul contribuţiei sale la fondul de pensii şi care au devenit proprietatea reclamantului.

S-a mai susţinut că în urma recalculării pensiei sale a rezultat un punctaj mai mic decât cel iniţial, pârâta procedând în mod fraudulos la reducerea punctajului, existând neconcordanţe între numărul total de puncte realizat în întreaga perioadă de activitate prevăzut în desfăşurătorul pe ani şi în buletinul de calcul, iar după data de 1.04.1992, nu a mai fost prevăzut sporul de vechime în muncă.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate, prima instanţă a admis acţiunea în sensul celor sus-arătate, reţinând, în esenţă, că sporul de vechime ulterior datei de 01.04.1992 se regăseşte în adeverinţa nr.2545/2008 emisă de SC ..., iar acest spor nu a fost luat în considerare la calculul pensiei nefiind evidenţiat ca spor de vechime în buletinul de calcul aflat la dosar. Susţinerea pârâtei potrivit căreia sporul de vechime luat în calcul a fost cel înregistrat în carnetul de muncă nu a fost primită pe motiv că la dosarul cauzei a fost depusă adeverinţă privind sporul de vechime, spor de care pârâta urmează să ţină seama la stabilirea punctajelor anuale.

Împotriva acestei sentinţe pârâta CJP a declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală, invocând disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

S-a susţinut că prin acţiunea adresată instanţei de fond, intimatul a contestat decizia nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă, privind recalcularea pensiei din sistemul public, iar prin soluţia pronunţată s-a admis în mod greşit contestaţia, decizia fiind emisă în baza datelor din documentaţia aflată în păstrarea CJP, la care s-a făcut referire.

S-a mai arătat că în mod corect prin decizia nr.176246/23.04.2008 nu a fost luat în considerare sporul de vechime din adeverinţa menţionată ... , întrucât intimatul nu a depus această adeverinţă la CJP, iar prima instanţă, interpretând în mod greşit dispoziţiile legale, a considerat faptul că recurenta, din oficiu, trebuie să valorifice adeverinţa nr.2545/22.08.2007 eliberată de SC ..., fără a se respecta disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005.

Prin decizia civilă nr.49 din 15.01.2009, Curtea de Apel a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa respingând acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin decizia nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă drepturile de pensie ale intimatului-reclamant au fost recalculate în conformitate cu prevederile OUG nr.4/2005 aprobată prin Legea nr.78/2005, coroborate cu prevederile HG nr.1550/2004 şi ale HG nr.733/2005, stabilindu-se în urma recalculării pensiei un punctaj mediu anual de 0,93953 puncte cuvenit reclamantului şi întrucât pensia aferentă punctajului mediu anual recalculat, era mai mică decât pensia aflată în plată, în conformitate cu disp.art.6 alin.2 din OUG nr.4/2005, aceasta din urmă s-a menţinut până când pensia rezultată prin înmulţirea punctajului mediu recalculat cu valoarea unui punct de pensie va depăşi valoarea pensiei în plată.

S-a mai arătat că potrivit art.6 alin.2 din OUG nr.4/2005, în situaţia în care cuantumul pensiei aferent noului punctaj determinat este mai mic decât cel cuvenit sau aflat în plată, se menţine cuantumul cuvenit sau aflat în plată până la data la care, prin aplicarea formulei de calcul prevăzută de Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se va obţine un cuantum al pensiei mai mare decât acesta, prevedere legală a cărei aplicare a fost făcută şi de către recurenta Casa Judeţeană de Pensii Prahova.

Aşa fiind, s-a arătat că, de principiu, împrejurarea că anterior recalculării drepturilor de pensie intimatul-reclamant avea un punctaj mai mare faţă de cel determinat în urma recalculării, nu poate constitui un temei suficient de anulare a deciziei nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă, câtă vreme aceasta a aplicat în mod corect dispoziţia legală mai sus enunţată.

A mai reţinut instanţa că, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei primei instanţe, singurul argument avut în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei, în sensul celor dispuse prin dispozitivul sentinţei, a fost acela că recurenta-pârâtă nu a luat în considerare sporul de vechime al reclamantului ulterior datei de 1.04.1992, spor ce se regăseşte în adeverinţa nr.2545/22.08.2007 emisă de SC ... pentru perioada aprilie 1992 – decembrie 1994, depusă la dosar, concluzionându-se că se impune ca recalcularea pensiei să fie făcută având în vedere şi această adeverinţă.

Or, a arătat Curtea, adeverinţa sus-menţionată nu a fost depusă de către intimatul-reclamant la Casa Judeţeană de Pensii ..., aşa cum impun în mod imperativ disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, însuşi intimatul arătând în cuprinsul acţiunii introductive că va depune în timp util la casa de pensii originalul adeverinţelor, ceea ce nu s-a întâmplat cu adeverinţa respectivă, ce a fost depusă în copie la dosarul de fond.

În conformitate cu disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005, decizia de recalculare prevăzută la alin.1 poate fi modificată la cerere, în baza actelor doveditoare prezentate de pensionar, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi cu caracter salarial care, conform Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de cotizare realizate până la data de 1.04.2001.

Aşadar, numai după depunerea cererii însoţită de adeverinţa respectivă la Casa Judeţeană de Pensii ... recurenta urmează a se pronunţa cu privire la această cerere, în termenul prevăzut la art.86 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum se statuează în art.7 alin.5 din OUG nr.4/2005- o asemenea procedură neputând fi înlocuită prin depunerea unor acte doveditoare eliberate de angajator direct în faţa instanţei, decizia emisă ulterior putând fi contestată în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

În consecinţă, adeverinţa nr.2545/22.08.2007 emisă de SC ..., în considerarea căreia intimatul-reclamant nu a formulat o cerere la Casa Judeţeană de Pensii ... conform art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005, nu putea justifica anularea deciziei nr.176246/23.04.2008 emisă în mod corect de recurenta-pârâtă, cu luarea în considerare a datelor avute la dispoziţie din documentaţia de pensionare aflată în păstrarea Casei Judeţene de Pensii.

În ceea ce priveşte pretinsele neconcordanţe din cuprinsul buletinului de calcul şi al desfăşurătorului pe ani, care însoţesc decizia nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă, susţinute de intimat la instanţa de fond, s-a reţinut că această susţinere este neîntemeiată întrucât numărul total de puncte realizate de intimat în întreaga perioadă de activitate, rezultând din fişa BC 3 , de 25,16490 corespunde cu cele menţionate în buletinul de calcul la punctele a şi d (24,04136 plus 1,12354, reieşind în total 25,16490), la care s-a adăugat numărul de puncte în funcţie de contribuţia la pensia suplimentară, calculate la 3,02100, rezultând un total de puncte de 28,18591, pentru care punctajul mediu anual a fost determinat în mod corect la 0,93953, prin împărţirea numărului total de puncte realizat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, în conformitate cu art.77 alin.1 din Legea nr.19/2000.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, a admis recursul, constatând că în cauză este incident motivul de modificare

a sentinţei prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă şi potrivit art.312 alin.2 şi 3 Cod pr.civilă a modificat în tot sentinţa respingând acţiunea ca neîntemeiată.