Cuvânt înainte

5.7. Spania

Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand, moştenitorul tronului Aragonului, şi Isabela, moştenitoarea tronului Castiliei. Aceştia încep să domnească din 1479, dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia, iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. Cele două regate îşi păstrează individualitatea, conservându-şi instituţii specifice, adunări de stări (Cortesuri) separate, şi având chiar, în continuare, vămi la graniţa dintre ele.

5.7.1. Structuri instituţionale
Suveranii erau ajutaţi de Consilii, pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor, aşa numiţii letrados, cu competenţe legislative, administrative, fiscale, economice. Exista un Consiliu al Castiliei,sau Consiliu de stat, dar şi consilii teritoriale precum Consiliul Aragonului, Consiliul Indiilor, Consiliul Italiei, Consiliul Portugaliei. De asemenea, funcţionau consilii specializate, precum Consiliul de finanţe, Consiliul ordinelor călugăresc-militare, Consiliul Inchiziţiei.

În oraşe există consilii municipale, controlate de corregidor, reprezentant al regalităţii, cu puteri administrative şi judiciare. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania, urmând unui război civil îndelungat, finanţele regale au fost reorganizate, oferind regilor resurse materiale importante. De asemenea, regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică, Santiago, Alcantara, Calatrava, deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava, iar Santiago era condus de un apropiat al regilor.

Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine, nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478), folosită şi în scopuri politice, dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi.

În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491, prin capitularea Granadei, ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale, Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive, să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor), şi până la urmă sunt expulzaţi, în 1492. Cei convertiţi la creştinism, aşa numiţii conversos, sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri, şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. Până la urmă, datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări, sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică, stabilindu-se în Italia, Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei, care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor, aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii, unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni, din partea autorităţilor, dar şi a populaţiei, care colabora activ cu Inchiziţia, denunţându-i pe « falşii creştini ».

5.7.2. Evoluţii politice
Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia, Carol (1516-1556), numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial, a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole, şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor, care a fost în cele din urmă înfrântă, semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită.

Fiul lui Carol, Filip al II-lea (1556-1598), stăpânea un vast imperiu care cuprinde, pe lângă Spania, teritoriile de peste ocean, zone întinse din Italia (ducatul Milanului, Regatul celor două Sicilii), Tările de Jos, Franche-Comté, Filipinele, Portugalia şi coloniile sale din Africa, Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat, cu ajutorul funcţionarilor regali, al armatei şi al bisericii. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale, care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează, din 1561, la Madrid, în inima Spaniei. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul, un palat ca o mănăstire, în forma de grătar, pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Aici este sediul curţii, dar şi al guvernului şi al consiliilor.

În vremea lui Filip al II-lea, care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica, în special cu Inchiziţia, cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii, ci şi adversarii politici ai regalităţii. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri, care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole, precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană), interzicerea limbii arabe, persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică, aşezându-se în Nordul Africii. Astfel, în numele purităţii credinţei şi a sângelui, Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale, care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. După aceea, Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară, mult în urma altor puteri europene.

La moartea lui Filip al II-lea, Spania intrase într-un declin pronunţat, în pofida veniturilor aduse de colonii. Regii care au urmat, Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv, în timpul lor puterea fiind exercitată, de fapt, de favoriţi, precum Francisco de Lerma în timpul primului, sau Gaspar de Guzman, contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea.

Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia, Franţa, Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri, şi în urma tratativelor din Westfalia, regatul iberic a încheiat pace cu Olanda, căreia i-a recunoscut independenţa, şi cu alte state europene. Au continuat conflictele cu Franţa, careia i-a cedat, prin pacea din Pirinei, 1659, o serie de teritorii. În cele din urmă, în 1668, Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei.

Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea, şi se transformase şi ea, ca şi vecina ei Portugalia, în pofida menţinerii imperiului colonial, într-o putere de rang secund.

5.8. Portugalia
Portugalia, devenită regat din secolul al XII-lea, îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată, ca şi în Castilia, de războaie şi lupte dinastice, în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare.
5.8.1. Evoluţii politice şi instituţionale
Sarcina centralizării a fost astfel uşurată, şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Prin confiscări de averi, încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori), resursele materiale ale regalităţii cresc. Diminuarea puterii marilor nobili, reducerea privilegiilor oraşelor, pierderea influenţei de către Cortesuri, care nu mai sunt convocate decât foarte rar, contribuie la progresul centralizării. Regele Ioan al II-lea (Joao II), care domneşte între 1481-1485, este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. În urma unei conspiraţii nobiliare, este judecat şi decapitat ducele de Braganza, din cea mai puternică familie feudală portugheză. Al doilea senior din regat, Diogo, duce de Viseu, văr şi cumnat al monarhului, implicat şi el într-o conspiraţie, a fost înjunghiat chiar de rege. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania, care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia.

Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (1495-1521), care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul, în speranţa unei posibile unificări, sub sceptru portughez, a Peninsulei Iberice. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări, începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea.

La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice, astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. Ca şi în Spania, un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor, pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496).

Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial, Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană, în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate.

În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica, datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia, într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Între diferiţii pretendenţi, nobilimea alege, până la urmă, să se ralieze regelui Spaniei, descendent prin mama sa din dinastia portugheză, şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea, ceea ce pentru Portugalia, în contextul războiului cu Ţările de Jos, avea să ducă la pierderea, datorită atacurilor olandezilor, a unei mari părţi a imperiului său colonial. La 1640, când uniunea dinastică se desfăcea, Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa.
5.9. Italia
În secolele XVI-XVII, Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic, în pofida afirmării unei unităţi culturale. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei, datorită controlului otoman în Mediterana Orientală, ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni, dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii, prin circumnavigarea Africii. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic, şi marile puteri comerciale italiene, Veneţia şi Genova, erau puternic afectate. De asemenea, deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei, declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ».

În plan politic, principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice, la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene, au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice, unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă.

Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor, pe văile Padului şi a Ronului, integrând comitatul Vaud, Nisa, Piemontul şi Savoia propriu-zisă. Bine populat, cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea, ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania, şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. În această perioadă, reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580), Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637), care au reuşit să instituie impozite permanente, să-şi organizeze o ramată profesionistă, să modernizeze administraţia şi justiţia.

Milanul devenise ducat în 1395, când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută, în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar, ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. Administraţia şi armata sunt puternice, şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. Deşi bine populat, numărând apropae un million de locuitor, beneficiind de o economie destul de modernă, bazată pe industrii de lux, ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea, şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. În perioada următoare, Milanul era condus de un guvernator, reprezentant al regelui Spaniei, care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral, responsabil cu problemele fiscale, de tradiţie mai veche. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli, Consiliul Secret şi Congregaţia statului.

Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei, unde se extinsese pe terra ferma, pe cursul inferior al Padului. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră, în insulele Mediteranei orientale, pe coasta Adriaticii, cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Datorită acestor pierderi teritoriale, dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional, şi a pătrunderii unor negustori francezi, englezi, olandezi în Levantul otoman, Serenissima intrase într-un declin economic şi politic, mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Teoretic republică, Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă), puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu, în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei.

Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu, cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Exista şi un Senat, care număra 150-200 membri, şi care avea atribuţii privind economia, politica externă, războiul. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu, de 6 membri, care îl asista pe Doge, alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. Dogele, cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Aceasta, alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii, având puteri foarte largi, şi având în alcătuirea sa, din 1539 şi trei inchizitori ai statului, care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. Din nefericire, preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. Exista şi un tribunal suprem, Quarantia, format din 40 de membri.

Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană.

Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei, deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant, datorită ocupării acestora de către turci. Genova continua să stăpânească insula Corsica, unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează, cu sprijin francez, mai multe mişcări separatiste, în cele din urmă înfrânte. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia, Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine, în special a Franţei şi apoi a Spaniei.

Genova rămânea o republică aristocratică, în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu, de 400 de membri, aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu, de 100 de membri, care erau desemnaţi de Marele Consiliu. Exista şi aici un doge, ales pe viaţă, ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani, şi de diferite ale consilii. Ca şi la Veneţia, securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat.

În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea, cea mai importantă familie genoveză a fost Doria, care a dat republicii mai mulţi oameni politici, şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere.

Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană.

Florenţa îşi continua existenţa ca o republică, din punct de vedere formal, dar puterea era deţinută, practic, din 1435, de către familia de Medici. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută, ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte, între partizanii şi adversarii Medicilor.

După moartea lui Lorenzo de Medici, în 1492, la conducerea Florenţei a urmat fiul său, Piero, care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă, fiind astfel izgonit de la putere în 1494. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat, a izbândit cea cu caracter popular, care a restabilit instituţiile republicane, şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo Savonarola. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului, cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster, anunţau, în tradiţie milenaristă, instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea, iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux, la petreceri, arderea operelor de artă considerate imorale, etc.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. În cele din urmă, în primăvaralui 1498, regimul lui Savonarola a fost răsturnat, iar acesta, prins şi dat pe mâna comisarilor papali, a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug.

Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute, dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. Organul colectiv de conducere era Signoria, iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă.

În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512, puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. În 1527, familia Medici era din nou izgonită de florentini, şi, după lupte cu sorţi schimbători, în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat, cu ajutorul Imperiului German, duce. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii, precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul, de 48 de membri, dar care erau golite de conţinut.

În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574), numit de imperiali duce ereditar, stăpânirea ducatului Toscanei, cum se numea acum, s-a extins, înglobând republica Siennei. Cosimo a dus o politică de centralizare, lichidând autonomia urbană în oraşele toscane, şi de întărire a puterii ducale. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei, oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan, care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia.

Statul papal

Sub conducerea papei, care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal, statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut, mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503), prin acţiunile fiului său, Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). Dintre cuceririle făcute de Cezar, unele au fost restituite vechilor seniori, papa păstrând o autoritate nominală asupra lor, dar altele au fost alipite statului papal, ca Bologna.

Pe de altă parte, în teritoriile statului său, papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare, precum Colonna sau Orsini, care doresc să-şi afirme independenţa, sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri, precum Rimini sau Urbino. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal.

Suveran temporal asupra unui stat puternic, cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori, papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii, pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. Papii predică deci, fără efecte prea mari însă, cruciada împotriva turcilor, în 1453, 1456, 1460, 1500. În acest context, lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală, dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral.

În contextul în care ideea de creştinătate medievală, Respublica christiana, pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale, papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state.

Regatul Neapolelui

Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului, iar în timpul războaielor italiene, stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”, pe coastă, cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol).

Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat, locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. Această regiune juca rolul de grânar, fiind reputată şi prin creşterea animalelor. De aceea, spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale, asupra cărora au instituit un adevărat monopol.

În Regatul Neapolelui, conducerea era asigurată de un vice-rege, reprezentant al regelui Spaniei. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic, nobiliar şi domenial, reprezentând interesele bisericii, ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia, după modelul spaniol.

În afara acestor mari ansambluri teritoriale, care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian, chiar dacă în jurul mai multor nuclee, îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici, precum Ferrar, Mantova, Lucca, Parma, Piacenza, care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa.

Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat, de la sfârşitul secolului al XV-lea, de aşa numitele “războaie italiene”, care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei, şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici.

5.10. Cantoanele elveţiene
Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani, în secolul al XIV-lea, şi cu ducele Burgundiei, Carol Temerarul, în 1476. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia, care controla trecerea Alpilor. Pe de altă parte, valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei, principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene.

Confederaţia originară, a cantoanelor montane, se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna, Zurich, Berna) şi a senioriei Glaris. În 1499, în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg, Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene, prin tratatul de la Bassel. La începutul secolului al XVI-lea, intrau în confederaţia şi Bassel, Schaffhouse şi Appenzell, ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece.