Cuvîntul autorului

Tic însă nu-i mai permise. Îşi închipuia că ospătarul, bătrîn cum era, perindase cel puţin o sută douăzeci şi trei de restaurante. Îl întrebă direct:

― Aţi putea să ne ajutaţi să ieşim dintr-o încurcătură?

Ca prin farmec, chelnerul se schimbă la faţă. Nu mai era omul politicos şi servil dinainte. Părea gata să se azvîrle asupra celor doi clienţi. Noroc că Dan sesiză, din instinct de conservare, marea primejdie. Scoase o bancnotă de douăzeci şi cinci de lei o dată cu batista şi se grăbi să-şi şteargă nasul. Privirile de Argus ale ospătarului străluciră o fracţiune de se­cundă, apoi faţa lui se îmbogăţi cu o expresie pe care nici cei mai duioşi bunici n-ar fi capabili s-o arate nepoţilor ascultători.

― Extraordinar! Cum să nu vă ajut? Dacă-mi permiteţi, pot să aştept să-mi plătiţi mîine consumaţia. Mi s-a mai întîmplat chestia asta şi alte dăţi.

Zîmbetul lui era duios, înţelegător. Lui Tic i se păru însă că urechile i se lungesc şi i se lăţesc, pentru a auzi fără greş răspunsul. De aceea se hotărî să-l liniştească definitiv:

― Nu de bani este vorba. Avem chiar prea mulţi. Şi s-ar putea să avem şi bani străini. Nu ştim sigur, pentru că plicul l-am lăsat acasă. Dacă nu reuşim să-l găsim pe cel care l-a pierdut.

― Aţi găsit un plic cu bani? întrebă ospătarul, dovedind o foarte vie perspicacitate cînd era vorba de probleme pecu­niare. L-aţi găsit pe stradă sau acasă?

― Nu ştim dacă are bani în el, răspunse Tic. S-ar putea, pentru că nu e chiar atît de subţire.

― Şi nu l-aţi desfăcut? Extraordinar!

De astă dată, expresia lui favorită îşi găsise locul. Iar uimirea de pe faţa lui nu mai era prefăcută.

Dan sesiză planul ciufuliciului şi se grăbi să-i sară în ajutor:

― Din păcate, plicul nu are adresă. Nici un semn, ca să ştim cui îi aparţine.

Chelnerul era pe cale să-şi amintească o întîmplare recen­tă. Pentru că nu zăbovi decît o clipă. În momentul cînd tresări şi cînd îşi duse mîna la buzunar, pentru a constata că nu mai are o anumită "chestie", probabil un plic, Tic era gata cu completarea:

― Am văzut cînd l-a scăpat cineva, cînd i-a căzut jos din buzunar, dar n-am apucat să i-l dăm. Persoana respectivă se urcase în autobuz şi autobuzul demarase.

― Extraordinar! se miră iarăşi chelnerul, schimbîndu-şi planul şi fizionomia. Am cîţiva nepoţi care, dacă-mi permiteţi, au prostul obicei să-şi pună banii în plicuri. De cîte ori nu le-am spus să-şi scrie măcar numele pe plic. Desigur că nu m-au ascultat. Aţi văzut pe persoana aceea la faţă?

― Cum să nu! spuse Tic, cu hotărîrea de a ucide în faşă orice manevră a ospătarului. Am şi stat de vorbă cu el. E un om tînăr, poate că nici nu are treizeci de ani. Din păcate, nu ştim cum îl cheamă, nici unde stă, nici unde lucrează. Atîta ştim: că are o cicatrice roşie, un semn sub buza de jos... Cum să vă spun?... parcă l-ar fi tăiat paharul, jumătatea de jos a paharu­lui... Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi? Cred că s-ar bucura foarte mult dacă i-am înapoia plicul... eventual prin inter­mediul dumneavoastră. Noi nu avem nevoie de recompensă...

Nu mai era nevoie de răspuns verbal. Figura chelnerului toate stările posibile. La început regret, pe urmă uimire, apoi iar regret, ceva mai slab, apoi interes, apoi siguranţă, apoi iar o undă de regret (şi mai slabă), apoi chibzuială, ezitare şi în sfirşit, hotărîre:

― Vi-l găsesc eu, n-aveţi nici o grijă, numai dacă-mi per­miteţi... Spuneţi că era tînăr, în jur de treizeci de ani?... desigur... desigur că era tînăr... Extraordinar!

Cireşarii plătiră consumaţia, oferind în plus chelnerului un bacşiş generos, apoi părăsiră restaurantul. Parcă mai auzeau cuvintele ospătarului:

― Mai treceţi pe aici. Cît de des. Mă interesez eu, desigur. Nu se poate să nu-l aflu.

Erau din nou pe strada principală şi mai aglomerată acum, la asfinţitul soarelui. Căutau, căutau, dar nici o clipă privirile lor nu tresăreau. Nici omul în gri, nici omul cu cica­trice nu se plimbau la ora aceea pe stradă. Tic era atît de întristat, că Dan simţi nevoia să-l consoleze:

― Nu-ţi mai fă griji, Ticuşorule. Ştii cum urlă acum tele­fonul fără fir? Nu cred că mai prinde cineva tonul în oraş.

Tic îşi deschise palmele şi i le arătă lui Dan:

― Uite cum ne întoarcem la cartierul general! îmi vine să mor de necaz. Şi asta numai din cauza ta!

― Sînt în criză, Ticuşorule, recunoscu Dan. Nu-mi mai vine nici o idee genială în minte. Ce să fac? Poate că sînt obosit. Gîndeşte-te şi tu! în două nopţi am dormit cîteva ore şi apoi atîtea emoţii...

― Fiuuu! îşi aminti ciufulicul. Era să uit. M-am pregătit de dimineaţă şi era cît pe-aci să uit. Nu vezi că asfinţeşte soa­rele? Hai mai repede acasă!

― Dacă vrei tu să obţinem primii felicitările Luciei, hai! spuse Dan, grăbind pasul.

― Nu vreau asta! Vreau altceva! Vreau să dorm la noapte. Dacă pe tine nu te interesează...

― Acum ştiu ce urmăreşti, pricepu Dan. Dar am auzit şi meniul de mîine. Se serveşte viţel. Supă, rasol, şniţel... toate cu concursul unui viţel. Cocoşul nu s-a planificat.

Cireşarii se apropiau de casă. Tic îl îmboldi pe Dan:

― Tu du-te înainte. Caută s-o ţii pe bunica de vorbă. Spune-i... spune-i ce note a luat Lucia în ultimul trimestru. N-ai nevoie să minţi, că n-a avut nici un nouă.

― Mă duc, dar îmi declin orice... orice... Tu ştii că mie nu-mi place nici ciulamaua, nici pilaful, nici prăjitura de co­coş. Extraordinar! Dacă-mi permiteţi, bineînţeles... Dan fugi. După cîteva minute se strecură şi Tic în curte. Orătăniile se pregăteau de culcare. Ochi cocoşul. Era mare, puternic, ţanţoş, aşa cum îi stă bine unui cocoş. Nu l-ar fi prins, o zi întreagă să fi fugit după el. În buzunarul lui se găsea însă o funie subţire, transformată de dimineaţă în lasso, iar în mîini avea amintirea unor exerciţii. Criminalul cu pinteni parcă bănuia ceva. Se îndrepta glonţ spre nuc. Dar nu mai avu vreme să ajungă în prima creangă. Lassoul îi curmă brusc elanul. Nici măcar nu avu vreme să dea un semnal de alar­mă. Cîrîielile i se înecară în gît. Tic îl trase cu iuţeală spre dînsul, îl prinse între picioare şi începu operaţia pe care i-o promisese în gînd. Adică scoase din buzunar un rotocol de izolier-band, tăie o bucată cam de zece centimetri, pe care începu s-o înfăşoare cu pricepere în jurul pliscului. Totul dură zece secunde. Cocoşul sări din mîinile lui ca o ghiulea. Dar se opri undeva năuc şi iritat. Îşi sucea capul în toate părţile. Pliscul însă nu voia să-l asculte. Se transforma parcă într-un gotcan, aşa se sălbăticise. Zadarnic. Ameţit de nepu­tinţă şi de oboseală, se căţără în nuc.

Cînd trecu pe sub pom, Tic i se adresă în şoaptă:

― Nu te speria, puişor cuminte! N-o să te fac de rîs în faţa găinilor. Mîine dimineaţă îţi redau glasul. Dar seara iar îţi

priponesc pliscul... Noapte bună! Nu ţie îţi spun. Îmi urez singur. Numai că, pînă atunci, of! cîte nu ne aşteaptă! Să dea Domnul să nu-ţi fi încuiat pliscul degeaba...

4
Maria aştepta de un sfert de oră în camera artistei. Cînd vecina de hol a anunaţat-o că o caută cineva, artista a sărit ca arsă din pat, a înhăţat un maldăr de fuste, bluze, rochii, furouri şi ciorapi, a înfipt în degetele mîinii libere patru perechi de pantofi şi a alergat într-un suflet în baie. Apoi, deschizînd pentru o clipă uşa, i-a spus vecinei:

― Să mă aştepte numai două secunde în cameră! Ah! Cum am uitat? Mă întorc imediat.

Maria aşteptă, dar nu fără folos. Camera nu-i spunea mare lucru. Era o cameră obişnuită, special mobilată pentru vizitatorii de sezon. În graba ei, artista lăsase deschise uşile şifonierului. Dar, în afară de cîteva obiecte vestimentare, nu se afla nimic altceva în compartimente. Sus, pe şifonier, se odihneau două valize uriaşe, cu siguranţă goale sau golite, gîndi Maria. Căuta ascunzişuri posibile în încăpere, dar oricît îi zburda fantezia, nu le descoperea. Toaleta, scaunele, foto­liul, biblioteca mică, adăpostind cîteva vaze fără flori, cîteva albume, două sau trei fotografii înrămate şi cam tot atîtea cărţi, noptierele, toate erau mobile noi, cu linii limpezi, mo­derne, fără ascunzători secrete. Singurul obiect din cameră, greu de cercetat şi prin aceasta mai dubios, era patul. Dîndu-şi seama că-i va fi cu neputinţă să sondeze interiorul lui, Maria căută altceva. Şi anume ascunzătoarea ideală, obiectul cel mai simplu şi mai banal, la care nimeni nu se va gîndi ca la o ascunzătoare posibilă. Unde? se întreba ea. Şi deodată zări într-un colţ o cutie de carton, aruncată la întîmplare. O cutie de pantofi. Capacul i se părea săltat, negli­jent pus. Dar cînd atinse cutia cu vîrful sandalei, o simţi goală. Se îndreptă din întîmplare spre fereastră, din necesi­tatea de a se mişca. Fereastra dădea într-o curte interioară. Un plop subţirel îşi lungea timid crengile pînă în apropierea pervazului. Una dintre crengi, cea mai apropiată, se îndoia din cauza unei greutăţi neobişnuite. Adică se agăţase de ea o plasă, iar în plasă se afla un pachet înfăşurat în hîrtie de ziar. Maria nu mai avu răgazul să cerceteze pachetul, pe jumă­tate acoperit de frunze, pentru că se deschise brusc uşa şi în cadrul ei se ivi o arătare albastră, cu un cerc roşu sîngeriu în partea de jos a feţei, acolo unde de obicei se află gură. Sur­priza Mariei era un fleac pe lîngă uimirea artistei.

― Dumneata erai?! spuse arătarea, după un lung moment de tăcere. Te-a trimis el?

Atîta duritate suportase bietul şi micul pronume, încît Maria îşi închipui că are, într-adevăr, de-a face cu o actriţă remarcabilă. Încercă să se scuze cu un gest rafinat, adică îşi frecă, abia atingîndu-şi-le, mîinile.

― Nu. Vă rog să mă iertaţi. Nu ştiu la ce vă referiţi. Proba­bil că e o...

"O confuzie", ar fi vrut să spună Maria, dar se opri la timp. Poate că suspensia o va face pe gazdă să dea cîteva lămuriri suplimentare, pe care le-ar fi suportat cu îngăduinţă, chiar dacă nu s-ar fi încadrat în obiectul preocupărilor ei.

Suspicioasă din fire, sau poate ajunsă astfel pe baza unei intense experienţe, artista depăşi momentul dificil.

― Pe mine mă căutaţi? întrebă ea cu tonul uneia care a fost vecină cu o familie de aristocraţi şi obişnuia să pîndească, noaptea, prin perdea, ce se petrece dincolo.

― Chiar pe dumneavoastră... răspunse Maria, ca o elevă nepregătită, în faţa unei profesoare severe. Am auzit că sînteţi în oraş... şi am vrut să vă cunosc... (Şi deodată exu­berantă:) Atît de mult am vrut să cunosc o artistă adevărată! (Apoi timidă, dar cu privirile în reverie:) Şi atît de mult aş vrea să ajung şi eu pe scenă. (Apoi rugătoare, sinceră, emoţionată:) Vă închipuiţi ce se petrece în sufletul meu... Nici nu-mi vine să cred că sînt aici, în faţa dumneavoastră, că aţi putea să-mi întindeţi mîna...

Mărturisirea aceea atît de spontană şi de sinceră ("Cînd le voi spune, n-or să mă creadă, invidioşii!") întări brusc oasele artistei, ca după o îndelungată cură de calciu Sandoz, îi mări înălţimea cu cel puţin cinci centimetri şi o făcu să-şi amin­tească ultimele fotografii ("penibile, săraca!") ale Sophiei Loren.

― Da, da... spuse ea, micşorîndu-şi la maximum cercul roşu de deasupra bărbiei, cu convingerea că aşa făcea şi Gre-ta Garbo cînd răspundea admiratorilor. Te rog, ia loc... pe scaun. (Nu putea să-i acorde fotoliul unei admiratoare para­lizate. Nici n-ar fi ştiut cum să stea pe el.)

"Vin doică! Fii statornic, Montague.

Mai stai o clipă-două, mă întorc."

Ce splendid! (îşi ridică trei degete de la mîna stîngă, parcă pentru a le număra, apoi privindu-le repetă ultimul vers:)
"Mai stai o clipă-două, mă întorc."
― Splendid! rosti Maria în adoraţie. Aţi jucat de multe ori rolul Julietei?

Şi era atîta naivitate, atîta teamă sinceră că întrebarea ar putea să ofenseze o persoană atît de celebră!

― O, da! spuse artista ca şi cum ar fi răspuns la întrebarea: Citiţi revista "Cinema"? Şi continuă să recite:

"O inimă de şarpe tăinuită

Sub chip de floare! A mai stat balaur..."

A mai... a mai stat balaur... (Şi la examen se încurcase la acelaşi vers.) Balaur... balaur... Îngînă ea meditativ.

Maria îşi plecă vinovată ochii în pămînt:

― ... "În peşteră atît de minunată..."

― Da! da! se repezi ea, ca un copil căruia i se suflă lecţia la tablă.

"Tiran frumos! Angelică satană!.:." (Se opri brusc, uitîndu-se la Maria ca la un călău. E adevărat că nici nu mai ştia versurile următoare.)

"În clipa asta ar fi gata să sară la bătaie, gîndi Maria. Mare, mare primejdie! Nu mi-e de bătaie. Datoria!"

― Am auzit că vă plac versurile acestea, i se destăinui Maria cu inflexiuni şi voaluri în voce. O zi întreagă am căutat cartea, ca să le ştiu cînd vin la dumneavoastră...

― Da, da... acceptă artista explicaţiile Mariei şi îşi aminti cu nostalgie că rostise de multe ori primele două versuri, iar la începutul carierei de şi mai multe ori ultimul vers: "Tiran frumos! Angelică satană!"

― Sînteţi foarte îndrăgostită de Shakespeare, se spune peste tot în oraş. Vă place atît de mult?

Ah! Cît ar fi vrut cea întrebată să poarte acum rochia Ofeliei din scena înecului, aşa cum o văzuse în filmul lui Lawrence Olivier! Numai voaluri albe, dantele... Şi să se plimbe prin cameră, chiar cu riscul de a-i provoca o criză de inimă admiratoarei.

― Enorm! Îmi place enorm, formidabil! răspunse ea.

Maria îşi muşcă buzele pînă la sînge, chemînd în ajutor durerea împotriva rîsului care se pregătea ucigător, eruptiv, în pieptul ei. Şi se gîndea mereu cum s-o apropie de tanagrale. Şi pînă la urmă se gîndi să se folosească tot de idolul ei, Shakespeare.

― Ştiţi ce-aş fi vrut să vă mai întreb? Dar vă rog să-mi spuneţi dacă nu vă răpesc timpul.

― Nu! pronunţă acriţa un verdict generos, arătînd o favoa­re cu totul specială, dar uitîndu-se totodată şi la ceas.

― Aş fi vrut să vă întreb dacă vă plac şi alte piese de Shakespeare... cele scrise în ultima perioadă... Troilus şi Cresida... Pericle... Timon din Atena...?

― Da! răspunse ea scurt, fără să manifeste o încîntare deo­sebită. Toate piesele lui îmi plac foarte mult. Da, şi Pericle, şi... Troilus şi Timon... Sînt frumoase, plăcute, interesante.

― Mă gîndeam la Marina, zîmbi Maria cu gingăşie. Nu găsiţi că e o coincidenţă interesantă? Pe ea o cheamă Mari­na... pe dumneavoastră Marieta... Cred că vi s-ar potrivi foarte bine rolul.

― Da? surîse aprobator şi prieteneşte artista. Formidabil! I-am spus şi eu regizorului acelaşi lucru... Dar el a preferat-o pe alta... o stri... Vai! Să nu crezi că e atît de liniştită lumea noastră, a actorilor... Mă refer, bineînţeles, la actorii mari, nu la figuranţi sau la dubluri, sau la cei care joacă roluri episodice. Dac-ai şti cîtă mîncătorie e la noi! Vai! Cîte roluri nu se dau după ochi sau după... după... Mi-e şi ruşine să spun. Atît de răi şi de apucaţi sînţ unii regizori; şi fiecare îşi are protejaţii şi protejatele lui; şi să-i vezi pe aceştia cum şuşotesc pe la colţuri, cînd iese o creaţie mai bună; mi-e teamă să beau dimineaţa cafeaua; să nu mă pomenesc cu cia­nură în ea... Ce mă fac eu dacă mor? Sau chiar pe scenă, cînd sînt scene cu dueluri, cum e cînd duelează ăla... Cyrano, sau cînd se trage cu pistolul, cum s-a întîmplat într-o piesă în care am avut o admirabilă creaţie, magnifică; au crăpat toate de necaz; le vedeam cum îşi muşcă unghiile în sală sau în culise; una şi-a rupt în zeci de fîşii rochia de seară, chiar pe stradă, în faţa afişului pe care era trecut numele meu; alta a vrut să bage un glonţ adevărat în pistolul cu care se trăgea în mine, pe scenă; noroc că a uitat glonţul acasă; vai! şi cîte al­tele, cînd te lansezi ca vedetă! dacă le auzi vorbind între ele! Ştii? se adună toate în cîte o cabină şi încep să boscorodească bra, bra, bra, bra... fac descîntece acolo, aduc cărbuni şi-i ard în ibricul de ceai; sau se duc la studio, să spună nu că ele sînt fotogenice, se duc să spună că tu nu eşti fotogenică, şi mai spun că ai un ochi mai mare şi unul mai mic, că nasul se loveşte de bărbie. Şi cînd te duci acasă, zău că te doare capul şi iei cîte două antinevralgice... Vai, vai, vai!... Dacă ar şti Shakespeare, săracul, l-ar pune pe Hamlet să-i ucidă pe toţi artiştii, atunci cînd merge cu ei să joace în faţa lui tată-său vitreg, ăla care l-a ucis pe taică-său... Of! Şi cît am vrut ca s-o joc pe Ofelia! dar iar m-am gîndit că or să crape de ciudă, şi or să pună la cale cine ştie ce; aşa că m-am lăsat păgubaşă... Şi acum joc într-o piesă în care omor pe cineva, pentru că m-a lăsat pe drumuri. Dar cel puţin le fac în ciudă. Şi ele simt că le spun lor cînd spun: "Ah! ce v-aş gîtui pe toţi, uite aşa şi aşa şi aşa..." Ultimul aşa l-am adăugat eu... Că şi noi, actorii, introducem replici în piese, după temperamentul fiecăruia. Că doar sîntem şi noi creatori...

"Ce potop! Ce potop!" gîndi Maria. Dacă ar juca un rol ca acesta pe care mi l-a jucat acum, ar înnebuni sala. Brrr! Cum a trecut timpul! Trebuie s-o iau direct, altfel nu mai merge. Dacă mai începe o tiradă din asta, fără cap şi fără coadă, mă ţine aici pînă mîine dimineaţă.

― N-aţi fost aseară la muzeu? parcă v-am zărit... sau poate mi s-a părut numai...

― La muzeu? se trezi actriţa. Da, da. S-a ţinut tot timpul un bărbat de mine şi, ca să scap de el, am intrat în muzeu. Dar şi acolo a intrat după mine. L-aş fi dat afară, dar nu ştiu pe unde a intrat, că l-am găsit înăuntru. Şi n-am putut să văd nici un moment un tablou ca lumea, din cauza lui... oare cum pot fi aşa bărbaţii? Cum aud că eşti artistă, cum se uită toată lumea la tine şi toţi, numai la căsătorie se gîndesc. Eu nu vreau să mă mărit. Vreau să mă dedic numai artei. Tot sufletul să mi-l dau, toată fiinţa, să nu mai rămînă nimic pentru altceva, sau pentru altcineva... Şi el tot timpul se ţi­nea de mine...

"Ceva tot am aflat, se bucură Maria. Un lucru e sigur. Duduiţa nu l-a slăbit din ochi pe tînărul acela cu cicatrice nici o clipă. Şi probabil de aceea s-a dus în ultimele trei zile la muzeu. Ştia că e şi el acolo. Alta e problema. Dacă nici el n-a slăbit-o din ochi şi ce făcea el acolo în fiecare seară? Oare premedita dispariţia tanagralelor?"

Şi deodată Maria făcu descoperirea! Tînărul cu cicatrice trebuia scos din cauză. Era singurul care avea un alibi per­fect! Oriunde ar fi fost în muzeu, erau nişte ochi care-l urmăreau fără încetare. Deci nu putea să golească vitrina, fără să fie văzut. Şi se gîndi că trebuie să se convingă defini­tiv de lucrul acesta, mai ales că artista era foarte dispusă să fabuleze în jurul personajului. Aproape că n-o mai interesa situaţia artistei pe lista suspecţilor... Voia să dovedească ali­biul omului cu cicatrice.

― S-ar putea să fie un om serios...

― Te mai îndoieşti de lucrul acesta? se supără artista.

Maria nu făcuse nici o gafă. Premeditase iritarea artistei, cu speranţa că va scăpa mai uşor adevărurile pe care le aştepta.

― Vă rog să mă iertaţi, se scuză ea. M-am gîndit că se acostează atît de uşor pe stradă...

― Cum îţi închipui că el e un om care se pretează la aşa ce­va? începu actriţa. E chiar prea serios. (Şi deodată îşi aminti că spusese altceva cu cîteva clipe înainte.) Adică... face propuneri foarte serioase. El nu umblă ca alţii terchea-berchea pe stradă. Îi place să stea la muzeu, să observe fiecare lucru în parte. Stă în faţa unor tablouri sau în faţa unor statui cîte un sfert de oră... Era un portret foarte frumos într-un loc şi l-a privit fără să se clintească... m-am uitat la ceas... douăzeci de minute...

― Poate că e pictor... sau student la Arte plastice...

― Nu e pictor... Nu! Mi-a răspuns foarte politicos: "Nu, domnişoară! Nu sînt pictor... nici sculptor..." Sculptor, a adăugat de la el... Mi-a răspuns foarte serios.

― Şi-a stat tot timpul cu dumneavoastră aseară la muzeu? Probabil că voia să vă cunoască preferinţele.

― Da, da! Eşti o fată inteligentă. M-am gîndit şi eu la asta. La fiecare tablou la care mă opream eu, se oprea şi el. Chiar m-am mirat că ni se aseamănă gusturile...

"Oare cine s-a mirat? se întrebă Maria în gînd. Prin ur­mare, iată, în sfirşit, un personaj scos de pe lista suspecţilor. Gata! Nu mai am nici un dubiu. Asemenea ochi nu pot să înşele şi mai ales nu pot să obosească. Dar ea, în schimb, a fost oare atrasă numai de cel pe care-l atrăgeau tablourile, acolo, în muzeu? Trebuie să aduc vorba despre statuete şi să văd cum reacţionează. Asta înainte de-a pleca. Pînă atunci ar mai fi cîte ceva de clarificat."

― Eu îmi închipui că aveţi un gust atît de rafinat, că toate persoanele din muzeu priveau împreună cu dumneavoastră tablourile la care vă uitaţi.

― Nu ştiu... răspunse artista, cuprinsă subit de un acces de modestie. Poate că da... Eu n-aveam timp să mă uit la persoanele care se aflau în muzeu. Erau atîtea tablouri acolo!

"Ori spune adevărul, medita Maria, ori a văzut ceva des­pre care nu vrea să vorbească, ori e implicată ea în dispariţia tanagralelor. La urma urmei, sarcina noastră este să elimine suspecţii. Dacă prin atitudinea ei preferă să rămînă încă pe listă, treaba ei!" conchise nu fără răutate Maria.

― Vă rog să mă iertaţi că v-am reţinut atît de mult... Dar e atît de plăcut să stai de vorbă cu o persoană cultă şi infor­mată şi atît de amabilă, că greu, greu îţi vine să te desparţi de ea!

― Mulţumesc, răspunse artista absentă. Ce păcat că s-a închis muzeul! Mi-au mai rămas cîteva tablouri de văzut... şi... Îmi place să-mi petrec vacanţele aici... la muzeu... la... Păcat că s-a închis... Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! Mi-ai fă­cut mare plăcere...

Maria ajunse la uşă. Înainte de a păşi pragul, puse ultima întrebare, cu aceeaşi voce timidă cu care vorbise la început:

― Da... Voiam să vă întreb ceva... În piesele lui Hariton aţi jucat?

― Hariton? A, da! Sigur că da...

― Aţi jucat şi în... Casa cu statuete?

― Da! răspunse ea, fără să se jeneze. Dar nu în rolul prin­cipal, din cauza unei invidioase. În cel secundar. Chiar am debutat cu acest rol într-o zi ploioasă, de martie.

Maria o privea prin genele întredeschise cu o atenţie cum­plită, dar nu observă nici o tresărire pe faţa artistei. Şi plecă mai decisă decît intrase. Femeia aceasta avea un talent extra­ordinar de a minţi fără să clipească. De ce să nu creadă că era implicată în dispariţia tanagralelor? Nu-i tresărise nici un muşchi al feţei cînd auzise cuvântul "statuete". Dar nici atunci cînd spusese că jucase rolul secundar într-o piesă care nu exis­ta, din simplu motiv că autorul ei nu existase niciodată.
5
Începea să se întunece cînd tinerii se întîlniră, toţi, în chioşcul din mijlocul grădinii. Trecuţi prin atîtea încercări şi experienţe, cireşarii instituiseră un sistem de informare reci­procă de o mare rapiditate şi precizie. Făceau mai întîi o relatare de ansamblu, extrăgeau apoi esenţa problemei, înfăţişînd-o cu toate argumentele pro şi contra culese, amin­teau amănuntele care aparent nu aveau nici o însemnătate, iar la urmă îşi manifestau propriul punct de vedere. Dacă mai existau lacune, ele erau imediat sesizate şi completate, în felul acesta, într-un timp foarte scurt, ceea ce fusese dome­niul unuia singur devenea foarte repede domeniul familiar al tuturor. Sistemul fusese verificat de nenumărate ori şi cu timpul încetase să mai fie un sistem. Se transformase într-un obicei de toate zilele.

Şi de data aceasta sistemul îşi dovedi eficienţa. Nu mult timp de la întîlnirea din chioşc, toţi ştiau cu precizie ce se întîmplase în perioada cît acţionaseră izolat. Rapoartele lor aduceau în esenţă următoarele precizări:

1. Omul cu cicatrice nu era un locuitor al oraşului, sau se mutase de foarte puţină vreme în oraş. Posibilităţi:

a. să fie în concediu de odihnă; b. să fi venit o dată cu bîlciul. Observaţii: se exclude posibilitatea de a fi un oarecare turist ( o săptămînă la rînd vizitase muzeul).

2. Omul în gri nu era cunoscut în oraş. Încă nu se aflase dacă a plecat sau nu din oraş. Observaţii: trebuie căutat la bîlci, unde a fost întîlnit de două ori. Urgent.

3. Atletul a vizitat o singură dată muzeul. Pînă la proba contrarie (eventualitatea unei complicităţi) este scos de pe lista suspecţilor.

4. Cucoana cu joben oferă un alibi aproape irefutabil omu­lui cu cicatrice şi artistei. Observaţii: vezi raportul despre artistă. Confirmă suspectarea paznicului.