Cuvânt înainte

Decăderea califatului arab

Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici.

Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul.

Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.
2.5.4. Cultura islamică
În perioada medievală, în lumea arabo-islamică, la fel ca şi în cea creştină, religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale, pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. Artele, literatura, ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Desigur, în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei, dar acestea au fost întotdeauna, ca şi în Europa creştină, suspecte.

O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. Este de netăgăduit că arabii, în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină, persană, indiană sau chineză, au preluat o serie de elemente, pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei, contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, se poate spune că arabii, la fel ca bizantinii sau occidentalii, sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. Pe de altă parte însă, culturii islamice nu i se poate nega originalitatea, bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad, sau pe creaţiile noi, inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. Astfel, ştiinţele profane, sau “ştiinţe ale anticilor”, bazate pe tradiţii preislamice, erau clar distinse de ştiinţele musulmane, reprezentate de exegeza coranică, gramatica şi dreptul. De aceea, analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală, între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe.

Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante, şi se află la apogeul dezvoltării sale, sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului, pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia, Asia Centrală, India, pe vivacitatea religiei, care continuă să se definească, prin confruntările de idei.

Ca şi în spaţiul european, cultura, înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală, este în primul rând un « paşaport social ». De altfel, numele islamic al acesteia este adab, ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate, şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval, accentul nu era pus pe inovaţie, pe originalitate, ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. Pe de altă parte, arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului, facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii, uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla), a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune, ajutau la realizarea partajelor succesorale, etc. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice.

Literatura arabă s-a constituit, pe de o parte, pe baza Coranului, cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă, transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca, iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. După epoca traducerilor din greacă sau persană, care au marcat primele secole ale Islamului, s-a trecut la o elaborare mai originală, dar care datorează, de asemenea, destul de mult vechilor modele, mai ales celor persane. Astfel, după primele secole, în care araba este singura limbă de cultură, pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial, accesibil doar câtorva iniţiaţi, se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană.

Învăţământul în lumea islamică este, în principal, subsumat teologiei, elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei, numite madrasa.

Dincolo de acest nivel elementar, există şi instituţii corespunzătoare, într-un anumit sens, universităţilor europene, plasate mai ales în marile oraşe, care constituie şi principalele centre de cultură. În epoca de aur a culturii arabo-islamice, întinsă până spre secolul al XIII-lea, califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului, contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate, precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. În marile oraşe, ca la Basra, Kufa, Bagdad, de exemplu, se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice, dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat.

Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic, datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad, care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită, şafiită, hanbalită, hanafită.

Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată, cuprinzând genuri vechi, preislamice, precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda), dar şi creaţii noi, tributare influenţelor exterioare. La începutul perioadei noastre, cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient, ci în Spania, precum Ibn Hazm, autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe, cât cele persane, numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. XI), Hafiz, Saadi, fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. Proza, cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi », fixate în scris în secolul al XIV-lea, dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri, este profund tributară modelelor orientale mai vechi, preluate prin filieră persană.

O valoare deosebită, recunoscută şi azi, o are istoriografia. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul, hadith. Dacă tipul cronicii universale, inspirat de modelul creştin, sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia, “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun, din secolul al XV-lea, constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei.

Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine, iar minaretul, definitoriu pentru arhitectura islamică, a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene, fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. Palatele califale, la rândul lor, au fost construite după modelul celor iraniene. Baia musulmană, hammam, este de fapt preluarea termelor romane, dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. Pe de altă parte, se constituie şi şcoli artistice regionale, precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei, cea fatimidă din Egipt, care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea, cea andaluză din Spania, reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. Ca elemente decorative, arta islamică a preluat sculptura, mozaicurile, frescele. Datorită interdicţiilor coranice, decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la reprezentarea figurii umane, în celebrele sale miniaturi). Decorul zoomorf, vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone.

Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. Astfel, arabescul, stilizare a motivelor vegetale, a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă, folosit la construcţii din Spania musulmană, ar fi putut sta la baza arcului ogival, esenţial în dezvoltarea goticului european.

Artele minore au fost, de asemenea, strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi, dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo », de exemplu), sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Bijuteriile, prelucrarea lemnului şi a fildeşului, ceramica smălţuită, adesea cu reflexe metalice, covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac, toate acestea au constituit obiecte de lux, pătrunse şi în Europa, fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Influenţa artei musulmane asupra celei europene, deşi greu de decelat în proporţiile sale precise, nu poate fi negată.

Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine, în filosofia greacă, moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini, după cucerirea provinciilor orientale. Pe de altă parte, Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XII-XIII pe Aristotel, cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale, prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului.

Pornind de la o tradiţie deja venerabilă, filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina, născut în 980, lângă Buhara, într-o familie de şiiţi duodecimani). Personalitate enciclopedică, el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea, dacă nu şi mai târziu. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel, o summa care trata probleme de metafizică, logică şi fizică, lucrări filosofice originale, o imensă enciclopedie, pierdută din păcate în cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. Sistemul său filosofic, profund tributar lui Aristotel, face totuşi concesii teologiei, căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine, emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească.

Filosof, poet şi jurist, Ibn Hazm (1013-1063), născut la Cordoba, este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme, Colierul porumbiţei, care se inspiră din Banchetul lui Platon. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii, care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată, subliniind, evident, superioritatea musulmanilor.

Ibn Bağğa, numit de latini Avempace, prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare, maestrul lui Thoma d’Aquino.

Ibn Roşd, Averroes pentru occidentalii europeni, este considerat cel mai mare filosof musulman, cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia, justificându-i pertinenţa demersului. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni, care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate, al religiei şi al filosofiei). Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna, cosmologia sa fiind pur aristoteliciană, lipsită de compromisuri cu teologia. Materia este pentru el principiu de individuaţie, dar individualul e coruptibil, ca atare imortalitatea este doar impersonală. O astfel de teză, care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului, nu putea decât să suscite vii împotriviri, atât din partea teologilor musulmani, cât şi a celor creştini. În secolul al XIII-lea, în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini, dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale, unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală.

Mistica musulmană, situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie, a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia; mort în 1240 la Damasc). Colierul înţelepciunii, considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane, deşi lipsit de un plan sistematic, reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică, şi de asemenea, asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale, căreia trebuie să-i răspundă dragostea acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane.