Cuvânt înainte

7.2. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea

O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex, cu caracter religios, social-politic şi ideologic, prin care, în secolul al XVI-lea, se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa.

In general, termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate, dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut, prin ricoşeu, consecinţe şi asupra catolicismului. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică, prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma, acea reformatio in capite et in membris, cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor, de a stopa progresele noilor culte, eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea, astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă.
7.2.1. Reforma protestantă
În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante, se face apel la o multitudine de factori, aparţinând diferitelor domenii, religios şi intelectual, economic şi social, politic şi naţional, fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Există o serie de aspecte generale, dar dincolo de acestea, în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei, trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice.

7.2.1.1.Factori religioşi şi intelectuali

1.Nesiguranţa mântuirii.

Într-o lume în care războaiele, molimele, foametea erau realităţi frecvente, moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă, aşa cum ne mărturiseşte arta. Din secolul al XIV-lea, după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani, temele macabre, mai ales „Dansul macabru”, care îi antrenează pe toţi muritorii, într-o manieră „democratică”, neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale, sunt o prezenţă constantă în orizontul cultural al oamenilor medievali, exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism, fie la o viaţă pasională, după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. În plan religios, o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. În acest sens, sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului, mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand, unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală, din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime, la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor, al sfintelor moaşte, pelerinajele, toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate.

2. Individualismul

Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient, care pun accentul pe om ca persoană, şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată, să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social, acum se preconizează, cel puţin teoretic, ideea eliberării individului, şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii.

3. Starea bisericii

In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. In Occident, în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau, existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini, dar care le aduceau beneficii materiale, mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma, pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale, sau la curţi ale principilor, lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. În pofida reformei gregoriene, clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari, iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. Activitatea de susţinători ai culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut, în mod poate greu de înţeles astăzi, pe termen scurt, consecinţe negative asupra Bisericii, fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril, adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă, întrucât priveau arta ca pe un lux inutil, şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. Evident, luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor.

Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale, căci ele reprezentau, am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii, elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt.

4. 
   Condiţiile culturale
   

Bipolaritatea culturală, (ştiutorii şi neştiutorii de carte), şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului, dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu.

Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani, pentru bărbaţi dar şi pentru femei, obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”, în care căsătoriile se contractau devreme, în timpul pubertăţii. În aceste condiţii, argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici, mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat.

Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe, care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. De asemenea, progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici.

Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie, facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite, iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. De altfel, rolul tiparului în succesul reformei este foarte important, datorită climatului intelectual pe care îl favorizează, întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice, dar şi a operelor umaniştilor. Aceştia, preocupaţi de întoarcerea la surse, dezvoltă exegeza filologică, prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. De exemplu, o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla, în secolul al XV-lea, a falsităţii Donaţiei lui Constantin, document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament, întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta, denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu, stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice, ceea ce justifica acum contestarea lor.

În concluzie, se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase, morale, intelectuale.

7.2.1.2. Factori economico-sociali

Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând.

De exemplu, Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă, chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia, prin „inventarea” Purgatoriului, al treilea loc destinat, în principal, să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor, „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”, şi ca atare dobânda nu e permisă, intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”, angajată pe calea profitului de tip capitalist.

Pe de altă parte, bogăţia bisericii, mai ales cea funciară, suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice, mai ales din partea aristocraţiei. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi, o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german.

7.2.1.3. Factori politici

În succesul pe care l-a cunoscut Reforma, un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern, care evolua în direcţia naţională, şi universalismul Bisericii romane, care se prezenta ca un organism supranaţional. Statele pornite pe calea modernizării, şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu, doreau să elimine un centru concurent de putere, care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor, ci în exterior, la Roma. Din aceste motive, privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere, deschizând calea spre secularizare şi laicizare, cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei, Francisc I şi papă, monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. In alte condiţii, monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri, datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte, pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. În general însă, această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe, cantoane, principate. Cu excepţia Angliei, unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici, nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei.

Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe, datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente, apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther, şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide), sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii), autoritatea exclusivă a Bibliei, care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura).

7.2.2. Doctrina luterană

Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505, în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică, promite să se călugărească dacă scapă). Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe, care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. În 1515, papa Leon al X-lea, dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma, însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Luther nu apreciază scopul nobil al papei, şi în 1517, la universitatea din Wittemberg unde era profesor, susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther, care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa, Frederic cel Înţelept. După o aparentă înţelegere cu paplitatea, survenită în 1519, Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea, fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică, dar Luther, încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea, arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Se declanşase conflictul deschis, şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă, dându-i garanţii ferme de securitate, la dieta de la Worms. Acolo, în 1521, Luther refuză să renunţe la convingerile sale, şi dieta îl declară în afara legii, putând fi prins şi ucis de oricine. Pe drumul de întoarcere însă, este „răpit” de oamenii electorului de Saxa, care îl ascunde în castelul de la Wartburg. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei, şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare, traduce în germană Noul Testament (1522), după ediţia realizată de Erasmus. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament, realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă, dar şi în constituirea limbii germane literare. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să împărtăşească soarta lui Ian Hus, căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători, oferindu-i astfel protecţia popularităţii.

Pe de altă parte, ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii, din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526), având ca principal conducător pe Thomas Munzer. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale, după aceea, în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia, a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. Răscoala este înfrântă, ceea ce, pe termen lung, a contribuit la întărirea şerbiei.

In 1526, dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii, şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. În 1529, când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare, şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri, şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. Au loc şi clarificări doctrinare, în 1530 Melanchton, discipol apropiat al lui Luther, redactează Confesiunea de la Augsburg, document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden, care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther, prin pacea de la Augsburg, care în 1555 statua principiul cuius regio, eius religio( a cui este conducerea, a aceluia este şi religia). Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase, ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie, putea părăsi, în anumite condiţii, principatul. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană, sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă, dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu, care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă, pomeni, pelerinaje, cumpărarea de indulgenţe, etc.). De asemenea, era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu, fără mijlocirea bisericii şi a preotului, întrucât credinciosul, care are acces la Biblia tradusă în limba sa, poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. Fiecare credincios devine el însuşi preot, şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare, nici valabile, cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei, singurele pomenite explicit în Evanghelii. În fond, esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia, sola fide, sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc, numai prin credinţă, numai prin Scriptură).

7.2.3. Doctrina calvinistă

Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564), care şi-a latinizat numele în Calvinus. Născut într-o familie de jurişti, Calvin face studii de drept, greacă, ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. Cucerit de ideile lutherane, se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor, şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez, refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra, sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. Reîntors în Franţa, este nevoit din nou să fugă, datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant, în 1534, şi de data aceasta se refugiază la Bassel, unde redactează opera sa esenţială, Instituţiile religiei creştine, publicată prima dată în latină, în 1536. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva, unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538, implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante, dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Pleacă la Strasbourg, unde rămâne până în 1541, data reîntoarcerii la Geneva. Sub conducerea sa, oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei, unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler, nici liturghie, altar, icoane, iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Serviciul religios este realizat de pastori, care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie, şi care au ca principal rol predica. Ei nu sunt preoţi, întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii, şi întrucât orice creştin este preot, datorită contactului său direct cu Biblia.

Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. În viziunea sa, Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om, care nu se poate mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii.
7.2.4. Răspândirea Reformei
Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea.

În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca.

În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului.

Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune.

Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor.

Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc.

O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios.
7.3. Reforma catolică
Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la contestările venite din partea protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice.
7.3.1. Conciliul din Trento

Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma.

În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste.

În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt:

-capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii;

-limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici);

-mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi);

-Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două);

-este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici);

-sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale;

-este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor.

-este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară).

-se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei;

-este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii.
7.3.2. Ordinele religioase
În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism, instrumente utile au fost ordinele religioase, reformate sau nou înfiinţate. Astfel, s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori, franciscanii şi dominicanii, ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări, precum capucinii, franciscani dornici să revină la puritatea iniţială, care dobândesc individualitate din 1619.

Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă, cea a clericilor regulari - preoţi mireni care se reunesc în congregaţii, depun jurăminte, dar continuă să acţioneze printre laici, fără să fie legaţi de un teritoriu anume, predicând, oferind învăţătură acestora, jucând rolul unor directori de conştiinţă. Între aceştia s-au afirmat teatinii, somascii, barnabiţii.

Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula), la Brescia, în 1535, din iniţiativa Angelei Merici.

În Spania, Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite, iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina, pe vremea cruciadelor, şi fusese recunoscut de papă în 1226, transformându-se apoi, după eşecul definitiv al cruciadelor, în ordin cerşetor).

Din 1524, la Roma, în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii, preoţi care trăiau în comunitate, punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului, pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii.

Dintre ordinele religioase nou infiinţate, cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit, întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale, metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. Prin disciplina sa riguroasă, organizarea cvasi-militară, prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă, prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor, indiferent de confesiune, ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism, iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia.

7.3.4. Consecinţele Reformei catolice
Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante, întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice, dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o, cu puţine schimbări, până astăzi. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor, înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. După Trento, religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei, pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu, chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor, pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Pe termen lung, rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale, mai accentuată în zonele reformate, dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Prin măsurile de reformă interioară, biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice, şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria, Bavaria, Polonia). Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană, în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier, considerat apostolul Indiei, Chinei, Japoniei.
7.3.5. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea
Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt, întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene, pe o linie care s-a observat că urmează, în mare, vechiul limes roman. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa, Spania), şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia), sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german, spaţiul scandinav).

Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului, insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului, al lumii oraşelor state, cantoanelor, micilor principate. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime, contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă, dinamică, unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei, cum s-a întâmplat în Italia, unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. De asemenea, unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei, cum ar fi cazul Peninsulei Iberice, unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile.

În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi, cum ar fi Suedia, ieşită din uniunea de la Kalmar, şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică, Prusia, stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg, Marele Maestru teuton, a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni, Provinciile Unite (viitoarea Olandă), unde lupta împotriva dominaţiei spaniole

s-a folosit de argumentul calvinismului.

Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic, contribuind, ca în Anglia, la dezvoltarea capitalismului, iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa.

O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului, care fusese anunţat de spiritul Renaşterii, dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii, de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea, de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită.

7.4. Ortodoxia în secolele XVI-XVII
În timp ce în Apus, confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate, în jumătatea răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. Ortodoxia, fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa, menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu, a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic, în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol.

În fapt, întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor, practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. O dată cu intrarea sa în Constantinopol, Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof, Ghenadios Scolarios, primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Prin reglementări specifice, lui şi urmaşilor săi, precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii, o serie de scutiri, precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate, probleme de educaţie, starea civilă a populaţiei etc.

Cu alte cuvinte, o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii, nu o dată brutale, în viaţa populaţiei ortodoxe, începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane, cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. Între altele, intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor, unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu, în secolul XVII, marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria, după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638).

Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea, când sultanii au devenit şi califi, au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate, fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană, unii creştini au îmbrăţişat islamul, destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. Astfel de cazuri au fost în Albania, Bosnia, în părţi ale Asiei Mici, fără însă a fi avut un caracter masiv. Destul de rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini, mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman.

Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare, înregistrându-se mai ales, după dispariţia ca urmare a cuceririlor, a patriarhiilor slave din Balcani, o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia, Alexandria sau Ierusalim care, de altfel, stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor.

O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei, mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit, ca şi prin o serie de misionari. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. Astfel, o parte din ortodoxii din Polonia, unde populaţia era predominant catolică, respectiv un număr de ucrainieni, au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei, între anii 1685-1688, habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite, numită şi greco-catolice în Transilvania. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia, Bosnia, Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale, nestoriană şi monofizită.

Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. Imediat după apariţia lor, de exemplu, în cazul Transilvaniei, unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther, cât şi ale lui Calvin, mai cu seamă între saşi, respectiv unguri. În 1543, Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase, dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii, căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism, dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest, canonizat ulterior, de mitropolitul Simion Ştefan, mitropolitul Sava Brancovici, de asemenea canonizat şi alţii, ce au fost sprijiniţi şi de confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris, mitropolitul Petru Movilă etc.

În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului, ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. Astfel, în biserica ortodoxă, în secolul al XVII-lea, s-au ţinut la Costantinopol, Kiev, Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă, respingând mai cu seamă idei calvinizante. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi, ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului, autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină, tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor.

O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci, însă pe termen lung, mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală, fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan.

În secolul al XVII lea, treptat, în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”, ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh, mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov, al cărui fiu, adolescent, Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri.

La mijlocul secolului XVII, patriarhul rus Nikon (1652-1658), considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual, precum şi o serie de inovaţii, a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi, mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare.

În Balcani, ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos, unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene.

Nu lipsită de importanţă, ba dimpotrivă, a fost legătura
Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti.
8. Cultura
8.1. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu
“Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără, toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Între suferinţă şi bucurie, între nenorocire şi fericire, distanţa părea mai mare decât ne pare nouă ; tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut, aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ».

Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu, carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. Întoarcerea spre sine, o anumită nelinişte, o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor.

În plan spiritual, criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată, datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare, şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. De acum înainte, distincţia între biserica invizibilă, adevărată şi eternă, şi instituţia vizibilă, pieritoare, amestecată în treburile lumeşti, devine tot mai importantă, cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea.

În transformarea sensibilităţilor, un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante, angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment.

Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe, apoi, din 1409, chiar în trei, contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor, pricipilor, regilor, al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea, răspândită printre unii creştini, că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai.

Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor, care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit, trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului, la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. Astfel, această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale, gesturi dezordonate şi reacţii violente, ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei, ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic.

Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite, aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. De exemplu, dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude, în cazul aceloraşi persoane, căutarea volupăţii celei mai carnale. Ïn cazul jocului de şah, asociat de noi cu un comportament aristocratic, aflăm de la cronicari că jucătorii, adesea prinţi sau capete încoronate, se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. În viaţa religioasă, caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului, se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. De exemplu, Henric Suso, mare mistic german, autorul unor opere de mare elevaţie, obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri, în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce.

Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile, şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie, conform caracterizărilor psihologilor, neintegrate. Forme de comportament şi de sensibilitate, orizonturi total diferite pot coexista, se pot combina sau opune unele altora. Desigur, impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora, deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului, dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei, spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate, care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere, fără a apela la intermediari. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice, a unor temeri ancestrale, a unor emoţii necontrolate. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă, de bună calitate. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii.

În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIII-XIV, sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. Sentimentul morţii existase şi înainte, dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre, memento mori fiind una din temele lor predilecte, insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi, De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea.

Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii, răspândite mai ales în Italia, din secolul al XIII-lea, şi mai ales Dansul macabru, dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit, în secolul al XV-lea, în cimitirul Inocenţilor din Paris. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii, care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască, fără a face distincţie de vârstă, sex, stare socială sau profesională. Aceste teme inspiră şi lucrări literare, precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca, în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică.

Această angoasă în faţa morţii, ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea, dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare, este probabil efectul predicilor, meditaţiilor, povestirilor pioase tot atât cât al războaielor, calamităţilor naturale, al epidemiilor ce marchează epoca. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară, a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ.

Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea, şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340, este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti, în care virtuţi şi vicii sunt personificate, iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. Rămas neterminat, romanul este continuat, câteva decenii mai târziu, de Jean de Meung, care îl transformă într-o adevărată enciclopedie, destul de searbădă pe alocuri, a cunoştinţelor epocii sale. Slăvirea femeii, caracteristică iubirii curteneşti, este înlocuită cu misoginismul tipic medieval, de sorginte clericală, dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. În partea da doua a Romanului Trandafirului, lumea e prezentată mult mai realist, cu luminile, dar mai ales cu umbrele sale.

Acelaşi spirit nou, care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii, este ilustrat de Romanul lui Renart, sau Romanul Vulpoiului. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi, care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop, Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul, personajul ambiguu din miturile multor popoare, care pune la cale tot soiul de înşelătorii, sau trucuri, prin care uneori se creează, mai bine sau mai rău, părţi ale lumii, alteori se distrug. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite, sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale, şi el iese de cele mai multe ori victorios, deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. A favoriza astfel un personaj în fond negativ, şi adesea odios, făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate, pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre ticăloşiile sale. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri, fiecare povestind o anume aventură a lui Renart, sau Reinecke, cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale, a nobililor şi a oamenilor bisericii, la adresa iubirii curteneşti, false şi artificiale, de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. Dacă lucrurile stau astfel, critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi, întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute.

Aceeaşi epocă, atât de contradictorie, după cum am prezentat-o mai sus, a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală.

Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu, pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o, se numără Dante Alighieri.

Dante s-a născut la Florenţa în 1265, a studiat retorica şi medicina, a participat la campanii militare, s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi, mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor, în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri, total devotaţi papei, Dante este exilat din oraşul său, în 1302. Exilul i-a marcat puternic opera, în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. Moare la Ravenna, în 1321.

Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia, tratat despre importanţa limbii italiene, pe care el o consideră ca unitară, în pofida diferenţierilor dialectale certe, şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. De altfel, el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică.

De monarchia este un tratat de filosofie politică, în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal, care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat, independent de papalitate, întreaga societate umană. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi, Albert cel Mare şi Toma din Aquino. Partizan al supremaţiei pontificale, Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna, arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului, nu îi datorează însă şi existenţa.

Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. În Vita nuova, în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou, Guinizelli şi Cavalcanti, el scrie o sensibilă poezie de dragoste, realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică, dedicată Beatricei Portinari.

Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia, căreia urmaşii, începând cu Boccacio, i-au adăugat epitetul de Divina, vastă sinteză a concepţiilor filosofice, teologice, politice ale epocii în general şi ale autorului în special. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo, structurată în Infern, Purgatoriu şi Paradis, Dante expune concepţia sa asupra destinului uman, supus planului Providenţei Divine, dar guvernat de liberul arbitru, care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu, de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux, ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi, datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice, inclusiv papi, în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială, precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale, alături de arta sa poetică desăvârşită, conferă perenitate operei sale.

Mult mai medieval în concepţii, deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. 1465), definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu, este poetul francez François Villon. Licenţiat al Universităţii din Paris, Villon refuză totuşi înrădăcinarea, ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii, şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente, că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri, iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi, care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Se aseamănă astfel, din punct de vedere al biografiei, cu goliarzii, de care îl separă totuşi mentalitatea, mult mai frământată în cazul lui Villon, şi opera sa poetică realizată în franceză. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament, diată ironică în versuri, în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri, într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. Marele Testament , compus spre 1461, cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse, este opera sa capitală, cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste, dar şi balade armonios integrate în întreg. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie, de regretul pentru irosirea propriei vieţi, melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată), reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. La 33 de ani, urma lui Villon se pierdea, dar poeziile sale i-au supravieţuit, învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului, modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană.

În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate, ce prevesteşte Renaşterea. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio.

Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante, dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. Cel mai erudit om al vremii sale, umanist pasionat de manuscrisele antice, Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. Scrie opere în latină, precum poemul eroic Africa,, dedicat lui Scipio Africanul, făuritor al măreţiei Romei, dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. Istoria a reţinut operele sale în italiană, dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul, cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii, sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei, au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire, un pretext pentru exerciţii poetice gratuite, Petrarca a reacţionat, arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală, şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală, aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Animam cum corpore amavi, spune el, arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. El depăşea astfel concepţia trubadurilor, care cântau cel mai adesea o imagine ideală, lipsită de orice concreteţe, promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti, e o femeie în carne şi oase, ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente, uneori caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii, alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste.

Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică, autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale, Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”, cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale, fiind preluate din nuvele anterioare, sau chiar din povestiri de origine folclorică, Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea, în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală, presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Desigur, există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar, în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul, uneori fericit, alteori tragic, ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea, spiritul, autonomia omului, care poate înfrânge adversităţile, ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii, şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice, rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului, ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc », locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Dar nu trebuie să uităm, că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora, tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia, caracterizată, bineînţeles, nu atât de nobleţea sângelui, ci de cea a sufletului. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire, ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă, fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic, exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale, iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic, ci cel cultural. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze, Decameronul rămâne ca o operă vie, monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste.

Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian, şi ideile lui, ca şi tehnica sa literară, au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval, Geoffroy Chaucer (1340-1400). Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent, punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. Fiu al unui negustor de vinuri, ajunge în slujba curţii engleze, unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie, intitulat Troilus şi Cresida. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury, vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă, ca şi unele din subiecte, Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez, prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. Ca şi la Boccaccio, satira, chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii, condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie, pentru ipocrizie, lăcomie, aplecarea spre cele lumeşti. Tot ca la modelul său italian, cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor, şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată, depozitara unor idealuri valoroase, dar care, pare să fie conştient autorul, au început să fie depăşite de realităţi. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară, şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise.

Evul mediu, care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar, se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare, care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii, chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval.