Cuvânt înainte

5.4. Anglia

5.4.1. Structuri instituţionale
Ïn Anglia, monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509), care pune capăt Războiului celor două roze.

Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat, şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari, în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală, fiind împărţit între Camera Lorzilor, care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii, şi Camera comunelor, alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. Parlamentul putea propune modificări ale Common law, corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea, care reprezintă baza judiciară a regatului. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi, pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace.

Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată, apărute încă din secolele XII-XIII, şi extinse mereu, instituţii care favorizează întărirea puterii regale. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată, instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni, care avea autoritate asupra înaltului cler. Prin astfel de instituţii, justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez, indiferent de condiţia lor socială şi de avere.

Armata este recrutată când este nevoie, fiind alcătuită din profesionişti, în condiţiile progreselor făcute de armele de foc, iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Astfel, regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate, dar care necesita sume mari de bani, care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal.

Regele este ajutat de un Consiliu privat, din care fac parte cancelarul, trezorierul, păstrătorul Sigiliilor, şi diferite alte persoane, în funcţie de dorinţa suveranului.

La nivel local, autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti, la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor, anexată în 1535. În comitate continuă să existe şerifii, ca reprezentanţi ai puterii centrale, dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace, aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi, şi care au atribuţii judiciare şi administrative. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace, Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi, cu autoritate asupra mai multor comitate.

5.4.2. Evoluţii politice
Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei, reorganizarea armatei, recuperarea domeniilor coroanei. Politica sa fiscală echilibrată, care nu l-a obligat să impună noi impozite, i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul, care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale.

Fiul lui Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea (1509-1547), a continuat această politică de întărire a puterii regale. Între 1509-1529, când principalul său consilier a fost Wolsey, regele a evitat să convoace Parlamentul, printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea, generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540, pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma, şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534), secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Pe această bază, unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută, ci de o a treia cale, caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate, cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare, de tip rus sau francez.

După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal, deoarece succesorul său imediat, Eduard al VI-lea (1547-1553), a urcat pe tron fiind minor. În vremea sa, reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar, eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic, s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Tânărul rege a dispărut destul de repede, lăsând deschisă problema succesiunii, întrucât, sub influenţa unuia din sfetinicii săi, John Dudley, îşi înlăturase surorile, lăsând prin testament tronul lui Jane Grey, o strănepoată a lui Henric al VII-lea. Maria Tudor (1553-1558), fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie, cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. Căsătorită cu Filip al II-lea, viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi, aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi, ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558, ultima posesiune engleză în Franţa, iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase.

În condiţiile în care ţara era în război,lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei, Elisabeta (1558-1603), fiica Annei Boleyn, pentru care Henric al VIII-lea a divorţat, ajungând la ruptura cu Roma. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane, a încurajat comerţul, a continuat războiul cu Spania. Spre deosebire de tatăl său, care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii, Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi, dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia, Robert Cecil. Regina a întărit instituţii mai vechi, precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. Pe parcursul lungii sale domnii, ea a convocat parlamentul doar de 13 ori, în sesiuni care au durat, în total, doar trei ani, semn al maturizării atinse de puterea regală. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor, iar la stingerea unor case nobiliare, Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor, întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament, ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere.

Din punct de vedere religios, Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii, cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană, prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare, şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea, devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania, bastionul catolicismului.

Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul, ca şi producţia internă. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale, pe care trebuia s-o protejeze. Apelul la corsari, dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri, aduce reginei avantaje financiare şi militare, după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova, Virginia).

Pe plan extern, regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni, fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Cum în acelaşi timp, Filip al II-lea, regele Spaniei, era cel mai fervent apărător al catolicismului, conflictul deschis era inevitabil. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei, pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate, în 1604.

După o domnie îndelungată şi glorioasă, Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct, iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei, fiul Mariei Stuart, rivala pe care o decapitase. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I, şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană.

5.5. Scoţia
Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice, şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor, cu scopul de a jefui, dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa, aflată adesea în conflict cu Anglia.

Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVI-lea prin căsătorii dinastice, precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542), descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea, şi Madeleine, fiica regelui Francisc I. După moartea acesteia, Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise, iar fiica lor, viitoarea Maria Stuart, este crescută din fragedă copilărie în Franţa, unde devine soţia delfinului, viitorul Francisc al II-lea.

În absenţa acesteia, mama ei, Maria de Guise asigură regenţa, dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia, soldate cu conflicte militare. După moartea regentei, în 1557, Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană, prezentată de John Konx, şeful spiritual al partidei reformate.

Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez, soţul său, Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Sprijinitoare a catolicismului, Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios.

Tulburările dintre catolici şi protestanţi, ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ, Lordul Darnley, cu ajutorul amantului, Bothwell, cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani, Iacob, şi se refugiază în Anglia, la ruda sa Elisabeta.

Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. După 19 ani petrecuţi într-un cvasi-prizonierat, datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze, Maria Stuart a fost judecată, condamnată şi executată în 1587.

În Scoţia continua să domnească fiul ei, Iacob al VI-lea, care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada), pentru a-şi consolida puterea în interior.

Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602, el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603, unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire.

Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă, ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului, ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei.

Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său, reuşind să devină foarte repede nepopular. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit, ceea ce în 1642 l-a constat tronul. În 1649, după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii, a fost decapitat.

5.6. Irlanda
Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei, în nord şi în est, iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei, deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. Acestea, sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei.

Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat, numit de regele Angliei. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma, în special în rândul coloniştilor, în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului, care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Când, în 1565, Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda, se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. În 1575 Filip al II-lea se implică direct, acordând ajutor răsculaţilor, dar aceştia sunt din nou înfrânţi. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora, în loturi, englezilor de confesiune anglicană. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate, iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College.

Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594, când irlandezii, conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. Englezii conduşi de contele de Essex, favoritul reginei, nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol, sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni, dar forţele engleze, conduse acum de Mountjoy, reuşesc să-i înfrângă. În 1603, principalul conducător al răsculaţilor, O’Neill, renunţă la luptă.

Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez, numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy, învingătorul rebelilor, definitivând organizarea în comitate, izgonindu-i pe iezuiţi, dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase.

Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate, separate de nivelul economic, mult mai ridicat în cazul englezilor, de religiile diferite, de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce.