Cuvânt înainte

Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat, pe etape, în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere, printr-o serie de rituri de trecere. Astfel, se transmiteau cunoştinţe, de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex, dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii.

Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie, în slujba căreia este pusă, iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări, de a-i spori coeziunea. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi, care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup, despre isprăvile unor strămoşi sau eroi, despre pasiunile omeneşti. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria, concepţiile religioase şi regulile morale, păstrau, într-uncuvânt, memoria colectivă. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial, precum nunta, sau plecarea la război ori la vânătoare, invocarea divinităţilor. Ele reprezintă expresii riguros codificate, care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului.

Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă, componenta estetică fiind secundară, şi uneori poate chiar incidentală. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului, unde din secolul al XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. De asemenea, africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie, cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa, din Zimbabwe.

Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura, mai ales cea în lemn, greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. Sculptura africană este departe de realism, elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului, căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală, a zeilor şi strămoşilor.

Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani, în zona deşertului Kalahari, şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate, după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei, picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă .

Toate aceste domenii, la care trebuie adăugate olăritul, sculptura în os şi fildeş, împletiturile, conferă artei africane pecetea inconfundabilă, care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat.

2.8. America Precolumbiană
2.8.1. Caracteristici generale
O dată cu călătoriile lui Columb, în jurul anului 1500, urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori, dornici de bogăţii şi mai ales de aur, s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”, respectiv „Lumea nouă”. Atunci, într-un larg evantai, din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc, se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite, de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural, spiritual.

După descoperirea Americii de către Cristofor Columb, acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. Se opinează că, la venirea în contact cu cuceritorii spanioli, portughezi etc., numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete.

Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată, considerându-se aproape unanim, că America nu a intrat în arealul etnogenezei, oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american, precum şi contactele acestui continent cu Europa, Asia şi Africa, înainte de Columb. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia, prin Alaska, într-o vreme recentă, nu mai veche de 50.000 de ani. Unii afirmă că un proces de colonizare, de la sud spre nord, s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. Multe milenii, aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători, fază în care au rămas destule, din Canada până în Argentina şi după secolul XVI.

Descoperirile arheologice, puţine şi disparate, dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură, nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană, timp de foarte multe milenii. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules, pescuit şi vânat, abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii, între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii, respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial), ardei, tomate, cartofi, cacao, ananas etc.

În ultimele două milenii înainte de Hristos, populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori, deci ţărani, ulterior şi orăşeni, în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. În acest fel, evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi, nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii, mai ales a porumbului, a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic, al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public, de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe, se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate.

De altfel, înainte de venirea europenilor, pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit, nu s-a extras şi prelucrat fierul, nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai, cornute mari, oi şi porci, populaţiile domesticind doar lama, câinele şi unele păsări. Paradoxal poate, unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale, în planul vieţii spirituale, religioase, precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica, astronomia sau anatomia.

Treptat, într-o perioadă corespunzând, mai mult sau mai puţin evului mediu european, în trei regiuni, în mod independent, fără influenţare reciprocă, şi fără contacte nemijlocite, s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă, maya şi incaşă, distruse de europeni în mare măsură, în cursul secolului al XVI lea. În ansamblu, cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni, a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc., astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară, incompletă, interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată, cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală, cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general.

La debarcarea lor în spaţiul mexican, conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci, creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene, înflorită într-un stat relativ puternic, distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 1519-1521.

Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central, vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. Încă în plină antichitate, acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat, precum agricultură, olărit şi alte meşteşuguri casnice, ba chiar au fost ridicate primele piramide, ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î.Hr. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii, cea a olmecilor, ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă.

Ulterior, în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya, în regiunea Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban, în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor, cu centrul la El Tajin, iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu, manifestându-se pe parcursul secolelor III-IX. Între altele, ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan, incluzând un mare ansamblu de piramide, una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Astfel, de exemplu, Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m, căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci).

2.8.1. Aztecii
După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi, mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii, ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor, originari din California. Conform tradiţiei, ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului, unde au fondat capitala Tenochtitlan, la o înălţime de 2260 m, pe o insulă înconjurată de ape. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane.

Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. Se adăugau apoi meşteşugari, negustori, lucrători ai pământului şi chiar sclavi. Nu era o societate împărţită pe caste. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului, în general irigat şi care aparţinea statului, fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor, putând fi transmise loturile în mod ereditar. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice, pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole, dar şi meşteşugăreşti). Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public, precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult.

În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. A apărut şi un monarh eligibil, investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile, militare şi judecătoreşti. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440), Montezuma I (1440-1469), Axayakatl (1469-1481), Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524.

Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată, numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale, ceea ce, în final, a facilitat, alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi, distrugerea statului aztec între anii 1519-1521.

2.8.3. Mayaşii
Deja înainte de azteci, în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. Civilizaţia maya, una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300.000 kmp, incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic, Guatemala şi Honduras. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Jungla a distrus multe din realizările lor, iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin, cu excepţia, în principal, a consemnărilor cronologice.

Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d.Hr., iar perioada postclasică durează până în anul 1520. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”, denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane, adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural).

Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior, între acestea remarcându-se Uaxactun, Tycal, Palanque, Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. În condiţii neelucidate, enigmatice, în decurs de câteva decenii, toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite, centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est, în Peninsula Yucatan. Despre oraşele mayaşe, marele istoric A. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre, se află departe de orice aşezare omenească, în mijlocul pădurii tropicale. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă...Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice s-au aflat în centrul unor mari oraşe dens populate; o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă...Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile, apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”.

2.8.4. Incaşii

Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific, din Columbia până în sudul statului Chile, cu centrul în Peru, înainte de venirea europenilor, a înflorit civilizaţia incaşilor. Acest popor, în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară, civilizaţii ale altor popoare, mai vechi, nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. Astfel, la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima, civilizaţia Chavin, urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite, dar şi cu o serie de meşteşuguri, creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii, din rocă extrem de rezistentă, realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco, al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m, la graniţa dintre Peru şi Bolivia, ce a existat între secolele VIII-XIII.

Pe valea Cuzco s-a format statul incaş, al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”, dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri, de-a lungul Anzilor, de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi, de la est spre vest, având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină, fiu al zeului Soare. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco, situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul pământului”) ce se pare că, în momentul cuceririi avea peste 200.000 de locuitori. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii, dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie, în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată, alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia), preoţi şi slujitori ai cultului etc.

Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro.

Astfel, treptat, distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea, de la sud de Rio Grande, din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei, la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii, integrată în Imperiul colonial portughez), creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism.
2.8.4. Cultura
În domeniul cultural, America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. Pe de o parte, populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională, orală, orientată spre necesităţi practice şi de cult.

Educaţia se făcea, ca şi în Africa neagră, în interiorul familiei, al clanului sau tribului, prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei, abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci, de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă.

Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată, alcătuită din legende mitologice, povestiri eroice, fabule moralizatoare, poeme lirice.

De asemenea, tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche, şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu.

Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani, mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici, de exemplu). Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul, ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni, continuă tradiţii mult mai vechi.

Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină.

Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care, deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului, a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. Scrierea maya avea caracter pictografic, şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor, pe obiecte de jad, şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. Din imensa producţie de manuscrise maya, s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate, restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. Din spusele episcopului Diego de Landa, artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe, se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice.

Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor, şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice, este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat, care depindea probabil de temple.

Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente, din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh, carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb, Chilal Balam, cu fragmente cosmogonice şi mitologice, Rachinal Achi, poem dramatic. Poezia maya avea un rol cermonial, căci întovărăşea riturile religioase, alături, probabil, de muzică şi de dans.

Din arta maya, impresionează mai ales arhitectura, cu edificii predominant cu caracter religios. Acestea erau grupate, în oraşe, într-un centru consacrat, se pare, exclusiv cultului, în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la oarecare depărtare de spaţiul sacru. În perioada de care ne ocupăm, civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan, unde cele mai importante centre urbane, care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza, Uxmal, Mayapan, Labna. Templele erau dreptunghiulare, construite în vârful unei piramide tronconice ; accesul la templu se făcea pe scări laterale, dar exista şi o scară principală, pe faţadă. În interiorul templelor se aflau mai multe săli, bogat decorate. Palatele, probabil locuinţe ale preoţilor, erau ridicate pe platforme mai joase, aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă, ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă, alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc, reprezentând divinităţi. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic, din perioada clasivă, şi face apel mai frecvent la simboluri. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă, şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană, ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica, reprezentată de vase elegante, cu decor policrom. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică, reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi, marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad, confecţionarea podoabelor din pene, orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată).

Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican, fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci.

Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică, dar, deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori, câteva au supravieţuit, iar pe de altă parte, preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. De aceea, scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte, iar limba nahuatl, vorbită pe o arie largă, a putut fi la rândul ei reconstituită.

S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare, calmecac, conduse şi organizate de preoţi. În şcoala de pe lângă marele templu din Tenochtitlan se învăţau religia, astronomia, noţiuni de istorie şi de drept, totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică, întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase.

Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice, dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic, precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». Erau, de asemenea, apreciate poemele epice, istorice, dramele cu subiect mitologic. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl, precum Tlatecatzin, Tochihitzin, regele Nezaualcoyotl, etc. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul, declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament, cel puţin cu instrumente de percuţie, şI adesea de dans.

Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440), ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece, dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea.

Arhitectura aztecă, precum cea mayaşă, sau cea toltecă, anterioară, era dominată de aspectul religios, dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Piramidele erau tot în trepte, cu scări abrupte pe faţadă, de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. Specific aztecă este piramida teocalli, care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan, marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). Existau şi temple circulare, precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl, slăvit astfel ca zeu al vântului. La azteci, caracterul războinic al societăţii, prinsă în nesfârşite războaie, condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante, căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate, nu doar pe console, precum mayaşii. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică, întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe, cel puţin în capitală, Mexico, aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco, realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl.

Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ, fiind subrodonată arhitecturii. În realizarea imaginilor divinityăţilor, artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător, în prinicipiu, cu ideea de canon bizantin). Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale, sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe, asemenea lui Quetzalcoatl, figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său, alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi), maceualtin, sau oameni din popor, pitici, animale diverse. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale, adesea încrustate cu turcoaze, obsidian, sidef, granate. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure, cristalul de rocă, jadeitul, jadul, şi erau neîntrecuţi orfevri.

Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor, dar aceste fresce nu s-au păstrat, existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei, astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. De altfel, chiar scrierea aztecă, pictografică, după cum am mai spus, avea un evident rol ornamental.

De asemenea, ceramica, deşi nu era cunoscută roata olarului, atinsese un deosebit nivel artistic. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor, mantiilor şi podoabelor din pene multicolore.

Incaşii

Remarcabili prin organizarea lor socială, incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană, precum purtătorii culturii Mochica.

Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere, deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor, cu ajutorul unor panglici cu noduri, quippu, folosit pentru a comunica date contabile. În absenţa scrierii, literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă, iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă.

Educaţia tinerilor, mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului, unde se învăţa limba oficială a imperiului, quechua, şi erau transmise cunoştinţe despre religie, legislaţie, calendar şi astronomie, precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor.

Literatura incaşă, atât cât a fost consemnată după Conquistă, cuprindea poezii, cu caracter epic, cosmogonic sau de dragoste. Suverani incaşi, precum Pachacuti Inca, au fost şi talentaţi poeţi. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». Ca şi în celelalte arii culturale americane, poezia era indisociabilă de muzică, interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie, şi de dans.

Istoriografia, în pofida lipsei consemnării în scris, a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi, unde păstrătorii tradiţiilor colective, aşa numiţii amawta, se bucurau de mari privilegii. Forma orală a povestirilor istorice, mai degrabă epopei decât cronici,a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate, ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor, pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. După conquistă, cronicari spanioli, unii chiar de origine incaşă, precum Garcilaso de la Vega el Inca, au consemnat unele din aceste cronici, în forma în care ajunseseră până la ei.

Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori, prin folosirea pietrei cioplite, în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare, fără mortar. Şi în zona andină se folosea bolta falsă, iar construcţiile aveau un singur nivel, cu uşi în formă trapezoidală, şi în general erau lipsite de uşi. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă, aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco, şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu, este una de masivitate, întărită de predominarea liniilor orizontale, şi sobrietate. Spre deosebire de mayaşi sau azteci, incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile, ale căror faţade sunt în general severe. De altfel, incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii, geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore, precum ceramica sau ţesutul. Vasele incaşe, realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului, au forme şi dimensiuni variate, şi sunt decorate cu motive geometrice, antropomorfe, zoomorfe şi vegetale, în relief sau prin pictură policromă. Ţesăturile incaşe, a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină, erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora respectivă în întreaga lume, deşi războiul era unul foarte primitiv. Decorur geometric, foarte stilizat, aminteşte uneori, în mod frapant, de scoarţele vechi româneşti.

Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase, şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina, realizată în Europa de-abia prin secolul al XVIII-lea. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare, aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase, dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ».Ştiinţa

Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină, influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri, precum cea mayaşă, sau pe absenţa scrierii, ca la incaşi, putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. Acesta e cazul botanicii, căci indigenii, prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante, care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb, cartof, fasole, roşie, manioc, ananas, ardei, cacao, etc., pentru a nu le cita decât pe cele mai utile).

În domeniul medicinei, cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice, febrifuge, diuretice, purgative, etc. ale unui mare număr de plante, dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea, Francisco Hernandez, trimis să se documenteze în Lumea nouă, a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor.

Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie, matematică şi cronologie. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii, datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător, în care existau, în paralel, un calendar solar, « civil », calculat cu o exactitate uimitoare, şi un calendar lunar, cu caracter religios şi divinatoriu. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal), acesta a marcat şi calendarul. Anul solar era împărţit în 18 luni, a câte 20 de zile fiecare. Se adăugau cele cinci zile rămase, care erau însă considerate nefaste. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare importanţă planetei Venus, al cărui ciclu îl foloseau, de asemenea, în calculul timpului. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani, iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani, adică 104 ani tereştri, corespund a 65 ani venusieni. De aceea, intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast, cu nenumărate sacrificii umane, destinate restabilirii echilibrului cosmic, datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar, şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. Matematicile erau foarte dezvoltate, mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană), ceea ce le permitea să opereze, cu relativă uşurinţă, cu numere de gradul miliardelor. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane, incaşii foloseau sistemul zecimal, iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac, cu boabe de porumb. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu, acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. Fiecare nod, în funcţie de poziţia pe panglică, modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic, şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna.

Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor, mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră, în cel mai fericit caz din bronz.

Cu toate aceste realizări remarcabile, nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii, căci nu cunoşteau roata, nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii, iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică, în măsură foarte mare, tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor.