Cuvânt înainte

8.3. Renaşterea artistică şi literară

8.3.1. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice
În plan artistic, renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor, ceea ce conduce la o creştere a specializării. Ca şi umaniştii, artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul, de unde şi numele de “gotic”, în sens peiorativ, de barbar, dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit).

Şi în plan artistic, cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. De aceea, renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia, datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale, prezenţa pronunţată a vestigiilor romane, începutul săpăturilor arheologice, redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. I).

Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii, prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii, care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc, întruchipare a forţei şi frumuseţii, şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul, mai întâi masculin, apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman, pentru a ilustra simetria perfectă, extrem de valorizată. Tot de la antici era preluat genul portretului, şi al sculpturilor ecvestre, prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. Ca materiale, în afară de piatră şi marmură, utilizate pe tot parcursul evului mediu, se foloseşte tot mai mult şi bronzul, neglijat în perioada anterioară. Pe de altă parte însă, nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor, inspiraţia religioasă rămâne esenţială. De exemplu, la Boticelli, din circa 150 de tablouri, în jur de 100 au teme legate de creştinism.

Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie, sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman, se revine la folosirea coloanelor în arhitectura, sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura, se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. Fie că e vorba de pictură, sculptură sau arhitectură, se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor, pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul), sunt preluate teme mitologice, dar continuă să domine temele religioase creştine. Pe de altă parte, în acest domeniu, realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei.

În Italia a fost descoperită perspectiva lineară, prin care iluzia spaţiului, adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină, variaţii de tonuri, în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională.

Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera, fresca), îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet), ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat, deoarece se puteau rula. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei, teme, compoziţii renascentiste. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia, după începutul războaielor italiene. Acesta, dincolo de consecinţele sale reprobabile, a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia.

8.3.2. Arhitectura

În arhitectură, linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare, erau realizate la scară umană, si insistau pe armonia proporţiilor. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă, ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic), sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma, al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). De asemenea, se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic, doric, corintic). Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice, edificii publice sau clădiri particulare. Castelul de tip feudal, de pe domeniul rural, lasă locul vilei urbane, mai propice locuirii şi mai elegantă. Continuă să se construiască şi castele, însă în noul stil, cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara, din Franţa, realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri, pilaştri, frize), urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez, mai clasicist (faţade plate, ferestre înalte, succesiune strictă a celor trei ordine antice, lucarne sub acoperiş, etc.).

8.3.3. Pictura

Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât, spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale, nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). Artiştii au avut astfel mai multă libertate, au inovat mai mult. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei, care permitea crearea iluziei de volum al figurilor, de adâncime în interiorul compoziţiei. De exemplu, Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica, realizarea camerelor obscure, etc). Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană.

De asemenea, punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck, pictori flamanzi, a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. Leonardo da Vinci, prin sfumato, redă contururi vaporoase, parţial contopite cu fundalul. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor, chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite.
Principalele şcoli artistice
Dincolo de trăsăturile comune, există şi diferenţe, variante locale, caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli, dintre care prima, în ordine cronologică şi a importanţei, a fost cea florentină. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine, aici s-au definit, în secolul al XV-lea, trăsături esenţiale ale artei, s-au format şi s-au afirmat artişti precum Donatello, Boticelli (1445-1510), Leonardo da Vinci (1452-1519), Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Războaiele italiene, izgonirea Medicilor, teocraţia instaurată de Savonarola au condus, la sfârşitul secolului, la plecarea multor artişti către ale spaţii.

Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa, beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti, fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo, Rafael Sanzio (1483-1520), Donato Bramante.

La Veneţia, răscruce de drumuri comerciale, arta este marcată de multiple influenţe, între care rămâne importantă, în secolul al XV-lea, cea bizantină. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene.

Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume, precum Milano, aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza, Parma, unde se afirmă Corregio (cca. 1489-1534), Padova, unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano.

Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564), sculptor , pictor, arhitect, poet.

Michelangelo s-a format la Florenţa, în atelierul unui sculptor vestit al epocii, Ghirlandaio, şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. S-a afirmat la început ca sculptor, creaţii precum Pieta, David, aducându-i celebritatea. Papa Iuliu al II-lea, din familia Medici, îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt, dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor, impresionante prin modernitatea lor, pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. (După lucrări la Florenţa, unde realizează noua sacristie San Lorenzo, destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici, pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi, ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii, Aurorei şi Crepusculului, e rechemat la Roma. Redevenit pictor, realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi, în altarul Capelei Sixtine. În tot acest timp, Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat.

Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei, cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516), Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). În Germania, Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor, dar mai ales ca gravor, realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite ; de asemenea, Hans Holbein (1497-1543), devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. În Spania, pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos, numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii, în spiritul propagat de Contrareformă.
8.3.4. Sculptura
În sculptură, influenţa antică s-a putut manifesta mai direct, datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. Pe de altă parte, nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului, care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane, către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. Lorenzo Ghiberti (1378-1455), Filippo Brunelleschi (1377-1466), Donatello (1386-1466), Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri, înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo.

O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571), rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni, cât prin operele de orfevrărie.