Cuvânt înainte

8.3.5. Renaşterea literară

Profund marcaţi de ideile umaniste, prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă, în general, în operele lor, încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin, de a se autodepăşi. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea, inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor, în traduceri latine, a operelor lui Homer, operele dramatice (comedia, tragedia), poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet, rondel, romanul alegoric, istoriografia, etc.

Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. Frunuseţea înseamnă armonie, ca şi la antici, şi astfel ceea ce este armonios, echilibrat, este mai aproape de divin.

Renaşterea literară, ca şi cea artistică, începe mai de timpuriu în Italia, unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor, readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate, păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii.

La începuturile Renaşterii, considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu, Dante Alighieri (1265-1321), a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie, operă care a creat, într-un anumit fel, limba italiană literară. Giovanni Boccacio (1313-1375), autor al Decameronului, culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374), poet sensibil, care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află, de asemenea, la începuturile Renaşterii literare.

Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso, Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat, sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland, cruciadele), pe care le tratează însă în forme noi, şi cărora le atribuie înţelesuri moderne.

Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane, Nicolo Machiavelli (1469-1527), secretar al republicii florentine, este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. Autorul unor interesante Istorii florentine, Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele, manual de teorie şi practică politică. Pesimist, covins că natura umană e în esenţă rea, Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară, şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic, dar justificate de raţiunea de stat.

În Franţa, Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea, ca urmare a influenţei manifestate de italieni, dar şi în urma evoluţiilor interne. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada, grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Unii dintre aceşti poeţi, precum Pierre de Ronsard (1524-1585), în Iubirile, au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii, şi au creat opere viabile, la rândul lor modele pentru urmaşi. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze, care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne.

Lucrările lui François Rabelais (c.1490-1533), Gargantua, şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor, şi cu o teribilă poftă de mâncare, eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit, caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului, de umorul adesea grosier, dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile.

În Anglia, Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII, perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea.

Thomas Morus (1477-1535), consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei, executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană, propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale, din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut, şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca, ulterior, numele ei să devină un substantiv comun, desemnând toate lucrările care propun o societate ideală, plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit.

Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne, probabil, englezul William Shakespeare (1564-1616), creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale, dar transfigurate creator de talentul său dramatic. Antoniu şi Cleopatra, Regele Lear, Hamlet, Romeo şi Julieta, Furtuna, A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea, datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie, datorită valorii universale a concluziilor acestora. În afara pieselor de teatru, Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea, regretul în faţa trecerii timpului, ideea că arta poate da eternitate iubirii. Prin intreaga sa creaţie, poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare, şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută.

În Spania, Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”, care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Este perioada supremaţiei politice, militare şi economice spaniole, ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi.

Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti, în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi, aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile, dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători.

O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia, ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635), autor a peste 2000 de piese, majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular, şi Calderon de la Barca (1600-1681), cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis).

Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616), autor de nuvele, romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei), rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. Puritatea morală, idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea, făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. Înfrângerea sa finală, când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. Evul mediu cavaleresc, idealizat, a dispărut o dată pentru totdeauna, şi i-a luat locul o societate modernă, dar sărăcită în planul moral şi comportamental.

8.3.5. Dezvoltarea spiritului ştiinţific
Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie, dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă, şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. Aceastea nu au reuşit în totalitate, întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire.

Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este, probabil, cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543), în De revolutionibus orbium caelestium, din 1543. Acesta susţinea, spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment, că Soarele, nu pământul, se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil, ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui.

Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă, şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. Dar cercetările astronomice au continuat, mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601), astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. Johannes Kepler (1571-1630), astronom german, este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice, nu circulare, cum se credea până atunci, şi că soarele se află nu în centrul, ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi.

Au mai fost realizate unele progrese în anatomie, datorită disecţiilor, interzise până atunci de Biserică. Astfel, Andreas Vesalius (1514-1554), care publică în 1543 De humani corporis fabrica, a putut avansa, datorită observaţiilor proprii, critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628).

În trigonometrie, ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476), cunoscut ca Regiomontanus.

Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale, prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea.

8.3.6. Muzica
Apar mutaţii şi în muzică, prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia, liedul şi cântecul coral în Imperiu, chanson în Franţa. Muzica religioasă, care evoluează şi ea, adesea datorită reformei, începe să lase loc şi muzicii profane. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres, Clement Jannequin, Palestrina, etc.)
8.3.7. Concluzii
Apărută în Italia, Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei, conducând la mutaţii în plan artistic, literar. ştiinţific, dar şi comportamental. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav, maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă, mai puţin receptive la noile tendinţe, precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat, cu un important decalaj temporal).

Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe, adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic, ştiinţific, literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre.

8.4. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei
8.4.1. Rusia

Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut, predominantă fiind oralitatea, în diversele ei forme de manifestare. Odată cu secolul al XVI-lea, mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite, invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea, cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii, respectiv Faptele apostolilor, Ceaslovul etc. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric, respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. Astfel, au fost grupate la un loc, în douăsprezece volume, Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale, alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon, cuprinzând circa 20.000 pagini şi 10.000 de ilustraţii, cuprinzând atât elemente de istorie rusească, cât şi altele de istorie universală. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.

În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese, coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu, tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300.000 de abecedare. În continuare, un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie, respectiv redactarea unor lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane, continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor, sub titlul de Domostroi.

Sub influenţa bizantino-ortodoxă, multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală, iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc.

Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia, în condiţii complexe, legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei, ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului, cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. A avut o activitate culturală deosebită. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească, având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident, precum şi un personal didactic temeinic pregătit, ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi, Moscova etc. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. Pe lângă aceasta, în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă, fie pentru necesităţile cultului, fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul, ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. Cea mai însemnată dintre cărţile sale, ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. De fapt, cu Petru Movilă debuta prezenţa românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir.

Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele, respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ, ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. În secolul al XVI-lea în artă, cu precădere în arhitectură, s-a creat un nou stil, atât în domeniul edificiilor bisericeşti, cât şi al unor construcţii laice, mai cu seamă destinate scopurilor militare. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă, cu bază octogonală. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult, miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea, când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase, mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. Totuşi, cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu, abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă, timidă şi sinuoasă, de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri.

8.4.2. Cultura popoarelor sud-est europene sec. XVI-XVII
Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. În cursul cuceririi, ca şi mai târziu, au avut loc o serie de distrugeri, pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. Se ştie că în evul mediu biserica, respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. Ori în o serie de zone, de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Multe dintre acestea, inclusiv cele de la muntele Athos, important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.

Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare, în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Manifestările culturale au fost în general modeste, cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi, mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Moştenirea culturlă s-a transmis totui, adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta, mai cu seamă în aşezămintele monahale. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi, s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora, producţia originală fiind foarte modestă. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Acolo, ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi, dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească, slavona, cât şi în limba vorbită de popor. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila, mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu, precum şi unele biserici din Sofia, Plovdiv, Târnovo. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine, cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice, de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism.

Cărturarii erau mai ales clerici, ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sud-slavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac, ce a avut un periplu pe la Târnovo, Constantinopol, Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti), trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului, de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident.

Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban, unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi, părintele „renaşterii bulgare”. Practic, în domeniul artelor, de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane.

Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi, croaţi, macedoneni etc.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Astfel, în părţile apropiate de Marea Adriatică, în oraşele Dalmaţiei, în Istria, în o parte a Croaţiei şi Sloveniei, au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii, iar mai târziu a reformei. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte, relativ numeroase, atât din rândurile populaţiei slave, cât şi a italienilor, clerici, negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică, în care era larg răspândită şi limba latină, existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. Astfel, J. Pribojevici, precursor al iugoslovenismului, în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor, precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă.

Începând cu Primoz Trubar, cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia, traducător al Bibliei în limba populară, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată.

Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia, de către autori croaţi şi sloveni, uneori pe bază de documente, în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice, evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini, amândoi raguzani. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită, uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor, considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor, precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. M. Orbini, în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. O figură aparte, asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul Roger Boscovici, matematician, astronom, fizician şi filosof, cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. În zona dalmatină, mai ales la Ragusa, s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice, lirice sau epice, dramatice etc. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. Gundulici, considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne.

În spaţiul stăpânit de otomani, biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară, autori anonimi creând proverbe, basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. În acea perioadă s-au cristalizat şi s-au transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr, ciclul despre Marco Cralievici etc.

Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie, precum Ohrida, Peci, Milesevo, unde se transcriau manuscrise, se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine, respectiv culegeri de texte, majoritatea religioase, dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric, respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe, precum cel denumit al lui Brancovici, ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români, în special despre Mihai Viteazul.

În domeniul artelor, manifestările au fost modeste. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri, mai ales la Ohrida şi Peci, însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. Predomina tradiţionalismul, arareori artiştii se apropiau de realităţi, iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. Alături de ortodoxi, în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană, mai ales în mediul urban. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei, multe din acestea având şi un rol cultural, posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale, cele mai multe cu conţinut religios, dar şi cu caracter literar şi artistic. În spaţiul sârbo-macedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice, geamii, hamame etc., realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. Imediat după cucerire, în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane, unde se predau dreptul musulman, limbile orientale, matematică etc. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu.

Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală, respectiv italiană, datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural, instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. Totuşi, în secolul al XVI lea, Gjon Buzuku a publicat, de pe poziţii catolice, o carte de rugăciuni: Beshari, prima apariţie în limba albaneză. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. Astfel, de exemplu, au funcţionat acolo atât medrese, şcoli confesionale musulmane, cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit, într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii, respectiv românii balcanici (Moscopole)
8.4.4. Cultura otomană
Perioada clasică a Imperiului otoman, în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura, ştiinţa şi arta turcească. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor, precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie.

O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. Astfel, medrese, şcoli de tip primar, funcţionau pe lângă moschei, numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. Acolo era un învăţământ elementar religios, pentru băieţi, pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. De fapt, aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte, precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. În Capitală exista o şcoală superioară, înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia, ce a devenit practic o instituţie de tip universitar, cum o desemna de altfel şi numele Casa Ştiinţei, unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema.

O serie de sultani, în epoca clasică, urmaţi de viziri şi mari demnitari, au ocrotit cultura, şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. Astfel, de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul, dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii, promovând totodată ca mecenaţi, creatori de cultură, în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. Mai mult decât în alte părţi ale continentului, în lumea otomană a fost cultivat genul poetic, alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă, gustul pentru frumos, erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli, ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. I s-au adăugat şi alţii, cu creaţii epice, imnuri, multe cu încărcătură mistică etc. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki.

Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice, menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi, serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele, inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. Un domeniu aparte, original, ce a fost cultivat, a fost cel al geografiei istorice. Astfel, marele amiral Piri Reis (1470-1554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă, recent descoperită de Columb, dar şi cu o serie de date ce figurează acolo, necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian, Golful Persic, spaţiul pontic etc.

În secolul al XVI lea, o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative, mai cu seamă în vremea sultanului Soliman, ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor, precum medicină, matematici, astronomie etc. Astfel de exemplu, a fost cultivată deosebit astronomia, urmându-se o tradiţie orientală. În 1575, în capitală, a fost înfiinţat un observator astronomic, care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti, ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic, nu şi în cel european renascentist.

Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. Acolo au fost ridicate însemnate monumente, precum Moscheea lui Selim I, moschea Seyhzade, moschea Suleymanie etc., ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588), supranumit Michelangelo al Turciei. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică, fost o vreme ienicer, a devenit arhitect, sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul, monumente unice în lumea islamică. A mai lăsat urmaşilor medrese, mausolee, spitale, baraje şi apeducte, poduri etc. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului, excepţie făcând Moschea Albastră, ridicată la începutul secolului XVII în capitală, considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor.

Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman, în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică, pentru miniaturistică de tot felul, pentru gravurile în metal etc., tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. În spaţiul cultural constantinopolitan, în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir, devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane, pe lângă cea românească.