Cuvânt înainte

Din punctul de vedere al organizării, fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii, dar există şi elemente comune. Astfel, în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ, şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe, fiecare îşi păstrează propriile tradiţii instituţionale, juridice, adminisrative. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună, şi prin tradiţia apărării independenţei.

5.11. Scandinavia

La sfârşitul secolului al XIV-lea, din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron, Danemarca, Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere, a reginei Margareta a Danemarcei. În 1397, la Kalmar, reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare, instituţiile şi legile specifice. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente.

Dar în timp, între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte, multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. Pe de altă parte, interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. De asemenea, aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor, care evoluau în direcţia absolutismului.

Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg, de origine germană, care se implica în problemele Germaniei, spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470, sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. În prima parte a secolului al XVI-lea, regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul, Isabela, ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos, pe care conta în lupta cu hanseaticii. El poate trece la o recucerire a Suediei, şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului, cu acelaşi nume) în 1520. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi, dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Şi în Danemarca, nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se revoltă, regele e nevoit să fugă, şi unchiul său, Frederik de Holstein, e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei, în 1524. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar.
5.11.1. Suedia
Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări, fie cu caracter politic, fie religios, în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia, a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. Serviciul militar este obligatoriu, fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei, iar rezultatul este o forţă militară bine organizată, animată de un sentiment patriotic puternic, de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare.

În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei, secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). Clerul trece la Reformă, şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda, aflată în componenţa Suediei. Ca şi în Anglia, regele este şeful unei biserici separate de Roma, dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală.

Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice, chiar dacă, în teorie, regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Dar acesta, din 1530 nu mai e convocat decât în 1544, pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron.

La moartea lui Gustav Vasa, Suedia devenise o monarhie absolută, unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă, pe o armată puternică, şi pe un sentiment naţional în formare, profund influenţat de confesiunea reformată.

În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări, datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei, vizând controlul Mării Baltice. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său, Ioan, ducele Finlandei, devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel, şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg, care dădea acces la Marea Nordului. Apoi are loc conflictul cu Rusia, pentru Ingria şi Carelia.

În plan intern, Ioan al III-lea, căsătorit cu Caterina Iagellon, sora regelui Poloniei Sigismund August, favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. În 1576 impune o nouă liturghie, prin Cartea Roşie, ceea ce conduce la conflicte interne. Fiul său Sigismund, deja rege al Poloniei, chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592, în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. La capătul mai multor conflicte, fratele lui Ioan al III-lea, Carol devenea rege în 1600, sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). În vremea sa, Suedia, care se înstăpânise în Estonia din 1595, intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”, şi ocupă Ingria şi Carelia.

Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu, Gustav al II-lea Adolf (1611-1632), care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani.
5.11.2. Danemarca
După alungarea lui Cristian al II-lea, pe tron urcă unchiul său, Frederic I (1523-1533), a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege, refugiat în Ţările de Jos, de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. În vremea lui, luteranismul face progrese, fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. Din 1527, clerul este plasat sub tutela regelui. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză, numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga, prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice.

La moartea lui Frederic I, fiul acestuia, Cristian al III-lea, se impune cu forţa armelor, în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare, sprijinit de oăşenii din Lubeck, de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland, revoltaţi împotriva seniorilor lor. Cu sprijinul aristocraţiei, al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein, Cristian al III-lea iese, în cele din urmă, învingător.

În scop politic, în 1536, Cristian al III-lea optează clar pentru reformă, accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice, în favoarea coroanei şi a nobililor. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca, summum episcopus, regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda, fiind percepută ca un instrument danez, iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. În Norvegia reforma se bucură de succes, şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539.

Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al II-lea (1559-1588), când sunt obţinute, prin tratatul de la Stettin, Insulele Gotland şi Ösel.

În Danemarca, regele conduce cu colaborarea aristocraţiei, iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. Pe de altă parte, marea aristocraţie, alcătuită din circa 150 de familii, îşi consolidează puterea asupra ţăranilor, ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere, şi se tranformă într-un soi de castă închisă.

Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim, al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Norvegia, lipsită de o nobilime puternică, este controlată prin intermediul baronilor danezi.

În aceste condiţii, către sfârşitul secolului al XVI-lea, în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648), Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia, în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar, iar apoi participarea, cu rezultate dezastruoase, la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului, şi să rezolve cele mai multe probleme personal, în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. În pofida dezastrelor militare, a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa, prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii, academie) şi sprijinirea universităţilor existente.
5.12. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos
Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională, Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul, care, născut şi educat în această regiune (1500, la Gand), îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale.

Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său, Filip al II-lea, care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii, şi, de asemenea, dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos, încă de la începutul domniei lui Filip. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite, cu interese divergente, dar care s-au manifestat, în anumite momente, de o manieră concertată împotriva Spaniei.

Opoziţia începe în rândul nobililor, care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma, sora naturală a lui Filip, care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia, şi era destul de străină realităţilor din zonă. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle, Zuichem şi Berlaymont. Nobilii se vedeau excluşi, prin rolul acestor personaje, de la luarea deciziilor, în care fuseseră implicaţi până atunci. De asemenea, adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor, prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate, la nivelul epocii, reprezentative. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate, eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară), încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania, persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii, chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică, sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini, ci rămăseseră catolici, iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. Existau însă şi aderenţi convinşi ai Reformei, în special în varianta calvinistă, şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei, ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică.

Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei, nobilimea, în tradiţia vechilor sale libertăţi, se manifestă prin petiţii. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle, consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines, figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor, şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce, în primăvara lui 1566, în decursul unei întrevederi, la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma, ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi, de altfel, în cerşetori) sunt numiţi gueux, termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. În decursul evenimentelor ce vor urma, apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion, datorită solicitărilor privind libertatea religioasă, şi aşa numiţii gueux d’état, care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor.

Pe de altă parte, nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism, mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate.

În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea, Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă, în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii), iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. Dar predicatorii calvini, nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici, au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă, soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă.

Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare, care nu doreau destabilizarea totală a ţării, astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. Campania în vederea înţelegerii religioase, prost văzută de intransigenţi, a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. La 1566 existau două mişcări diferite, cea nobiliară, cu caracter în primul rând politic, şi cea populară, iconoclastă, în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste, şi să obţină reprimarea pe plan local, prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte.

Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566, Filip al II-lea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba, cu 10 000 de soldaţi de elită, cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare, precum contele Egmont şi amiralul Hoorn, executaţi în 1568, în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat, în vreun fel, o trădare faţă de coroana spaniolă. Moartea celor doi, ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba, avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba, şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări, care, afectând comerţul şi meşteşugurile, se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. Opoziţia, care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari, fără a obţine însă rezultatele scontate, ia acum forma cetelor de răsculaţi, care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. „Calicii mării”, care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele, au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel, la gurile Meusei, oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult.

În contextul creat, între altele, şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu, spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice, dar înaintarea lor este dificilă. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit, la cererea sa, cu Luis de Requesens, care încearcă, pe lângă mijloacele militare, şi calea tratativelor, fără a putea însă promite, aşa cum cereau răsculaţii, garantarea libertăţii religioase. Requesens murea în 1576, şi până la numirea altui guvernator, zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea, în noiembrie 1576, la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. 7000 de localnici. Acest eveniment avea să determine elitele din sud, rămase încă loiale Spaniei, să se alieze cu provinciile nodice. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului, prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii, convocarea Statelor Generale, libertate religioasă (în esenţă, coexistenţa dintre catolicism şi calvinism), anularea măsurilor luate de Alba. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. La Gand, calvini radicali organizau o republică teocratică, după modelul celei de la Geneva. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578, dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille, în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi.

Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. În 1578, după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria, frate natural al lui Filip al II-lea, la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese, fiul Margaretei de Parma. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului, Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud.

Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice, menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. Unii şefi calvini, recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei, propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. În oraşele sudice precum Gand sau Bruxelles, proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale, partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund, al cărui exponent fusese Erasmus, şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania, decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. În aceste condiţii, nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia, în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos.

La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois, Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras, prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. Pacea de la Arras, din mai 1579, prevedea recunoaşterea autonomiei, rolul Statelor Generale, retragerea trupelor spaniole, conferirea funcţiilor importante autohtonilor, dar nu accepta decât cultul catolic.

Ca o reacţie la Uniunea de la Arras, peste câteva zile, la 23 ianuarie 1579, provinciile nordice Olanda, Zeelanda, Utrecht, Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht, căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia, Drenthe, Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers, Gand, Bruges, Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Astfel se puneau bazele unei organizări federative, care avea să capete consistenţă republicană. În nord, calvinismul a fost declarat religie oficială, chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Liderii calvini erau însă bine organizaţi, principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat), şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat, de către mase, cu patriotismul anti-spaniol. Cu toate acestea, a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice, iar în unele districte acesta a rămas până târziu o confesiune minoritară.

În 1581, Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. Conducătorul de fapt a fost, până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic, Wilhelm de Orania, stadhouder general. După moartea sa, conducerea a fost preluată de fiul său, Mauriciu de Orania.

Războiul dintre provinciile nordice, aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I, şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat, soldându-se cu progresul spaniolilor spre nord. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus, în cele din urmă, la o stabilizare a situaţiei. Pe de altă parte, Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. În 1598, Ţările de Jos, de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea, erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei, arhiducele Albert, ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani, care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. După Războiul de 30 de ani, independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice, separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli, zonele sudice numărau, în continuare, mai mulţi calvinişti decât cele nordice). Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală, Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. E adevărat însă că, în pofida rezistenţei lor comune, ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice, iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Nefiind religioasă, diferenţa nu era nici etnică, linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. S-ar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale, hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale, de natură culturală.

Începută de o manieră conservatoare, ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală, revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut, în cele din urmă, consecinţe revoluţionare, prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional.

În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional, efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: Olanda şi Belgia. Iar în plan religios, chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă, în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi.
5.13. Polonia
În secolul al XVI lea, în partea central-răsăriteană a Europei, Polonia, alături de Imperiul Otoman, era una dintre marile puteri. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite, respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania, cărora, în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia, cea mai mare parte a Ucrainei, inclusiv Kievul, ţinuturile baltice etc. Chiar şi Prusia, la începuturile sale era vasala regilor polonezi, ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice, inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze.

La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor, concomitent cu întărirea regimului feudal. Împrejurările interne, dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. O adunare specială, seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state, Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică, denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Se crea un singur organ central comun – seimul general. Pe lângă elegibilitatea regelui, acesta, întrunindu-se regulat şi periodic, decidea în ceea ce priveşte declararea războiului, încheierea păcii, mobilizarea armatei, revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor, aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare, cât şi puterea regală.

Monarhia ereditară era desfiinţată, conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei, urma să fie ales de nobili, depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii, respectiv administraţie, justiţie, finanţe şi armată. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574), devenit ulterior rege al Franţei, Ştefan Bathory (1575-1586), care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei, pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa, precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696).

Polonia a participat la Războiul de 30 de ani, susţinând activ pe habsburgi, ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor, atât din partea turcilor, cât şi din partea suedezilor care ulterior, pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia, provocând o situaţie deosebit de grea, denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”.

În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire, Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia, Suedia, Imperiul Otoman. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova, de la începutul secolului XVII, precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman, desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia, au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia, în apropiere de raiaua Hotinului. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte, declanşat odată cu asediul Vienei din 1683.

Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur, în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei, ca de altfel şi a Turciei. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii, ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală, instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi, conducători ai marilor familii nobiliare, deosebit de bogate, în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care, la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez, conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă, pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi, ortodoxii ruşi sau ucrainieni, turcii şi tătarii musulmani. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii, în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia, Prusia, Austria, care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei.

5.14. Rusia
Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei, fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul, Dver, Riazan, astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali, în Siberia. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea, fiul său, Vasile III continuă opera acestuia, unind Tscov şi Smolensk la statul rus.

După cucerirea Bizanţului de către otomani, cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol, iar Moscova devine « a treia Romă ».

Incontestabil, cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani, astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. Efectiv, Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani, respectiv din anul 1547, atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar, deci împărat). În anii următori el a promovat numeroase reforme, astfel a reorganizat justiţia, a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste, a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente, profesioniste, cea a streliţilor, a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi, el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor, cu reprezentanţi ai clerului, boierimii, negustorilor şi meşteşugarilor, instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei, precum stările generale în Franţa, cortesurile în Spania etc.

În contextul de atunci, a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale, călugăriri cu forţa, deportări, confiscarea averilor etc., ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. Pentru asigurarea veniturilor acesteia, întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare, opricina, ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a ţării, de unde au fost îndepărtaţi marii feudali, cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina, reprezentând, de regulă, teritorii periferice sărace. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită, cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale, a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel.

Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă, pe mai multe direcţii. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului, căruia i-a adăugat în 1556, tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus, stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală, unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk.

Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole, de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia, pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional, Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania, Polonia, Suedia şi Danemarca. Iniţial s-au obţinut unele victorii, pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme.

Oricum, la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598), ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei, secondată de Suedia împotriva Rusiei. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi, ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor, iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. S-a desfăşurat un război popular, condus de Minim şi Pojarski, care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. În aceste condiţii, în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov, care a domnit până în 1645, fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor, ce a condus destinele Rusiei până în 1917. În fapt, timp de peste 20 de ani, adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar, patriarhul Filaret. Rusia a trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk, de exemplu).

La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii, într-o stare de anarhie, ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar, Alexei Mihailovici (1645-1676), în Ucraina, sub conducerea hatmanului cazacilor, Bogdan Hmelniţki, a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. La 8 ianuarie 1654, o adunarea reprezentativă a ucrainienilor, rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. A urmat un război ruso-polonez, încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo, prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică, în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia, ceea ce a accentuat caracterul plurietnic, multinaţional al acestui stat.

După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682), urmat de Ivan al V lea, împreună cu fratele său vitreg, Petru I (1682-1696), cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar s-au accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. În statul rus economia era preponderent rurală, meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. Sporadic, în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi, extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. Existau relaţii feudale, predominând sistemul domeniilor boierimii, reprezentat alături de cel al bisericii.

Se apreciază că în a doua jumătate a sec. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute, ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi, precum zemski sobor. Încă de la început, ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului, bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. În guvernare ţarul era asistat, cu rol consultativ, de duma formată din curteni şi boieri. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei chiar în rândurile clerului. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat, el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei, iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste.

Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare, când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei.

5.15. Europa Centrală
5.15.1. Ungaria
Originari din zona munţilor Urali, cu o dublă origine, atât din continentul European, cât şi din cel asiatic, ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic, dincolo de Nistru, ocolind lanţul carpatic, au pătruns în câmpia Dunării de mijloc, stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. Treptat, acolo, şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest, de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038), devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi, cu forţa, drept Ştefan I, de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. Începând cu secolul al XI lea, treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri, integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală, voievodatul Transilvaniei, regatul Croaţiei etc. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301, fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană, germană, napolitană, respectiv dinastia Angelină, de Luxemburg, de Habsburg, Iagelo (poloneză), la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin, fiul românului Ioan Corvin, fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea, mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei, jucând un rol important datorită şi întinderii sale consistente, din Dalmaţia, de la ţărmurile Mării Adriatice, până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale.

În veacurile XIV şi XV, în mai multe rânduri, începând cu anul 1330, respectiv celebra victorie românească de la Posada, şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice.

În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei, după înstăpânirea treptată în Balcani, alături de Ţările Române, statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. Astfel, maghiarii au avut un rol important, alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara, circumscrise cronologic între anii 1442-1456, când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad, adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală, respectiv în lumea catolică a vremii, a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. Acesta a reuşit, cel puţin pentru o vreme, să controleze în mod centralizat teritoriul statului, înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. A reformat justiţia, dar şi armata şi birocraţia, înăsprind şi fiscalitatea. A avut relaţii complexe cu vecinii săi, respectiv cu Imperiul romano-german, cu Polonia, Cehia etc. Pentru puţină vreme, de exemplu, a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena, pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său, în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial.

După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. Regele decedat neavând urmaşi, următorii doi monarhi, Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul, politic, fiscal, militar etc. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. Între altele, în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi, în primul rând a ţărănimii aservite, supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul, precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. În acest context, în anul 1514, la îndemnul papei, în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. În tabăra de la Racoş, lângă Dunăre, s-a strâns o masă importantă de oameni, animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii, ca de exemplu anularea şerbiei. Astfel, acolo s-a strâns o armată de tip popular, feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor, teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. În acest context, cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal, sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă, de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara, după care o serie de conducători, în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi, urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni.

Trei ani mai târziu, în 1517, prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor, se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele, se întărea Unio trium nationum, alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor, secuilor şi saşilor, excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean, încorporat în regatul maghiar. Între altele, răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză, cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci, au dus la dispariţia statalităţii maghiare.

Urcat pe tron în 1520, sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei, deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. În anul 1521 Belgradul, punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. Cinci ani mai târziu, la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane, net superioare, atât din punct de vedere numeric, cât şi al înzestrării tehnice, mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege, înalţi prelaţi, nobili, până la ţărani de diverse neamuri, bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564), care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic, cât şi de Ioan Zapolia, fost voievod al Transilvaniei, ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. Profitând de luptele interne, otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii, având drept scop ocuparea Vienei, unde au suferit însă un eşec. În anii imediat următori, în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan, dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă, cel mai adesea victorioasă. În acest context, a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. Practic, atunci, în centrul Europei, respectiv în Ungaria, expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar, spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară, la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate, situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102.

În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda, căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei, cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi, Mureş, Tisa şi Dunăre. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului, precum şi Slovacia din jurul Bratislavei, cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei, cu centru la Zagreb, au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei, ca de altfel regi ai Boemiei, ai Croaţiei, principi ai Transilvaniei etc., fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte, căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. Tot atunci, la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei, aflat sub suzeranitate otomană, într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească, cu care de altfel a şi avut o serie de legături, nu o dată foarte strânse, datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600, ce a rămas apoi un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor.

Aşadar, spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci, în fapt Ungaria propriu-zisă, dintr-un stat pluri-etnic, multi-naţional, a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman, ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte, respectiv ţările române din imediata apropiere. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate, ceea ce a avut efecte negative în plan demografic, economic etc. asupra populaţiei maghiare. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei, în 1686, anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz, debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor, prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor, exercitată în diverse modalităţi, până la finele primei confragraţii mondiale.

5.15.2. Austria (Imperiul Austriac)
Statul austriac, devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern, şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156, dată considerată în general ca debut al statului austriac). Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor, precum Stiria, Carintia, Tirol, Salzburg, părţi ale viitoarei Slovenii etc. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană, Rudolf de Habsburg, în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. La început, cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite, ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. Între altele, politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. Astfel, Maximilian, devenit împărat între anii 1493-1519, a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului, precum Flandra, Ţările de Jos, Luxemburg, Bramant, Artois, Franche-Comte. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei, dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Astfel, Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german, dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă, în timp ce fratele său mai tânăr, Ferdinand, a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei, adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei, titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului, în toamna anului 1918.

Habsburgii, respectiv Carol Quintul, după 1519, în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene, au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei, Francisc I. Totodată, imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar, ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani, posesiunile Habsburgilor, inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice, până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor, respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Slovacia, părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia, la Marea Adriatică.

Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. În aceeaşi perioadă, în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate, atât lutheranismul, cât şi calvinismul.

Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici, otomanii. Astfel, în timpul împăratului Rudolf al II lea, care a trăit la Praga, s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606, în cadrul căruia, ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Deosebită pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648), Habsburgii au reuşit atunci, de exemplu, să supună definitiv Boemia, însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic, proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus, în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est, împotriva Imperiului Otoman, aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Astfel, după 1700, Habsburgii stăpâneau, în afara posesiunilor ereditare propriu-zise, Cehia, Slovacia, Croaţia, o bună parte a Ungariei, Transilvania, Ţările de Jos (Belgia), Milano, Regatul Neapolelui, Sicilia, Sardinia. Aceste teritorii însumau peste 600.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa, de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă.

Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială, ele întinzându-se, dispersat, de la Rin spre Câmpia rusă, din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. Era un stat multinaţional, cuprinzând popoare din cele mai diverse germani, cehi, maghiari, români, sârbi, italieni, francezi, flamanzi etc. Statul nu avea o unitate politică, juridică, fiscală etc. De fapt, fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală, organizare constituţională, aparat administrativ de tip guvernamental, adunări reprezentative etc. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului.

Şi în acest stat, în forme variate, uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate, ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional, cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale.

5.16. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII
Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Aşa cum s-a mai arătat, cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană, acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor, ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale, statutului politic, situaţiei religioase, a mozaicului de popoare precum greci, bulgari, albanezi, sârbi, slavo-macedoneni, parţial români balcanici etc. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre, datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală, propriile instituţii de tot felul, în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul, ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul.

În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice, din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. În spaţiul ex-iugoslav, după mai multe implicări, acţiuni ale Imperiului otoman, Imperiului habsburgic, republicii Veneţia, s-au creat trei realităţi politice distincte. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia, Serbia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei.

În cadrul unor relaţii internaţionale complexe, în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea, în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor, ce a integrat diferite popoare şi teritorii, precum posesiunile ereditare, o parte a Ungariei, Slovenia, o parte a Croaţiei etc.

În sfârşit, continuându-se realităţi mai vechi, de-a lungul litoralului adriatic, în principal în Dalmaţia, era prezentă şi dominaţia Veneţiei, mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara), Popatia şi Pola, Şimenic, Split, Bar etc.

În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic, trăind laolaltă sârbi, croaţi, români balcanici, italieni etc. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană, modul de viaţă era în bună măsură, în plan instituţional, material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian, respectiv a modelului italian. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic, dar şi comercial. Acolo, de altfel, au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. Strânsa legătură cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios, stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei.

Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii, Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte, sud estul Europei şi Levant pe de altă parte, rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. Mica republică de pe malul mării Adriatice, din multe puncte de vedere a evoluat puţin, în comparaţie cu veacurile anterioare, rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Braudel). Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice, prin Marele Consiliu, era deţinut de câteva zeci de nobili. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari, mici negustori, marinari şi chiar ţărani, precum şi un număr de aromâni, frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri, mai ales în calitatea lor de păstori, dar şi de meşteşugari, cărbănari etc.

Descoperirile geografice, aşa numita revoluţie a preţurilor, deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei, proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei, ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I, cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice.
6. Relaţiile internaţionale (sec. XVI-XVII)
În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii, cât şi în alte spaţii de pe mapamond.

Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan, o dată cu epopee descoperirilor geografice, demarararea unei ample expansiuni europene, proces ce a durat mai multe veacuri, întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale, cel spaniol şi cel portughez, realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. În fapt, în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental.

Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme, respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. Astfel, prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice, cel al „interesului de stat”, precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional, respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale.

Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese, perfecţionări sensibile în domeniul militar. Astfel, înnoirile precum introducerea armelor de foc, sistemele de fortificaţii, componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente, necesitând între altele sporite resurse demografice, economice, financiare etc.

În fapt, dincolo de expansiunea sa colonială, lumea europeană s-a confruntat în sec. al XVI lea şi în cel următor, cu câteva mari probleme, evident distincte, diferite, în părţile vestice, estice sau sud-estice ale continentului. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. Tot acolo, în părţile apusene, în cea de-a doua jumătate a veacului, s-au înfruntat, în condiţii complexe, cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare, într-un mod specific, să ajungă mari puteri, respectiv Spania, Anglia şi Franţa. La cealaltă extremitate a continentului european, teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani, ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”.

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă), devenită mai apoi, spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”, rezolvată parţial abia în veacul XX.

6.1. Războaiele italiene
Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. Într-o primă perioadă, ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519, a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic, în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei.

După ce în spaţiul italian, în a doua jumătate al secolului al XV lea, pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru, ce avea să fie ulterior teoretizat de N. Machiavelli, lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea, respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui, ducatul de Milano etc.) sau au căutat: Veneţia, Florenţa, statul papal, într-un fel sau altul, să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine

Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică, regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (1494-1495) a constituit doar începutul unui lung război. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni, dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. Temporar, Franţa a fost înfrântă, astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total.

Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani, în 1499, noul rege al Franţei, Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului, căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. Practic, după 1511, coaliţia antifranceză formată din italieni, spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme, pentru ca, prin tratatul de la Noyon, din 1516, preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice).

Practic, prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei, iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei.

Prin jocul moştenirilor, acesta dobândise, cel puţin teritorial, o situaţie preponderenta în Europa. Carol Quintul, considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo.

Era o ultimă tentativă de revigorare, respectiv de materializare a unui concept medieval, de altfel complet depăşit, cel al universalismului politic, diametral opus statelor centralizate, ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional.

În acest context, războaiele italiene s-au extins, transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei, cât şi în Peninsula Iberică.

În acest context, toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul, majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman, respectiv al păgânilor musulmani, împotriva Imperiului habsburgic. Luptele au avut o evoluţie dramatică, cu victorii schimbătoare. În bătălia de la Pavia, din 24 februarie 1525, trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie, luându-l prizonier pe regele Francis, dus apoi în captivitate în Spania, unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia, la Rin etc.

În faţa supremaţiei habsburgice, o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi.

În aceste condiţii, Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice), şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. În final, Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555, 1558, respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală, Franţa putând să-şi continue astfel, în timp, instaurarea sa, respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale.

Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. Mai multă vreme, la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. De asemenea, găsise aliaţi în Danemarca, Suedia, Polonia şi chiar Transilvania, în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico- statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic, respectiv al pactelor de familie, ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze, nu peste multă vreme, aşa numitul război de treizeci de ani, de fapt un prim război, cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană, şi de la Atlantic până la Carpaţi.

6.2. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident
Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul, respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. Totuşi, în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice, dar şi militare, şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi, între principalele state occidentale ale vremii, respectiv Spania, Franţa, Anglia, state în fruntea cărora, în acea perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei, între anii 1558-1603. o vreme, între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune, materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială, respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor, regina Angliei între anii 1553-1558.

Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia, Elisabeta I, când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate, Anglia promovează o netă politică antispaniolă. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă, rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic.

Iniţial, forţele engleze, mai ales corsarii, între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă, Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole, precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean, provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. De asemenea, după 1566, englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă.

În revanşă, spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. În final, Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei.

În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri, 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase, de un tonaj mai redus, cu 16000 de marinari conduşi de navigatori, mulţi renumiţi, precum Francisc Drake. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale, de furtuni, a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat, neînregistrându-se succese notabile de nici o parte, până la încheierea unei păci în anul 1604, care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune.
6.3. Războaiele religioase din Franţa
Timp de mai multe decenii, în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi, declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. Spania şi monarhul ei Filip al II lea, ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens, uman şi material.

Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. În mai multe rânduri, trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei, participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”, mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610).

Astfel, în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare, financiar şi uman, eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale.
6.4. Conflictele din răsăritul Europei
În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană, invocând, între altele, şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini, apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea de-a treia Romă. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus, atât spre Marea Baltică, cât şi spre Marea Neagră. În istoria statului rus din secolul al XVI lea, deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan, consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga.

Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice, desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei, acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică, ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. După moartea lui Ivan cel Groaznic, practic se stingea vechea dinastie rusească, începând o perioadă de frământări interne, ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii.

În jurul anului 1600 Polonia, deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin, rămânea încă în rândurile marilor puteri europene, stăpânind o bună parte a continentului, între Marea Neagră şi Marea Baltică. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării, ce au implicat şi spaţiul Moldovei, în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul, Polonia a încercat o expansiune spre răsărit.

Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova, în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612, ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov, întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917.

Războaiele dintre Rusia, Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani, încheindu-se prin păci separate în anii 1617, respectiv 1618, când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. De fapt, de-a lungul întregului secol al XVII lea, până la Petru cel Mare, a existat o stare de război cvasipermanentă, atât cu Polonia, cât şi Suedia.

În acest context, la 1654, reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor, prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus, realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667.

Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte, odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu.
6.5. Conflictele din sud-estul Europei
O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european, aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane, respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic, până la Dunăre, între stăpânirile efective ale Imperiului, urmaşii săi, pentru o vreme, au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european.

Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. Pe rând, au fost alipite imperiului Siria, Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Totodată, el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe, dobândind între altele cheile oraşelor sfinte, Mecca şi Medina.

Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul, deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif, cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. În această calitate, de califi, sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor.

Deja la moartea lui Selim I, Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Urmaşul său, Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. Astfel, el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane, unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri, stabiliţi în insula Rhodos. După eforturi militare susţinute, timp de aproape doi ani, insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman, puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta, continuând de acolo acţiunile antiotomane.

În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei, dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului.

Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul, important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică, respectiv spre Europa centrală. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs, în 1526, când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan.

Trei ani mai târziu, în anul 1529, în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice, Viena. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană, ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze, ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci.

După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european, inclusiv în cel germanic, până spre Bavaria, manifestându-se astfel, ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). În anul 1541, Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar, inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman, astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic.

Tot atunci, după o serie de frământări interne, materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, Transilvania, ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar, a devenit principat sub suzeranitate otomană. Spre sfârşitul vieţii sale, bătrân şi bolnav, Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc, unde, de altfel, a şi murit, fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. În câteva rânduri, Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei.

În cadrul politicii externe, un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. Astfel, s-a ajuns la o serie întreagă de înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei, în contextul înfruntării cu habsburgii, duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor, al situaţiei deosebite al unor occidentali, consfinţite prin tratate, acte sultanale etc.

La moartea sa, Imperiul se afla la apogeul puterii sale, cuprinzând, în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate, întregul spaţiu balcanic, ţările române, sudul Ucrainei şi al Rusiei, inclusiv Crimeea, Asia Mică, Siria, Iordania, Palestina, Irakul, parţial Iranul, precum şi Africa de Nord, din Egipt până în Tunis.

După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa, mai ales conflictul cu habsburgii, precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. Astfel, de exemplu, s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia, care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru, în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia, Spania şi papalitatea. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană, dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean.

În ultimele decenii ale secolului XVI, la o dată ce nu poate fi precizată, începea declinul otoman, materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi, spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului, în primul rând în spaţiul european.

Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. Între acestea, poate fi amintită de exemplu, înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă, a creştinilor, dintre anii 1594-1606, în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul, materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române.

S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia, între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani, în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667.

În a doua jumătate a secolului XVII, sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului, ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese, ca de exemplu anexarea Podoliei, inclusiv a forţăreţei Cameniţa, devenită raia, în anul 1676.

În acest context, marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. Cel de-al doilea asediu al Vienei, desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani, astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european, situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699, ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne.
6.6. Războiul de treizeci de ani
Incontestabil că la nivel european, la trecerea de la evul mediu la epoca modernă, cel mai important conflict internaţional, având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică, generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia, cât şi de raporturile dintre statele europene.

Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea, continuând şi la începutul celui următor, împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică, urmărind atât restaurarea autorităţii lor, respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania, cât şi reluarea mai vechii direcţii, la nivel continental, de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale, deci a unei supremaţii politice. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică, respectiv pe papalitate, acţionând şi ca un instrument al acesteia.

Contrareforma, sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi, care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia, principii catolici s-au grupat în Liga catolică. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani, relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care, într-un fel sau altul, se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. Astfel, de exemplu, Franţa se temea să nu fie prinsă între doi duşmani puternici, în sud Spania, iar la răsărit imperiul, care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Din această pricină, Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani, cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului.

Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german; Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar.

Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii, printre care se găsea şi Cehia. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh, ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării.

În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625); perioada daneză (1625-1629); perioada suedeză (1629-1635); perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648).

Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie, formată din nobili şi orăşeni cehi. În anul următor, pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea, catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului, o provincie din apusul Germaniei. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice, deci şeful principilor protestanţi din Germania.

Armata împăratului, ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică, a înfrânt pe cehi lângă Praga, la Muntele Alb (1629). Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe, în special pământuri, ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. Cehia a devenit o simplă provincie germană, pierzându-şi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare, ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi, precum Ian Amos Comenskky, Comenius.

După aceasta, conflictul s-a extins, abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat, alungând de acolo pe principele elector, în ajutorul căruia, cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii, alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni.

Astfel, principele protestant al Transilvaniei, Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii, inclusiv titlul de rege al Ungariei. A intervenit în ajutorul cehilor, atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei, precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein, foarte bun militar, dar şi politician ambiţios. El a reuşit în urma unor lupte navale, dar mai ales pe uscat, să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi, astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei.

Intervenţia Franţei, a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu, deocamdată timidă, a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei, pe valea Rinului, în Bavaria, Boemia etc. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein, ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului, chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare.

Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi, în Ţările de Jos, pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei, invadat vremelnic de trupe spaniole. Au reintrat în război şi suedezii, Franţei alăturându-i-se Olanda, Transilvania, Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele, nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii...una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample, anume trecerea, în Europa ooccidentală şi centrală, de la Europa medievală la timpurile moderne”.

Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659), respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici, la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648, respectiv 24 octombrie 1648. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic, precum şi problema unei viitoare hărţi politice, evident în favoarea, prin achiziţii teritoriale, a învingătorilor.

În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale, practic independente, cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană, deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate, deci limitate, de o dietă imperială.

Se punea astfel capăt practic politicii, în lumea germană a casei de Austria, ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. Se consemna eşecul reconquiestei catolice, instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană, catolică şi calvină. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio, eius religio”. Astfel, era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială, consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX.

Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale, începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei, în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich.

Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei, controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului, precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg).

Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene.

În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente, modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare, s-a reliefat importanţa diplomaţiei, a relaţiilor dintre state.

Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou, a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu, cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). Între altele, interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice.

Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. În sfârşit, atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale, precum suveranitatea statelor, egalitatea lor juridică etc., constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius.

Nu poate fi ignorată nici realitatea că, cel puţin pentru o vreme, după 1660, Franţa a devenit prima putere continentală, instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european, înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial.

7. Biserica şi viaţa religioasă
7.1. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea
Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. În rândurile credincioşilor, imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. Pe de altă parte, contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte, ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu, de aceea, problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo.

Pentru asigurarea mântuirii, chiar în această formă, creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate.