Cuvânt înainte

1.3.1. Politeisme şi animisme

In spaţiul oriental, în general se constată continuitatea, religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii.

In India, budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Hr. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor, budismul dispare practic din ţara sa de origine, unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă.

În schimb, între secolul VI î. Hr. şi secolul V d. Hr., se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”, în care mitologia vedică este reinterpretată, în parte şi datorită influenţei budismului. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale, teoria castelor, tehnicile yoga, problemele teologice, etc. Religie politeistă, hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi, dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale, dintre care Krishna şi Rama), Shiva, şi o mare zeiţă, care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte, abluţiunile rituale, ofrandele şi libaţiile.

In secolul al XVI-lea, pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice, apare religia sikh. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani, abolirea sistemului castelor, un monoteism consecvent. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli, religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare.

Tot în secolul al XVI-lea, în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste, şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Fiind o creaţie artificială, care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg, această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului.

In China, budismul pătrunde din secolul al II-lea d.Hr., şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. In vremea dinastiilor Sui şi Tang, cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului, care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Acesta, devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911, continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul, pe tot parcursul evului mediu, în sistemul specific chinez al „celor trei religii” .

Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia, care au adoptat budismul (secolul IV d. Hr. Coreea, sec. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea).

În Japonia, budismul coexistă cu religia naţională, shintoismul, politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. In concepţia japoneză, din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi, Izanami şi Izanagi, din care apar apoi celelalte zităţi. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu, zeiţa soarelui. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private, altare aflate în locuinţele credincioşilor.

Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor, în secolul al XVI-lea, de culte animiste, şamanism şi religii politeiste. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni, s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud, din spaţiul marilor civilizaţii maya, aztecă şi incaşă. Aceste religii au un panteon foarte complex, cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul, cartoful), elementelor naturale (cer, soare, lună, apă, etc.), cu eroi civilizatori şi salvatori. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere, sunt practicate sacrificii umane. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare, spre soare-apune, care, conform profeţiei, urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl, Viracocha). Acest mit a sost, de altfel, utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş, prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă.

Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte, dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus), abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii, venerează spiritele strămoşilor, au o serie de practici şamanice. Începând din nordul continentului, sub influenţa arabă, islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre.

1. 3. 2. Marile monoteisme

În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme, creştinismul şi iudaismul. Sub posibila lor influenţă, dar bazându-se pe evoluţia locală, apare, în secolul al VII-lea, în Peninsula Arabică, un al treilea mare monoteism al lumii, islamul.

Islamul a fost întemeiat de Muhammad, născut pe la 570 în familia Hasim, tribul Quraish, din Mecca. Prin arhanghelul Gabriel, profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros, care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah, creatorul lumii şi al oamenilor, divinitate unică, transcendentă, atotputernică şi atotprezentă, căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin, fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios, de tipul sfinţilor intercesori, chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Primul între aceşti aleşi este Muhammad, Profetul (Rasul), simplu muritor, însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii, înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini.

Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului, către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă, care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba, mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia, caracterul nedrept al sclaviei. În urma unor complexe evoluţii politice, doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia, ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului, au loc o serie de conflicte pentru succesiune, care au avut efect în planul doctrinar, apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor.

Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului, care provin din Fatima, fiica acestuia, şi Ali, ginerele său. Ca atare, singurii califi legitimi au fost Ali, fii acestuia Hasan şi Husein, născuţi din Fatima, şi Muhammad, un fiu natural al lui Ali. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit, ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte, de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Şiiţi refuză sunna, tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). Din rândul şiiţilor se desprind alte curente, între care duodecimanii, (partizanii ideii imamului ascuns, un fiu secret al lui Hasan, care va reveni ca Mahdi, stăpân al Universului), septimanii, care au întemeiat califatul fatimid din Egipt, ismaeliţii sau Asasinii, o ramură a acestora din urmă, etc.

Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Hr. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. Centrul vieţi religioase, ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi, se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Sinagogile, apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î.Hr. ca locuri de studiu şi de cult, au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor, interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă, prin dezvoltarea Mişnei, colecţie de legi rabinice, şi a Talmudului, comentarii la Mişna. De asemenea, de prin secolul al IV-lea d.Hr. se dezvoltă Cabala, formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu, suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini.

Supus persecuţiilor în Imperiul roman, mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat, iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea, şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. Se spune că pe la 958, chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism, şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului, iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Convins de argumentele iudaice, el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul.

Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”, în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină, fiind exponenţi de seamă ai platonismului (ca Solomon ibn Gabirol, sec. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492), persecutaţi în ţările occidentale, evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei, unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice, într-o relativă linişte, până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă.
Creştinismul, devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea, îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă, cu vocaţie misionară. Spre sfârşitul perioadei medievale, biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme, care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale, ca şi eşecul final al mişcării conciliare, care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris , demonstrau gravitatea acestor probleme. În cele din urmă, pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne, s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea, care avea să rupă unitatea bisericii occidentale.

2. Civilizaţiile extraeuropene
2. 1. China
2. 1. 2. Caracteristici generale
China se prezenta, la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu, ca un mozaic de populaţii, cu limbi şi culturi diferite, între care populaţia Han era majoritară, dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez, articulat, în mare, de-a lungul celor două axe majore, Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud.

China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale, în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Imperiul chinez este unul universal, căci împăratul este considerat Fiul Cerului, şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului, taoismului şi budismului, religii care nu se exclud reciproc, deşi uneori pot exista conflicte, şi se armonizează cu cultul strămoşilor.

Continuitatea, în pofida momentelor de ruptură, este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii, fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente, al unei culori şi al unui punct cardinal. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne, la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618), Tang (618-907), Song (960-1279), Yuan (1279-1368, dinastie de origine mongolă), Ming (1368-1644). Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului, numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate.

Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii, populaţii originare în regiunile nordice, atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez, barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze, şi în cele din urmă prin a se siniza.

Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene, care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. Acest sistem, atestat încă din dinastia Han, a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian, din dinastia Tang (680). Examenele erau scrise, şi verificau cultura generală a candidaţilor, cunoaşterea doctrinei confucianiste, abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. În timpul dinastiei Ming, fără să se renunţe cu totul la mandarini, în conducere au fost preferaţi eunucii, iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe, primul împărat de origine ţărănească.

Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat, cu şase ministere (afaceri publice, finanţe, armată, justiţie, lucrări publice, culte) ; Consiliul de Stat, alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari, Cancelaria imperială, care transcria şi controla decretele imperiale, Marele Secretariat imperial, care redacta textele oficiale. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni, care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar.

În ceea ce priveşte armata, în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei, adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat, şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. Acestea au fost înlocuite cu mercenari, fapt ce a grevat profund cheltuielile statului, fără însă ca eficienţa trupelor, mereu mai numeroase, să crească proporţional. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză.
2.1.2. Evoluţii politice
Printr-o interesantă coincidenţă istorică, şi în China, ca şi în Europa, din secolul al III-lea, o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică, economică, demografică, asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez, cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii, fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă), Tuo ba (sau Tabghatch), populaţie de origine turco-mongolă, Ruan ruan, care par să fi fost avari. În nord, între 311, anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436, când nordul este reunificat de către dinastia Wei, hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. Această perioadă este numită, în mod tradiţional, "a celor şaisprezece regate". După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare, a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. În această perioadă tulbure, când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud, dincolo de Fluviul Galben, contribuind la sinizarea acestei regiuni, locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită.

Reunificarea a fost opera nordului, în timpul dinastiei Sui (581-618), care, în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă, a reuşit să reorganizeze imperiul. A fost stabilizată economia, prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi, pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud), prin unificarea monetară, s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii, prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ, întărindu-se funcţionarea celor şase ministere, iar sistemul de examene a fost reluat, ceea ce a contribuit, mai ales în perioada următoare, la reconstituirea unui corp competent de funcţionari.

Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord, către Asia Centrală şi către Coreea. Pericolul reprezentat de neamurile turcice, foarte importante în perioadele precedente, s-a diminuat, Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză, iar Japonia, în absenţa oricărei dominaţii politice chineze, s-a sinizat din punct de vedere cultural. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea, China cunoaşte o perioadă dificilă, pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere, ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705), care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate, dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene, care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. Forţele centrifuge, regionalismele, revoltele unor populaţii non-Han conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea", a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă, An Lu shan, care reuşeşte să cucerească, în 755, Chang an, capitala imperiului. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor, care obţin, în 751, victoria pe râul Talas, oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului, până atunci budistă. Puterea centrală încearcă să reacţioneze, introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri, impozite indirecte pe sare, ceai, băuturi alcolice), reforme administrative şi militare. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste, care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă, ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii, scutite de taxe şi de serviciul militar). Pentru a mări masa de contribuabili, călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală, pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate, clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede, pentru a relansa circulaţia monetară.

Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang, al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907, de conducătorul unei revolte ţărăneşti. Până în 960, teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe, care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord, sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". Turcii, uigurii, kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. În această perioadă, sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică, datorată şi refugiaţilor din nord, dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. O transformare profundă afecta societatea chineză, prin constituirea categoriei negustorilor, care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. De partea poporului prin origine, negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor, şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor.

Unificarea este reuşită, aproape fără luptă, de Zhao Kuang yin, care instaurează dinastia Song (960-1279). Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme, în schimb, din nord s-a exercitat o continuă presiune, de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez, taie Drumul Mătăsii, pretind şi obţin tributuri. În secolul XI, Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară, Manciuria) şi stabilesc statul Liao, după model chinez, cu capitala în zona actualului Beijing. În 1038, populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227, datorită mongolilor. Din 1115, djurceţii, care fuseseră subordonaţi statului Liao, se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus, unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat, întemeind proprie lor dinastie, Jin, ceea ce conduce, pentru un secol şi jumătate, la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă, în 1234. În sud se reconstituia dinastia Song, sub numele Song de Sud, care va conduce această parte a Chinei până la cucerirea mongolă, desăvârşită în 1279, după ce, în 1271, noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan.

Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu, în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice, administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini, tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi, în pofida restaurării sistemului examenelor de stat, care avea însă doar un caracter formal. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad, distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni, destinate hergheliilor şefilor militari. De asemenea, au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli, antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi, cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor, cu staţii de cai de schimb. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc, unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »).

La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare, între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. Se instaura o dinastie de origine ţărănească, în frunte cu fostul şef al mişcării populare, care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist, acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei, prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. Teoretic, dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare, dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. Oamenii aveau statute profesionale rigide, transmise ereditar. Puterea imperială devenise despotică, nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini, ca în epoca Song. Marele Secretariat imperial e suprimat, iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului, care realiza astfel o importantă concentrare de putere.

Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni, precum Coreea, Vietnam, Japonia.

Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. În funcţie de relief, caracteristici climatice şi de civilizaţie, China medievală era impărţită în două mari zone, China de Nord, dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic, şi China de sud, aflată într-o poziţie inferioară. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han, cele mai importante în imperiu, şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical, datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor, şi a permis o creştere demografică pe care, raportată la condiţiile epocii, o putem considera explozivă. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori, cei mai mulţi în zonele sudice. Raportul demografic se inversase astfel, devenind de 1 la 2 între nord şi sud. În aceste condiţii, două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe, de ordin tehnologic, cultural, în general.

Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor, astfel încât, în sud, acestea există în număr mic. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. Astfel, munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. Pe de altă parte, creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor, deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută, animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Astfel, în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă, ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei, unde alimentaţia se bazează pe alte principii. De altfel, cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei, în diferite etape ale istoriei, vin din aceste regiuni nordice.

Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni, a căror forţă de muncă este foarte ieftină. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se desprindă. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. Numărul mare de locuitori, care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state, a devenit, în cele din urmă, un fel de capcană pentru civilizaţia chineză.
2.1.3. Religia
In China, pe tot parcursul evului mediu, se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”, confucianismul, daoismul şi budismul.

Confucianismul, bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. al VI-lea î. Hr.), latinizat de iezuiţi în Confucius, devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului, judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ, dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală, centrându-se în jurul conceptului Ren, umanitate, virtute omenească. Aceasta presupune o anumită conduită socială, Li, concept ce desemnează atât riturile, cât şi regulile de convieţuire civilizată. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau, pentru confucianişti, de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni, fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită, respect pentru superiori sau vârstnici, consideraţie pentru ceilalţi.

Convieţuirea, în general paşnică, a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. Astfel, epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste, pornită, în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini, de la ideea identităţii culturale specifice chineze, care ar fi fost reprezentată de confucianism. Această sinteză a înglobat elemente budiste, dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice, în scopul de a oferi o armătură religioasă, filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite, „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073), urmat de numeroşi alţi gânditori, dintre care figuri dominante sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085), orientat mai mult spre idealism, şi Cheng Yi (1033-1107), care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200), reprezentant al şcolii Raţiunii, întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China, dar şi în Coreea şi Japonia. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii, cât în expunerea novatoare, într-o cuprinzătoare sinteză, a ideilor înaintaşilor.

Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192), ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. Antiintelectualist, Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile, ci să-şi observe propriul spirit, şi să aibă încredere doar în propria sa fire.

Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi, acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan.

Daoismul ar fi fost întemeiat, potrivit legendei, de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius, Lao Zi. Literal, dao înseamnă cale, ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Din punct de vedere metafizic, Dao este principiul superior, care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang, devenind astfel un principiu de ordine naturală, morală şi politică. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă, întrucât introducea în suflet multiplicitatea, opusă unităţii reprezentată de Dao. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Din secolele III-IV, daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului, influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el.

Budismul pătrunsese din secolul I d.Hr., şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han, fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul, de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. In vremea dinastiilor Sui şi Tang, cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. De asemenea, budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic, el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate, poeţi, scriitori artişti. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de intense persecuţii ale budismului, care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Budismul chinez, profund influenţat de taoism, rămâne însă, în evul mediu o religie importantă şi influentă.

Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia, care au adoptat budismul (secolul IV d. Hr. Coreea, sec. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea).

2.1.4. Cultura
Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez, prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. Pe de altă parte, nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe, cele mai importante fiind cele indiene, cele venite din Asia Centrală, din partea kitanilor, djurceţilor şi mongolilor, şi ulterior, mai ales după cucerirea mongolă, cele islamice. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale, după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming.

La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie, cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric, dar influentă pe plan social şi politic. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte, indiferent de originea lor socială, în urma promovării unor examene, a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale, şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul, mai ales în oraşe, iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local, dar şi în capitală, uneori chiar în palatul imperial, în prezenţa suveranului.

La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit, în afară de sistemul examenelor, care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe, şi scrierea. China reprezenta de fapt, în evul mediu, un conglomerat de popoare, cu limbi diferite, cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. Notând idei, şi nu sunete, aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez, indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare, de exemplu a poeziei, deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice, fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă, pentru populaţiile din Asia Centrală, cele coreeană sau japoneză,etc.

Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. Hr.), chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare, precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia), care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. De asemenea, tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez, iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată, se pare, prin secolul al XIV-lea, în Coreea. Totuşi, tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni, pentru că el necesita mii de caractere, iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. Oricum, difuzarea operelor scrise, inclusiv al ilustraţiilor, s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă.

Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea, în China epocii Song, a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale, reprezentate de oraşe, pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură, cum au fost negustorii, care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. Cunoscând mai puţin limba clasică, arhaică, în care erau scrise marile texte literare şi filosofice, aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. Povestirile, teatrul, noul gen al « simplelor note », reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură, toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane.

Desigur, mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor, literaţii-funcţionari, dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale, principalul focar cultural al Chinei medievale.

Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad, căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului, se dezvoltă filologia clasică, epigrafia, arheologia chiar. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han, dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor, contribuind la dezvoltarea artelor plastice. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale, în general privind dinastiile precedente. Astfel, în vremea dinastiei Song se realizează, din ordin imperial, de către Ou Yang Xiu, Cronica Tang, publicată în 1060. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică, tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song, realizată de Si Ma Guang.

Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii, realizate în zeci de volume, şi răspândite unele prin intermediul tiparului. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian, în 22. 937 de capitole, realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming, Yong Le, rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900.

Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang, ilustrate de genul ci, mici poeme lirice, cu metrică strictă, compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi, cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. În epoca Yuan, pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu, de asemenea strâns legată de muzică, aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş, chitara cu trei coarde, etc .)

Proza literară este ilustrată de numeroase genuri, teatrul, mai ales cel în limbile vorbite, romanul, dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate, realizt în secolul al XIV-lea, spre sfârşitul dinastiei Yan, de către Luo Guanzhong. Tot un roman istoric, şi la care Lou Guangzhong a colaborat, pe cât se pare, a fost cel realizat de Shi Nai An, tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor .

Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste, deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. De asemenea, pătrund influenţe mongole şi musulmane, manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan, în oraşul « purpuriu », interzis celor de rând). Arhitectura chineză tindea spre eliminarea senzaţiei de materialitate, de apăsare, de aceea construcţiile sunt zvelte. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor, care uneori sunt chiar eliminaţi, ci stâlpilor sau coloanelor. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză, acesta evită linia dreaptă, considerată « moartă », utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. Sculptura chineză nu are, în general, rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni, uneori chiar miniaturală, realizată cu ajutorul unor materiale diferite, dar în rândul cărora de o favoare deosebită s-a bucurat jadul.

Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze, precum pictura, pe hârtie sau pe mătase, ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor, caligrafia, strâns legată de poezie şi de literatură, producţia de porţelanuri şi lacuri. De exemplu, producţia de porţelan atinge apogeul, atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming, în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale.

Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est, iar după sporirea contactelor cu europenii, acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă.