Cuvânt înainte

5.3.Franţa

În Franţa, unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea, pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (1483-1498), Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610), după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (1515-1547) şi Henric al II-lea (1547-1559), sau limitarea activităţii Statelor Generale. Acestea din urmă, deşi continuă să existe ca instituţie, nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase, ele nu mai sunt convocate până în 1614, în vremea Frondei. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789.

Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie, de Bourbon. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi, oferindu-le acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598).

Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu, şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715), aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin.

5.3.1.Instituţiile monarhiei absolute franceze
Principala instituţie este chiar regele, situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică, act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca, prin simplă atingere scofulele. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal, care făcea din el seniorul suprem în regat, la una de tip absolut, definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat.

Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi, şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important, fiind alcătuit din mari nobili, dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate, iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul, conetabilul (conducătorul armatei), secretarii de stat.

În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă, bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. La început, numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit, şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili, cu excepţia unor delicte grave. Cu timpul însă, funcţiile încep să fie vândute de către rege, iar pentru a asigura noi intrări financiare, numărul acestora este multiplicat, cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane, care o exercită pe rând, câte un trimestru sau semestru). La rândul lor, funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate, să-l lase moştenire sau să-l vândă, iar regalitatea, mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea, accentueză acest proces. În 1604, cu legea care avea să se numească Paulette, se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective.

Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe, dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali, urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. Curţile superioare sunt Parlamentele, dintre care cel mai important e cel din Paris, dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse, Grenoble, Bordeaux, Dijon, Rouen, Aix, Rennes).

Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte, dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare, gabella. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor, fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori, ceea ce duce la o bancrută parţială.

Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros, ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult, şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Colaboratorul său, ducele de Sully, superintendent general al regatului, reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare, ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii, care purta greul taxelor.

Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. Evoluţia armelor de foc, precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor, avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite, riguros controlată pentru a evita jafurile. La nevoie se făcea apel la mercenari, recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german, dar şi din Franţa. Se adaugă o marină permanentă, alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor.

Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului, chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. În 1516, regele Francisc I încheie cu papa Concordatul de la Bologna, prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa, instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică, învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. În acest fel, înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale, şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia.

5.3.2.Evoluţii politice
Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe, în prima parte a secolului, şi a celor interne, în cea de-a doua parte a acestuia. De asemenea, una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei, dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. Adesea, adeziunea la Reformă sau la Ligă, reacţia catolică la progresul calvinismului, puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. Pe de altă parte, s-au manifestat multiple violenţe, mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase.

Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic, în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. În vremea sa, puterea regală creşte, dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii, dar şi cu unele state italiene. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa, regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. La început, în tradiţie umanistă, se arată tolerant, mai cu seamă că sora sa, Margareta, era o protectoare a reformaţilor, dar apoi, când apar scandaluri publice, încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”.

Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis, prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. În acea perioadă, calvinismul făcea progrese în regat, iar adepţii săi, numiţi hughenoţi, începeau să se recruteze din toate stările sociale, inclusiv din înalta nobilime. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559, destul de puţin avantajoasă pentru Franţa, dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra pe politica internă. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă, dar în 1559, regele murea, fiind rănit accidental într-un turnir.

Urma la tron fiul său cel mare, Francisc al II-lea (1559-1560), căsătorit cu Maria Stuart, regina Scoţiei, nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia, cardinalul, membri influenţi ai Cosiliului regal. Catolici intransigenţi, membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură, soldată cu arestări şi execuţii.

Tânărul rege, bolnav, moare în decembrie 1560, şi este urmat de fratele său, Carol al IX-lea(1560-1574), pe atunci un copil de zece ani. Regenţa este asigurată de mama acestuia, Caterina de Medici, care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ, ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei, dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe, în folosul familiei regale. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă, şi în cea catolică, şi în 1562 izbucnea un război, care avea să fie primul dintr-o serie de opt, care au însângerat ultima parte a secolului. Războaiele religioase sunt, în acelaşi timp, şi războaie civile, întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare, particularisme regionale, se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea.

O primă fază, care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie, se întinde între 1562-1584. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători, Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France, Nordul, o parte din sud-est e controlată de catolici, cea mai mare parte a Provenţei, coasta sud-vestică, unele zone centrale de protestanţi). În 1570, hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă, cu garnizoane proprii. Într-o încercare de conciliere, în 1572, sora lui Carol al IX-lea, Margareta, era căsătorită cu Henric de Navarra, considerat şeful protestanţilor. Dar în noaptea de 23 spre 24 august, mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). Războiul reîncepe, fără rezultat clar, dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi.

În 1574 Carol al IX-lea murea, şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său, Henric, pe atunci rege al Poloniei. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Luptele dintre catolici şi protestanţi continuă, dar situaţia devine extrem de complicată în 1584, când fratele regelui, Francois d’Anjou, moştenitorul prezumtiv al tronului, întrucât Henric n-avea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. În acel moment, cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon, regele Navarrei, cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei, ca descendent direct din Sfântul Ludovic. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput, iar ducele de Guise, susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. Războiul reîncepe, de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela, sora regelui Henric, şi aveau împreună o fiică, infanta Clara-Isabela. În numele acesteia, dar şi ca apărător al credinţei catolice, Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Contestat în propria capitală, Henric al III-lea fuge din Paris, pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său, cardinalul de Lorena, în 1588. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său, Henric al IV-lea, pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. În 1589 Henric al III-lea este, la rândul său asasinat de un călugăr fanatic, Jacques Clement.

Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar, în cele din urmă, reuşită cucerire a regatului, îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. În 1593 abjură protestantismul, pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele, şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins, 1598). Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes, care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului, dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă, libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage), şi cetăţi de siguranţă.

A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării, printr-o politică de impozite moderată, dar care a permis refacerea, prin sprijinirea anumitor meşteşuguri, şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat.

Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610, şi la tron urma fiul său minor, Ludovic al XIII-lea, sub regenţa mamei sale, Maria de Medicis, a doua soţie a lui Henric. În vremea lui Ludovic al XIII-lea, şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său, cardinalul Richelieu, absolutismul regal ajunge la maturitate. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată.