Cuvîntul autorului

― Aoleu! se sperie. Am uitat să iau creion...

Cireşarul îl linişti repede...

― De creion nu mă despart niciodată... da... Cît ai fost ple­cat, m-am gîndit la un exerciţiu. Eu cred c-ar fi bine să-l întrebi pe moş Costache...

Şi începu să-şi dăscălească elevul, dîndu-i cele mai precise indicaţii cu privire la metodele pe care trebuie să le aplice în timpul exerciţiului şi alcătuindu-i un chestionar de bază. Toate întrebările se refereau la o durată de timp foarte scurtă: nouă fără un sfert şi nouă fix şi ele urmăreau să con­troleze dacă moş Costache are spirit de observaţie: dacă-şi aminteşte, de pildă, cine era în muzeu la ora aceea, cum era îmbrăcată fiecare persoană, cine cu cine a vorbit, cu cine s-a întreţinut directorul muzeului, ce anume obiecte s-au bucu­rat de atenţia vizitatorilor etc.

― Şi ca să fie mai amuzant jocul, îi făcu Tic cu ochiul prichindelului, la unele răspunsuri vom scorni alte întrebări, mai încuietoare. Eu voi schiţa în apropierea voastră şi dacă mă vei auzi tuşind, să ştii că e un semnal. Dacă dau din cap a negaţie, pui întrebarea "cînd?", dacă aprob, pui întrebarea "cum?", dacă stau nemişcat, pui întrebarea "unde?", dacă îmi plec capul în partea dreaptă, pui întrebarea "ce fel?", dacă îmi plec capul în partea stîngă, pui întrebarea "cît?". Nu-i aşa că am stabilit un cod grozav?

Tudorel era în culmea bucuriei. Niciodată nu participase la un joc atît de ciudat, atît de complicat, atît de interesant. Repeta în gînd semnalele codului.

― Ia să facem un control! propuse Tic. Uită-te la mine! Să zicem că moş Costache ţi-a răspuns cam aşa! "După aceea a venit şi Ilie, am stat puţintel de vorbă, de... ca oamenii, după ce şi-au terminat lucrul..." Uită-te la mine! Ce-l întrebi?

Tudorel îl văzu pe Tic negînd cu capul şi imediat dădu răspunsul:

― Îl întreb: cînd a venit nenea Ilie, moş Costache?

― Excelent!... Şi dacă îmi plec capul în partea stîngă?

― În partea stîngă? repeta Tudorel. Atunci... Atunci îl întreb: Bine... Ei, dar poţi să-mi spui acum, precis, cîte minute ai stat de vorbă cu el?

― Şi mai excelent! Bravo!... Numai să ştii cum să-l iei, ca să nu refuze jocul.

― Nu v-am spus că-i place să mă iscodească? Ha-ha! Mi-a venit şi mie rîndul! Mă duc!

― Stai! îl opri Tic. Întîi mă duc eu. Şi după două minute şi... douăzeci de secunde, vii şi tu. În nici un caz nu trebuie să observe că sîntem în combinaţie. Piere tot farmecul jocului...

Cu blocul de desen deschis şi fluturîndu-l ca pe-o legiti­maţie, Tic trecu de două ori prin faţa paznicului, apoi se duse glonţ la el:

― Bună ziua! Nu vă supăraţi că vă deranjez! Ceilalţi au venit? Sau poate că am greşit eu ora?

― Care ceilalţi? întrebă moş Costache. Pentru ce să vină?

Tic se prefăcu nedumerit:

― Grupa a patra... Ni s-a cerut să facem schiţa muzeului...

― Ahaaa... A mai fost şi un student, acu' două săptămîni, tot ca să facă un desen... D-apăi n-a venit nimeni pînă la dumneata... S-or fi dus la scăldat... De... vreme frumoasă... Nu-s chiar toţi aşa de silitori... Da' dumneata...

Moşul nu-şi mai termină întrebarea. Apăruse prichindelul şi dintr-o dată centrul său de interes se schimbă:

― Ia vin' la moşu', ca să ne mai treacă olecuţă timpul... Ori ai venit şi mătăluţă tot pentru desene?

Prima parte a conversaţiei nu-l interesa pe cireşar. Mai mult, prefăcîndu-se discret se îndepărtă de paznic, atras de un ornament de la capătul scărilor. Luă o poziţie, o atitudine pe care ar fi invidiat-o orice pictor abstracţionist şi începu să mîzgălească foile de hîrtie. Cînd îi termină prima schiţă şi se mută la celălalt capăt al scărilor, pentru a copia din alt unghi acelaşi ornament ― adică se apropie la cîţiva paşi de banca pe care stăteau moş Costache şi Tudorel ― îl auzi pe acesta din urmă rostind cu voce foarte veselă:

― Bine! Atunci începem... Dar te rog, moş Costache, să nu cumva să depăşeşti ora... şi să fii sincer, că altfel jocul nu are nici un farmec... Aşa! Începem!

Tic nu mai arunca la întîmplare linii sau bucle pe foaia de bloc. Îşi nota cu repeziciune răspunsurile care i se păreau utile şi importante. Tuşi de cîteva ori şi de fiecare dată, înţelegînd semnalul, prichindelul punea exact întrebarea care-l preocupa. O singură dată, spre sfîrşitul chestionarului, Tudorel se cam fîstîci. Cireşarul tuşise şi-şi plecase capul în partea stîngă. Moş Costache răspunsese cam aşa:

"Şi dumneaei (era vorba de cucoana cu joben), şi duduita, şi mai cu seamă flăcăul acela subţire au mai fost pe la muzeu..."

― Cîţi? întrebase foarte prompt Tudorel.

Tic continua să tuşească aplecîndu-şi mai tare capul spre stînga. Tudorel tot nu înţelese:

― Cîte? Cît? încerca el cu voce tare interpretarea semnalului.

Moş Costache se scărpina în cap şi era mai zăpăcit decît examinatorul lui. Tic interveni la ţanc, pentru a-i scoate din încurcătură:

― Nu ştiţi de cîte ori s-a reparat muzeul pînă acum?

Moşul căută prin amintiri:

― Tare îmi vine a crede că asta e cea de-a doua reparaţie.

― Vă mulţumesc foarte mult, spuse cireşarul. Dacă n-au venit pînă acum... o să mă duc şi eu la scăldat. Bună ziua!

Prichindelul era în derută. Oare idolul lui se va duce la scăl­dat? De aceea se grăbi cu întrebările. Dădu peste cap sistemul Bradafuribi, iar ritualul final îl transformă în simulacru:

― Ergo, moş Costache: ai obţinut maximum minus trei puncte. Cu un punct mai puţin decît mine.

― Ehei! se bucură bătrînul. Atunci matale meriţi un ergo şi mai mare!

Tudorel nu-l mai auzi. Uitase toate consemnele. Alerga de-i sfirîiau picioarele. Pătrunse în parc ca o vijelie.

― Am crezut că vă duceţi la scăldat... se scuză el gîfiind.

― Astăzi n-am timp de baie, răspunse Tic. Am cîteva tre­buri foarte urgente. Ce notă i-ai dat?

― Maximum... minus trei puncte...

― Nu cumva te-ai grăbit? E o notă foarte mare... Ţi-a răspuns şi la ultima întrebare? Ţi-a răspuns în amănunt?

Tudorel încercă să imite vocea moşneagului:

― "Pe dumneaei am mai văzut-o de trei-patru ori. Pe domnul cu barbă a doua oară... Cel mai des vine flăcăul. Săptămîna asta cred c-a fost în fiecare zi... Duduiţa?... A fost şi ea de vreo trei ori... adicătelea... Şi ieri, şi alaltăieri... ba şi răsalaltăieri a fost... Mai înainte nu ştiu s-o fi văzut."

Tic se sculă de pe bancă şi-i întinse solemn mîna prichin­delului:

― Foarte bine! Ai reuşit excelent şi ca examinator.

― Cu ajutorul dumneavoastră, spuse Tudorel roşu pînă la urechi. Şi să vă spun drept, la sfirşit am cam... am cam rasolit-o, cum se spune. Îmi era teamă că plecaţi...

― Nu puteam să plec fără să-ţi comunic rezultatul. Dacă rămîi în partea asta, poate te mai întîlnesc...

Era convins că prichindelul nu se va dezlipi de bancă. Îi părea rău. Dar îşi aminti că şi el ― ehei, de cîte ori! ― aştep­tase nu ore, ci zile întregi (exagera!) sosirea vreunei veşti sau a vreunui prieten.
6
Tic îşi găsi prietenii la cealaltă extremă a parcului, într-un rondou înconjurat de arbuşti şi sălcii, pe care-l stabiliseră în comun drept loc de întîlnire. Îl aşteptau toţi cu sufletul la gură. Cît îi chinuise nerăbdarea! Nici nu mai avuseseră cura­jul să emită supoziţii. Simţeau nevoia unor clarificări, pentru a da un dram de utilitate şi siguranţă raţionamentelor lor.

― Eu am descoperit hoţul! îl întîmpină Dan. L-am des­coperit de vreo cinci ori pînă acum. Numai că de fiecare dată era altul. Pentru variaţie m-am hotărît să mă amestec prin­tre suspecţi... Şi las toate porţile deschise... Per me se va nella cittâ dolente¹... Brrr! Vorba ta! Ne plîngem de lîncezeală şi iată cît de repede am ajuns la infern... Ştiţi doar că în infern cam toţi sînt puşi la cazne inutile...

― Lasă-mă dracului în pace! se enervă Tic.

― Pînă acum ţi-am făcut preambulul. Aşa că...

― Aşa că... Îl întrerupse Tic. Ascultaţi-mi mai bine rapor­tul. Nici nu ştiu cum să încep.

Ciufuliciul n-avea nevoie să mai parcurgă o dată notele. Recapitulase în gînd totul, tot ceea ce îi dezvăluise exerciţiul de memorie suportat de moş Costache, şi selecţionase cu grijă ceea ce i se părea lui mai important.

― Mai întîi, începu el, au fost cinci persoane înăuntru.

― Extraordinar! aplaudă Dan. Dac-am fi ştiut asta de la început...

― Ordinar! ripostă Tic. Şi ştiam asta de la început... Şi vă rog să nu mă mai întrerupeţi. Va să zică au fost cinci per­soane... Cucoana cu joben, aşa cum zicea... Îîî (Tic încă nu ştia cum să-i spună Ioanei cînd era de faţă cu ea). Într-ade­văr, e profesoară de pian... Ai avut dreptate!

― În sfîrşit! reluă Maria. Primul punct cîştigat!

Ioana ridică din umeri, dînd a înţelege că n-are nici un merit în identificarea cucoanei cu joben, deşi obrajii i se colo­raseră. O încolţeau pesemne prea multe priviri.

― Aşa... continuă Tic. Scheletul e un fost colonel sau maior, probabil maior, pentru că (Tic imită vocea moşneagu­lui) "Ehei! de cînd a ieşit din armată! De vreo douăzeci de ani". Acum, adică de douăzeci de ani, are altă ocupaţie: e beţiv. Toată ziua stă prin cîrciumi. Rar, foarte rar, o dată, de două ori pe an e treaz, "ş-apoi ş-atunci, cînd vede halul în care a ajuns, s-apucă iar să bea, ca să uite. Aşa o ţine..."

― Hopa! sări Dan cu gura. Ăsta merită locul întîi pe lista suspecţilor. Adică locul unu-doi. Dar eu tot nu renunţ la omul în gri şi nici la cucoana cu joben, oricît ar cînta ea la pian. Ce ziceţi? Merge ca să aspire tustrei la locul întîi?

― Taci odată! îl înghionti Maria. Avem destul timp să dis­cutăm mai tîrziu. Spune, Ticuşor!

― Familiarism... murmură Dan.

Tic îşi ascultă sora...

― Duduiţa... aşa o numeşte moş Costache, paznicul... duduiţa cu mănuşi albastre e artistă... Nu ştiu la ce teatru, dar în mod sigur în Bucureşti. Marieta...

― Marieta Nicolau! ţipă Ioana. O cunosc, cum să n-o cunosc! A venit şi aici în turneu. Juca un rol... Pssst! Extra­ordinar! Juca rolul unei hoaţe...

― Hopa! interveni iarăşi Dan. Un adevărat asalt pentru locul întîi! Continuă, Ticuleţule! Devine din ce în ce mai palpitant. Dacă omul în gri a fost scamator, iar ăla cu cicatrice brazilian...

Momentul de veselie nu dură prea mult. Ciufuliciul îşi continuă raportul:

― S-ar putea ca Dan să aibă dreptate. Despre omul în gri şi despre cel cu cicatrice n-am putut să aflăm nimic. Adică... adică nu ştim cine sînt... Omul în gri a mai fost o dată la muzeu. Cel cu cicatrice a fost, în ultima săptămînă, aproape în fiecare zi... Artista a fost şi ieri, şi alaltăieri, şi răsalaltăieri... Cucona cu joben a fost de vreo trei-patru ori în ultimul timp...

― Ce trebuie să înţelegem prin ultimul timp, Ticuşorule?

― Nu ştiu nici eu, Maria. Ultimul timp... Eu am adăugat ultimul timp. Poate să însemne şi un an, şi cinci... Nu ştiu...

― Şi scheletul, maiorul? întrebă Ioana.

Tic încercă să-şi amintească. Paznicul nu vorbise despre schelet. Tudorel întrebase precis de cîte ori i-a văzut pe cei cinci la muzeu. Întrucît paznicul nu-l amintise, probabil că-l văzuse pentru prima dată. Le relată şi celorlalţi presupu­nerea sa şi toţi îi dădură dreptate.

― Foarte suspect! medita Dan cu voce tare. Ce-a căutat beţivul la muzeu? Aşa, nitam-nisam! Aici e cheia misterului! O să vedeţi! El e făptaşul! Sigur!

― Cum să n-ai dreptate? îi răspunse ironic Maria. Nu ţi-a scăpat nici unul: pe fiecare l-ai făcut hoţ. Pînă la urmă, unul din ei va fi dovedit şi tu te vei mîndri cu nemaipomenita ta perspicacitate. Mai adineauri ai declanşat un atac împotriva cititorilor care bănuind la rînd toate personajele cărţii...

― Ei şi! Eu nu-s un cititor? Şi nu simţiţi că mi-am asumat un anumit rol? Eu trebuie să fiu omul simplu pe care îl im­presionează fiecare fapt în parte, omul de bunăcredinţă cu resurse de gîndire limitate, care spune ce-i trece prin cap, poate eu o fac mai hazliu, pentru a nu lăsa nici o întrebare, nici o posibilitate, nici o enigmă necercetate... Ştii tu doar! Spiritele fine, ca tine sau ca alţii, pot să ignoreze, din dispreţ, ca neinteresante, ca prea banale, unele căi, unele întrebări şi poate tocmai pe acolo sau poate de acolo se strecoară ade­vărul. De aceea mă bag mereu. Ca să ascultaţi opiniile mediocre ale omului simplu... Acordaţi-mi rolul acesta... Dacă nu, mi-l iau singur... sau mi-l menţin...

― Ce teorii faci tu acolo? îl ridiculiză Tic. Nici măcar n-am terminat... deşi nu mai am mult. Asta e tot ce am putut să aflu despre persoanele care au fost aseară în muzeu... Acum despre tăti... despre director... Chestia cu telefoanele e ade­vărată, între cele două telefoane a intrat în muzeu. Cam cinci minute, cam atîta a stat. Din păcate, paznicul nu l-a urmărit tot timpul. L-a văzut salutînd-o pe cucoana cu joben, apoi l-a văzut ducîndu-se spre omul în gri. Ăsta nu era împreună cu ceilalţi vizitatori. Stătea singur în preajma vitrinei.

― Eşti sigur că s-a dus spre omul în gri? întrebă Ioana.

― Asta n-o mai ştiu. Aşa i s-a părut paznicului. Poate că s-a dus spre centrul potcoavei, să vadă dacă mai e cineva înăuntru.

― Prin urmare, nu ştim ce-a făcut directorul înăuntru... zise Dan. Păcat!... Şi n-ai aflat nimic despre vreo ascunzătoare?

― Nu! răspunse Tic. Am strecurat însă o întrebare în ches­tionar: ce se întîmplă cu obiectele cînd muzeul e închis? "Ce să se întîmple? a răspuns paznicul rîzînd. Stau toate la locul lor, aşa cum stau noaptea şi joia"... Ştiţi? Joia, muzeul e de obicei închis.

― Atunci e limpede! triumfă Ioana. Nu se află nici o ascun­zătoare în muzeu. V-am spus!

― Nu te grăbi! o temperă Dan. Nu uita că atunci cînd a răspuns, paznicul rîdea... Rîsul ăsta e enigmatic...

Remarca lui stîrni ― şi asta era destinaţia ei ― rîsete.

― Mi se pare că ţi-ai luat rolul de bufon, îi declară Maria, singura care nu participase la hazul celorlalţi. Mie mi se pare foarte gravă situaţia, tocmai pentru că se limpezeşte. Toate încercările noastre de a ne opune ideii furtului şi de a o trans­forma într-o dispariţie enigmatică se dovedesc cam inutile. Voi mai aveţi vreun dubiu?

Dan răspunse zgomotos. Ceilalţi, Ioana şi Tic, îşi plecară capul. Erau impresionaţi de felul cum vorbise Maria şi de subînţelesul vorbelor ei. Ceea ce li se păruse pînă atunci o combinaţie de joacă şi de adevăr, balansîndu-se cînd într-o parte, cînd în alta, devenea o realitate crudă.

― Statuetele n-au fost depozitate într-o ascunzătoare se­cretă, recapitula Maria. Directorul nu le-a luat cu el. La ora

nouă fără un sfert le-a văzut Tic; la ora nouă fără şapte minute, sau la ora nouă fără opt minute le-ă văzut directorul, altminteri ar fi dat alarma... iar la ora nouă fără trei minute nu mai erau în vitrină! Ultimul om care le-a văzut a fost de bună seamă directorul... Ei bine...

― Asta nu putem şti! îi întrerupse Ioana pledoaria. Poate că le-a mai văzut, după director, altcineva...

Dan parcă o pîndea. Imediat se repezi asupra ei:

― Formidabil! Ăsta model de logică! Tu ce crezi? Ăla care le-a furat a lucrat cu ochii închişi?

Ioana se fîstîci. Ştia că voise să spună altceva, altă idee o îmbiase, dar intervenţia ironică a lui Dan şi zîmbetele furişe ale celorlalţi ― mai ales acestea ― îi încîlciră gîndurile. Îşi muşcă buzele de ciudă. Oare ce voise să spună? Ceva ca un fulger îi luminase capul pentru o clipă. Şi totuşi, Dan era principalul vinovat.

― Mai bine ţi-ai ţine tu gura închisă, se răzbună ea într-un mod lamentabil.

Maria făcu din nou pace:

― Ei bine! continuă ea. Ce s-a întîmplat în muzeu între ora nouă fără şapte minute şi ora nouă fără trei minute? Care persoană anume, din cele cinci, a furat tanagralele?

― Şi cînd te gîndeşti, adăugă Dan cu tonul său semiironic, că nu mai putem folosi metoda eliminării. Nici măcar nu-i mai putem grada pe suspecţi... cu excepţia scheletului. El are gradul de maior sau de colonel.

― Poate că ar fi bine să ne gîndim la felul cum stăteau în sală, cînd i-a văzut paznicul ultima dată... spuse Ioana, îndreptîndu-şi privirile spre Tic. După ce-a ieşit directorul...

Ciufuliciul avea răspunsul pregătit:

― Paznicul s-a uitat în sală, dar pesemne că din locul unde se afla el nu se vedea toată sala. Pe omul în gri nu l-a zărit. Nici pe artistă. Ceilalţi priveau nişte tablouri pe peretele din stînga.

― De unde se poate deduce că omul în gri şi artista, spuse Maria, priveau ceva pe peretele din dreapta.

― Nu ştii, Ticuşor, întebă Dan, de astă dată serios, cam la ce distanţă erau unii de alţii?

― N-am putut să aflu. Dar nu erau în grup. Nu priveau toţi acelaşi tablou. Aoleu! Am uitat să vă spun... În partea dinspre ieşire, şi pe un perete şi pe altul, s-au agăţat nişte tablouri noi. Paznicul se lăuda că sînt foarte preţioase. Nişte donaţii. Nu ştiu de la cine...

― Iată un amănunt important! reflectă Maria.

― De ce? întrebă Dan. De ce? Pentru că vrei tu?

― Nu, Dan! Pentru cei care vizitează mai des un muzeu, cred că lucrurile noi prezintă o atracţie deosebită. În orice caz, îi atrag mai mult decît cele cunoscute.

― Doamne, ce aforism! se încăpăţînă Dan. Manualele de fizică folosesc la însuşirea fizicii. Cam aşa ar veni... Sau... O casă nouă nu e veche; veniţi s-o vedeţi!

― Exact! spuse Ioana, dar fără să-i ia apărarea. Veniţi să le vedeţi! Eu înţeleg ce vrea să spună Maria şi-i dau dreptate. Vizitatorii se uită mai pe îndetele la obiectele noi... Şi nu ui­ta, scumpul meu văr, că ele sînt agăţate lîngă uşă...

― Eu ţi-am spus că joc rolul omului simplu, scumpa mea verişoară. Şi dacă ar fi agăţate în centru?

― Foarte simplu! răspunse Maria. Vizitatorii, uitîndu-se la ele, aveau şi vitrina în raza vederii. Fără voia lor. Pe cînd aşa... Cred că acum înţelegi.

― Înţeleg, recunoscu Dan cu toată sinceritatea. Preocupaţi să se uite la tablouri, nu mai aveau posibilitatea să vadă ce se petrece în spatele lor, adică la vitrină... Prin urmare...

― Prin urmare, sublinie Maria, absolut toţi sînt suspecţi. Oricare din ei putea să profite de atenţia celorlalţi, adică de neatenţia lor. E acelaşi lucru. Şi dacă, aşa cum spunea Tic, în zece secunde tanagralele puteau fi luate din vitrină, atunci... atunci, cu sau fără complici, furtul s-a comis.

― Fiuuuu! fluieră Tic. Dar cum dracu' s-au putut scoate din vitrină? Şi-a făcut cineva cheie, sau a găsit vitrina descuiată? Am ajuns iarăşi la întrebarea asta...

― Cu alte cuvinte, vrei să întrebi dacă furtul a fost spontan sau premeditat? insinua Maria.

Ciufuliciul nu se gîndise la aceasta. Reflecţia lui punea însă în discuţie una din problemele capitale ale enigmei.

― Spontan sau premeditat? repetă Ioana cu emoţie nepre­făcută în voce. Dacă vitrina era descuiată, oricare din cei cinci putea să ia tanagralele... dacă-i considerăm pe toţi cinci suspecţi.

― Iar dacă furtul a fost premeditat, unul singur este în afara cauzei, sugeră Maria.

― Cine? se interesă Dan imediat.

― Scheletul! Maiorul! răspunse Ioana în locul Mariei. Nu­mai el n-a mai vizitat muzeul. Numai el nu putea să ia tiparul cheii. Toţi ceilalţi aveau această posibilitate.

― Mai ales artista, mai ales tînărul cu cicatrice, spuse Maria, care au venit cîteva zile la rînd în muzeu... Ia să ne gîndim puţin! Oare putea să rămînă vitrina descuiată? Înainte de reparaţii? Înainte să plece directorul la Bucureşti? Mie mi se pare imposibil! Poate că directorul a venit special ca să vadă, înainte de plecare, dacă obiectele sînt în sigu­ranţă. Şi n-ar fi uitat el să controleze tocmai vitrina. Şi chiar dacă n-a intrat special pentru asta în muzeu, eu nu cred că nu s-ar fi uitat, măcar pentru o clipă, la vitrină... Eu sînt aproape sigură că fapta a fost premeditată. Sare în ochi.

― În cazul acesta, se tîngui Dan, îmi ştergi un suspect de pe listă. Tocmai cînd voiam să-l înalţ în grad! L-aş fi făcut general... suspect.

― Logic, cam aşa stau lucrurile, îi dădu Maria dreptate. Dacă nu-l ştergem de pe listă, cel puţin îl lăsăm la coadă...

― Cumplită degradare...

― Eu sînt de acord cu tine, Maria, spuse Ioana. Faptele şi logica îl arată cel mai puţin suspect. Dar mai e ceva. Dacă s-a lucrat în complicitate? În cazul acesta ce facem? Nu apare cu atît mai ciudată prezenţa lui la muzeu? Am auzit şi eu de el. Tot oraşul îl cunoaşte. La şcoală sau în familii, cînd se ceartă un copil, zău că se spune aşa: "Vrei să ajungi ca Scarlat?" Ce căuta el în muzeu? Aşa, ca să vadă tablourile?

― Poate că era treaz... sugeră Dan. Tu parcă l-ai văzut, Ticuşorule. Cum ţi se părea?

― Acum îmi închipui că era beat. Atunci m-a înspăimîntat pentru că arăta ca un schelet şi era galben de parcă îl dez-gropaseră din mormînt. Îmi amintesc însă că se clătina...

― Dacă s-o fi obişnuit aşa, spuse Dan. Eu cred c-o să se cla­tine şi în mormînt... Şi s-ar putea să ajungem şi noi acolo...

― Nu eşti chiar aşa de departe...

― Dacă mă condamnaţi la moarte prin inaniţie... Ştiţi voi cît e ceasul? Şi s-ar putea să mai murim şi de altceva. De ruşine.

Trecuse ora prînzului. Aproape că o luară la goană. Nu de foame le era lor. La altceva se gîndeau. Adică la altcineva. Nici unul nu se grăbi să intre pe poartă. Bunica însă îi zări, şi culmea! le făcu semn cu mîna să vină mai repede.

― S-a întîmplat o minune... şopti Ioana.

Cînd se apropiară de ea, o văzură veselă. Încruntătura ei era prefăcută. Zîmbetul abia şi-l ascundea.

"Tortura prin speranţă", şopti Dan în sinea lui.

― Spălaţi-vă pe mîini şi duceţi-vă mai repede în chioşc, îi îmboldi ea. Astăzi luăm prînzul acolo.

― Zău că s-a întîmplat o minune! repetă Ioana.

Chioşcul nu era gol. Înăuntru îi aşteptau, veseli ca nişte clovni, Lucia şi Ionel...

― Dar aşezaţi-vă odată! se încruntă bunica. Se răceşte su­pa. Şi nu vă mai uitaţi aşa!

Bunica se uita însă cu cea mai duioasă privire din lume spre o anumită fiinţă. Acolo era minunea. Lucia o cucerise.

CAPITOLUL V

1
Bunica nu scăpă prilejul să strecoare, în timpul mesei, cîteva complimente Luciei. Mai ales că toţi ceilalţi, inclusiv Ionel, dădeau semne de nerăbdare: se grăbeau să-şi termine porţiile, loveau tacîmurile, vărsau din cînd în cînd cîte un strop de supă sau de sos pe faţa de masă albă ca laptele, se foiau de parcă fiecare se aşezase pe un loc străin. Numai Lu­cia, calmă şi meticuloasă ca întotdeauna, demonstra un rafinament şi o politeţe care umezeau ochii bunicii, atît de is­coditori şi de încruntaţi de obicei.

Masa se termină cu un compot făcut din tot felul de poame cu o nemaipomenită artă culinară. Şi cum era şi ultimul fel, şi cum nu mai era mult pînă la clipa cînd vor rămîne singuri, compotul avu un succes extraordinar. Uriaşa cratiţă se goli atît de repede, de parcă n-ar fi fost niciodată plină.

În sfîrşit, tinerii rămaseră singuri. Întrebările dintr-o tabără şi din alta curgeau şiroaie. Pînă ce Lucia îşi duse mîinile la urechi şi începu să ţipe:

― Nu mai înţeleg nimic! Mă ucideţi! Pentru Dumnezeu, hai să procedăm metodic! Poftim! Întrebaţi-ne! În două minute terminaţi cu noi...

― Ceilalţi de ce n-au venit? se repezi Tic cu prima întrebare.

― Stai, Ticuşor, încercă Dan s-o imite pe Lucia. Să pro­cedăm metodic. De unde aţi ştiut că avem nevoie de ajutorul vostru?

― De la voi, răspunse Ionel. Voi ne-aţi chemat...

Ioana, Tic, Maria, Dan se uitau unii la alţii ca la nişte sus­pecţi. Cine luase iniţiativa?

― Prin telepatie? întrebă Dan.

― Nu cred, zîmbi Lucia. Pentru că nu v-aţi gîndit la noi.

― Dac-ai şti de cîte ori m-am gîndit...

― Lasă, Dan. Nu te mai scuza. De aceea am venit. Pentru că nu v-aţi gîndit la noi. Şi atunci (Lucia îşi schimbă tonul) ne-am gîndit noi la voi. Şi ne-am zis: dacă v-aţi fi plictisit, v-aţi fi întors acasă. Nu sînteţi voi oamenii care să accepte plictiseala. Dar nici nu ne-aţi scris, nici nu ne-aţi chemat telefonic sau telegrafic, şi atunci iar ne-am zis: ceva, ceva s-a întîmplat acolo, dacă nici nu vin, nici nu ne cheamă. Au dibuit ceva, sînt abia la început, dar sînt atît de preocupaţi, încît au uitat să ne cheme. Pînă se trezesc ei, hai să le facem o vizită.