Cuvîntul autorului

7
Paznicul nu se clinti din uşa muzeului:

― Aţi venit prea tîrziu. La ora asta nu mai intră nimeni.

Era înalt şi lat cît uşa. Pe capul strălucitor şi roşu nu des­copereai nici un fir de păr. Vocea groasă, de bas, făcea să zbîrnîie geamurile din jur. Văzîndu-l, te gîndeai imediat la huidumele de prin circuri care stopează pe ceafă bile şi ghiu­lele de oţel azvîrlite din public şi le prind pe ceafă. Privirile şaşii îl făceau şi mai fioros.

Cu toate acestea, bunica nici nu-l luă în seamă:

― Intraţi! le spuse ea tinerilor. Mai e o jumătate de oră pînă la închidere.

Paznicul rămase în acelaşi loc. Ba îşi potrivi în aşa fel trupul, ca să nu lase loc de intrare nici pentru o muscă.

― Azi e program, special, explică el. Închidem cu o jumă­tate de oră mai devreme, fiindcă de mîine se închide muzeul.

― În cazul acesta, interveni Dan, ar trebui să închideţi cu o jumătate de oră mai tîrziu. Cel puţin cu o jumătate de oră.

Paznicul ridică din umeri, iar bunica se uită cu neplăcere vădită la cireşarul cel vorbăreţ. N-avea nevoie de ajutorul lui.

― Din moment ce nu s-a scris în ziare, te rog să ne dai dru­mul. Imediat!

Tic nu auzise niciodată o poruncă rostită cu atîta sigu­ranţă. Acel "imediat" îl dădu pe paznic la o parte, ca pe o gînganie. Ba îl făcu să-şi încline capul, speriat, ca în faţa unui personaj foarte important. Succesul acesta îl scoase pe cireşar din toropeală şi-i strecură în suflet un sentiment de stimă pentru bunica Ioanei.

Interiorul muzeului avea forma unei potcoave. Pe pereţi şi pe piedestale speciale se aflau o sumedenie de statui şi de tablouri. Tinerii erau obligaţi de însoţitorul lor sever ― bu­nica ― să privească fiecare obiect cel puţin un minut. După victoria repurtată asupra paznicului, nimeni nu mai îndrăznea să se opună voinţei ei. Se aflau acolo şi pînze, şi statui frumoase, semnate de nume cunoscute, dar şi foarte multă umplutură. Cireşarii şi Ioana cam strîmbau din nas şi, parcă înţeleşi, scoteau exclamaţii încete de admiraţie toc­mai în faţa obiectelor de duzină. Numai Tic nu lua parte la acest joc. Căuta ceva deosebit şi nu găsea. Această căutare îi duse privirile spre centrul potcoavei. Şi deodată tresări. Îl trase de mînecă pe Dan şi-i şopti ceva la ureche. Dan se adresă imediat bunicii, cerînd o explicaţie oarecare despre un tablou pe care îl văzuseră. Bunica şi tot cortegiul se zgîiau iarăşi la tabloul cu pricina, iar Tic o tuli fără zgomot, dar destul de iute, spre centrul sălii. Încă doi paşi şi dispăru din raza vederii celorlalţi.

În aripa în care pătrunsese Tic mai erau cît'eva persoane, iar obiectele păreau mai mari, mai impunătoare. Se aflau cîteva statui în mărime naturală, pe socluri înalte, şi undeva, pe la mijloc, o vitrină uriaşă, care părea centrul de interes al muzeului. În faţa ei stăteau toate celelalte persoane şi prin­tre ele omul în gri.

Cireşarul înaintă cu precauţie, în vîrful picioarelor. Nu se amestecă imediat printre ceilalţi vizitatori, ci se furişă în spatele unei statui. Vitrina era la cîţiva metri în faţa lui, dar nu putea să distingă obiectele din interior, din cauza barierei pe care o constituiau vizitatorii. Nici omul în gri nu era în primul rînd al curioşilor. Stătea în spatele lor, sprijinindu-se cu mîna de soclul unei statui. Era înalt, aşa că putea vedea foarte bine podoabele din vitrină. Tic înţelese însă că straniul personaj nu privea vitrina. Era prea absent şi era prea multă nemişcare în atitudinea lui. Tic ar fi pariat cu oricine că omul în gri îşi ţinea ochii închişi. Nemişcarea lui nu dură însă prea multă vreme. Se uită la ceas, un ceas mare, strălucitor, pe care-l ţinea într-unui din buzunarele vestei, apoi porni cu paşi lenţi spre centrul pot­coavei, şi nu spre ieşire, aşa cum se aştepta Tic.

Cireşarul se ascunsese şi mai bine, aproape lipindu-se de statuie. Omul în gri trecu pe lîngă el, mai că-l atinse cu mîna, dar Tic avu convingerea fermă că nu fusese văzut. Ar fi vrut să întoarcă încet capul, pentru a-l urmări pe ciudatul vizitator, dar spaima îl menţinea încă într-o stare de paralizie. Numai ochii îi alergau fără voie pe o rază scurtă. Exact în clipa cînd se hotărî să pornească după omul în gri, privirile lui întîlniră într-un colţ al sălii, într-un ungher întunecos, pe tînărul cu înfăţişare de atlet. Figura lui nu mai era zîmbitoare. Părea foarte preocupat, neliniştit, nervos.

"Cu ăsta ce-o mai fi aici?" se întrebă cireşarul în gînd.

Atletul se desprinse din ungherul întunecos şi se apropie de vitrină, oprindu-se ― după părerea lui Tic ― exact în locul în care stătuse omul în gri. Nu zăbovi însă nici el prea multă vreme. După cîteva minute părăsi vitrina şi se îndreptă spre ieşire, dar, mai întîi, aruncă o privire spre centrul potcoavei. Tic n-avu timp să-l vadă ieşind, pentru că, urmărind privirile atletului, zărise în centrul sălii statura uriaşă a paznicului. Din trei paşi, se alătură grupului de vizitatori, ocupînd un loc în extrema parte dreaptă, pentru a fi mai aproape de ieşire.

Vitrina avea cîteva compartimente căptuşite cu catifea în care se aflau tot felul de obiecte vechi, mai ales ceramică, monede, unelte de bronz şi podoabe de argint. Compartimen­tul central adăpostea cinci statuete cam veştejite de vreme, dar toate lucrate cu o gingăşie şi zugrăvite în nişte culori cum nu mai văzuse niciodată Tic pînă atunci. Îi venea să fluiere de admiraţie. Era o anumită asemănare între acele statuete şi discobolul lui Fradaburidi. Pe o etichetă mare, lipită de peretele din fund al compartimentului, se aflau scrise cîteva cuvinte, pe care Tic le citi imediat:

"TANAGRALE ORIGINALE DIN BEOTIA ― donaţie pro­fesorul Neştian".

Toate statuetele reprezentau femei. Erau mici de-o şchioa­pă, dar autorii lor nu uitaseră nici un detaliu. Două dintre ele erau îmbrăcate în voaluri; sute de mii de cute, de creţuri era toată îmbrăcămintea. Alta era surprinsă dansînd, şi aşteptai, văzînd-o, să-şi termine pirueta. Alta purta un obiect mutilat, probabil o amforă. Mîna cealaltă, corpul, mişcarea picioa­relor, intenţia mişcării realizau un extraordinar echilibru. Ultima, fără mîini, stînd pe un jilţ înalt, reprezenta o zeiţă. Figura ei împrăştia un aer de siguranţă şi demnitate, de fineţe şi severitate.

Tic le-ar fi privit multă vreme, dacă n-ar fi simţit paznicul în spatele său şi dacă n-ar fi ghicit, în uitătura încruntată a acestuia, intenţii nu prea blajine. Căută la repezeală un mij­loc de salvare. Trebuia să se agaţe de unul dintre vizitatori şi-i trecu iute în revistă pe toţi. Erau patru persoane, atîtea mai rămăseseră în faţa vitrinei: două femei, una foarte tînără, alta cam bătrîioară, şi doi bărbaţi, unul în floarea vîrstei, altul slab şi galben ca un schelet, dintre aceia cărora nu le poţi ghici vîrsta.

"Băbuţa! se hotărî Tic. Pe ea o cuceresc eu repede."

Mai întîi se uită însă la ceas, cu un gest plictisit, ca şi cum ora i-ar fi amintit un lucru pe care-l uitase, tresări şi încercă să se îndrepte spre persoana pe care o transformase în bu­nică. Paznicul îi aţinu însă calea şi cu un gest categoric îi indică ieşirea.

― Poftim? căută Tic să se împotrivească.

Paznicul îi răspunse tot fără vorbe, mişcînd de cîteva ori un deget gros cît braţul unui copil. Manevra aceasta tăcută îl zăpăci pe cireşar. Porni spre ieşire ca un căţel zgribulit. Abia pe la jumătatea drumului înţelese că se comportase ca un nerod şi mai înţelese că partida era definitiv pierdută. După ce se dovedise atît de slab, nu mai avea nici o şansă să reînceapă disputa cu paznicul. Nu-i rămînea decît să se strîmbe la el, ceea ce şi făcu, bineînţeles cînd ajunse la doi metri de uşă. Coborî destul de repede treptele şi se ascunse în umbra unui copac. Inima însă i se făcu cît un purice, pentru că namila cu capul chel apăru în uşă, şi după ce-i spuse cîte­va cuvinte celuilalt paznic de la ieşire, coborî treptele venind parcă pe urmele lui. Din fericire, paşii namilei îşi continuară drumul pe aleea asfaltată ― probabil era interzisă călcarea ierbii ― iar Tic se lipi cît putu de trunchiul copacului. Rămase acolo şi după ce-l văzu pe "urmăritor" luîndu-şi postul în primire, la intrarea în muzeu.

Tic ar fi părăsit fără îndoială locul în care se afla, dacă n-ar fi zărit, din întîmplare, la cîţiva paşi în spatele lui, o bancă îngustă, fără spetează, cam incomodă, totuşi o bancă. Şi, pe deasupra, se găsea în umbră, la adăpostul oricăror priviri indiscrete. Imediat se aşeză pe ea, pentru a aştepta acolo ieşirea celorlalţi. Banca era un post ideal de observaţie. Îi dădea prilejul să vadă şi intrarea şi ieşirea din muzeu.

Primele minute de aşteptare se scurseseră fără nici un in­cident. Cei doi paznici stăteau neclintiţi la posturile lor. Exact în acelaşi moment, ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, îşi aprinseră cîte o ţigară.

"Hm!" zîmbi cireşarul, dar n-avu vreme să-şi ducă pînă la capăt comentariul ― iniţial răutăcios ― pentru că atenţia îi fu captată de un bărbat înalt, care se îndrepta cu paşi repezi spre ieşirea muzeului. Paznicul îl salută politicos şi-i lăsă cale liberă. Apoi îşi reluă liniştit fumatul.

Tic se uită la ceas, mai degrabă din plictiseală. Şi tot din aceeaşi cauză se uită şi mai tîrziu, cînd personajul, atît de politicos salutat de către paznic, ieşi pe aceeaşi uşă pe care intrase. De astă dată însă nu se mai înapoie pe drumul pe care venise. Trecu pe lîngă Tic şi se opri cîteva clipe în faţa paznicului de la intrare. Probabil îi spunea ceva, pentru că huiduma clătina docilă din cap.

― Am înţeles, domnule director, răzbătu pînă la Tic o voce groasă de bas.

"Eram sigur, îşi spuse cireşarul. Puteam să pariez cu ori­şicine că e directorul muzeului. Dar nici nu e mare scofală..."

Paznicul scoase o cheie uriaşă, descuie uşa şi dispăru în muzeu. Tic se uită iarăşi la ceas, apoi îşi îndreptă privirile spre ieşire.

"Dacă nu s-a dus să-i dea afară, să-mi ziceţi cuţu! se adresă cireşarul copacilor din jur. În mai puţin de trei minute, toţi vor părăsi muzeul."

Prevederile lui se adeveriră. După numai două minute ieşi primul grup de vizitatori, dar nu acela la care se gîndise el.

De data aceasta, Tic ar fi pierdut totul, pentru că ar fi pariat pe orice. Primul grup care părăsea muzeul îl constituia buni­ca şi cei trei sateliţi. Coborau scările ca o avalanşă.

"Aşa fac şi eu cînd mă supără cineva, rîse Tic. Plec din casa lui, convins că gestul meu îl va ofensa. Numai că m-am gîndit prea tîrziu la asemenea posibilitate."

Meditaţia spontană nu împiedică oaia rătăcită să se fu­rişeze, tiptil şi pe nevăzute, înapoi în turmă. Dan îi dădu a înţelege că nu i se remarcase lipsa. Tinerii însă nu mergeau, ci fugeau de-a binelea, ca să ţină pasul cu bunica înfuriată. Pînă la urmă, obosi şi ea, sau poate vederea unei bănci goale la capătul parcului îi provocă oboseala.

― Dumneata pe unde-ai fost? se răsti ea la Tic, după ce se aşeză pe bancă. De ce-ai rămas mereu în urmă?

― Tanagralele... răspunse Tic, fericit că nu-l întrebase de ce-o luase înainte.

― Care tanagrale? întrebară Ioana şi Maria în acelaşi timp.

Dan le făcu semn cu cotul (stătea între ele, la mijloc), şi ele se grăbiră să repare gafa:

― Aaa! Tanagralele... Sigur că da...

― Care tanagrale? întrebă bunica la rîndul ei. Pe unde ai umblat dumneata?

Tot Dan încercă să-l scoată pe Tic din încurcătură printr-o diversiune:

― Ştiţi? L-a luat la rost paznicul, pentru că a rămas în ur­ma noastră. Ăla chel, cu capul roşu, care n-a ştiut cum să se poarte cu dumneavoastră.

― Îl voi reclama la director, la primar, la minister! explodă bătrîna. Neobrăzatul! De la dumneata ce-a vrut?

― M-a cam înghiontit, răspunse Tic. Dar m-am strîmbat şi eu la el... cînd am ajuns la uşă.

― Foarte bine! Ba nu! se răzgîndi bunica. Nu-i frumos să te strîmbi!

― Dar şi el are o mutră, de parcă se strîmbă tot timpul, căută Tic o cale de retragere. L-am imitat puţin.

Ceilalţi erau să izbucnească în rîs. Din fericire, bunica se sculă brusc, obligîndu-i să pornească spre casă.

― Repede! Să nu întîrziem la cină! îi invită ea.

Bineînţeles că nu se putea întîrzia la cină, pentru că ea era aceea care o pregătea.

Dan rămase iarăşi în urmă, cu Tic.

― Ce s-a întîmplat? întrebă ciufuliciul. V-a dat afară din muzeu? Eu ştiam că se apropie ora de închidere.

― S-a repetat scena de la intrare, răspunse Dan. Tocmai ajunseserăm la centrul potcoavei, cînd ne-am pomenit cu namila lîngă noi. A întins un braţ cît un stîlp de telegraf, arătînd spre uşă. "Ora de închidere", a spus tare, pentru toţi. "Imediat!" i-a spus încet, dar foarte ferm bunicii. Ea a pornit ca din puşcă. Şi noi după ea.

― Prin urmare, se întristă Tic, n-aţi văzut tanagralele.

― Eşti nebun? Ce tanagrale? Aiurezi?

Tăcură brusc amîndoi. Ajunseseră acasă.

CAPITOLUL III

1
La ora zece se termină cina. Băieţii, fetele şi bunicii se des­părţiră, urîndu-şi unii altora "noapte bună!" La ora zece şi jumătate, pe baza înţelegerii conspirative din timpul mesei, tinerii se întîlniră în camera de lîngă turn. Pînă atunci, Dan refuză categoric orice conversaţie cu Tic. Îşi trecuse nişte însemnări în jurnal. De ce hotărîseră ei să se întîlnească la zece şi jumătate, nimeni nu poate şti! Fapt este că se aflau toţi laolaltă, gata să-şi depene întîmplările zilei.

― Acum poţi să-mi spui de ce m-ai făcut nebun? îl întrebă Tic pe Dan. Cred c-am răbdat destul. Mai mult de un ceas.

― Asta-i o manieră de a începe discuţia? îşi admonestă Maria frăţiorul.

― Mai întîi să răspundă dumnealui, se apără Tic.

Dan, băiatul atît de calm şi de potolit, se înfurie:

― Nu ştiu dacă eşti nebun, dar în conflict cu inteligenţa, în orice caz. Ce tot îi dai cu tanagralele? N-ai văzut cu cîte riscuri te-am scos din încurătură?

Tic îl privi uluit, ba se uită şi la ceilalţi, parcă pentru a cere o mînă de ajutor.

― Ştii cu ce ţi-aş da în cap? Cu o statuetă din acelea. Chiar cu riscul s-o distrug.

Ioana încercă să-i tempereze pe cei doi cocoşei:

― Nu puteţi să ne spuneţi şi nouă de ce vă certaţi? Sau dacă e un secret de-al vostru... eu sînt gata să mă retrag.

― L-am întrebat dacă a văzut statuetele, tanagralele răspunse Tic, şi dumnealui m-a făcut nebun. Ba mi se pare...

― Da! îl întrerupse Dan. Ţi-am spus că aiurezi.

― Nu-i adevărat! M-ai întrebat. Dacă mi-ai fi spus că aiurez, ţi-ai fi schimbat hainele în timpul mesei.

― Asta cum vine? întrebă Maria nedumerită.

― Foarte simplu. I-aş fi răsturnat farfuria în aşa fel, ca să se creadă că el a făcut-o. Mă pricep eu...

― Tot nu înţeleg pentru ce vă certaţi, zise Ioana. Despre ce tanagrale e vorba?

Tic se credea victima unui complot. Sau a unei farse. Se uită fără sfială la ceilalţi, dar nu descoperi nici o urmă de zîmbet pe feţele lor.

― Aaaa! se dumeri el. N-aţi mai avut timp să vedeţi vitri­na. Aţi şters-o prea repede! Păcat! Eu, în locul vostru...

― Ce-ai fi făcut în locul nostru? în întrebă Dan. Monede, şi ceramică, şi unelte, şi inele am văzut cu sutele în alte părţi, în alte muzee. Şi mai vechi, şi mai interesante.

― Nu ţi-e ruşine să ne insulţi muzeul? se bosumflă Ioana. Ce, al vostru e mai bogat?

Tic se uită iarăşi la ei cu priviri curioase.

― Va să zică tot aţi văzut vitrina. Maria făcu un gest de plictiseală:

― Cîteva secunde. Nici măcar un minut. Dar, vorba lui Dan, tot n-aveam ce vedea...

― Şi tanagralele? ţipă Tic. Tanagralele nu le-aţi văzut? V-aţi uitat peste tot şi numai în mijlocul vitrinei nu v-aţi ui­tat? Sau vă bateţi joc de mine?

― Sau îţi baţi tu joc de noi? îi răspunse Dan. Ne-am uitat şi în compartimentul din mijloc, dar în afară de o etichetă nu era nimic altceva.

― Nici tu n-ai văzut cele cinci statuete? o întrebă Tic pe Maria. Cinci femei. Două înfăşurate în voaluri, una pe tron, una dansînd şi una ducînd o amforă.

― Niciodată n-ai suferit de lipsă de fantezie, Ticuşorule!

― Las' că suferi tu de altceva! Te-ai molipsit de la ăla...

― Staţi! interveni Ioana. E o neînţelegere la mijloc.

― Să nu fie o farsă...

― Nu, nu! E o neînţelegere. Ai văzut într-adevăr cele cinci statuete? Şi eu le-am văzut... de mai multe ori, ultima dată acum cîteva luni. Sînt exact aşa cum le-ai descris.

― Da! se avîntă Tic. Una purta un voal albastru, cealaltă un voal roz. Cucoana de pe tron n-avea mîini, iar cea care dansa avea faţa julită. Iar aia care purta amfora... aia... era aplecată în stînga, din cauza greutăţii... Şi amfora era muti­lată. Nici nu ştiu dacă ţinea o amforă...

― Da! încuviinţă Ioana, cu ochii holbaţi. Într-adevăr, sînt exact aşa. Ai mai vizitat vreodată muzeul?

― Nu! răspunse Dan în locul lui Tic. Şi nici nu văd de unde a aflat atîtea detalii. Par prea proaspete... Spune drept, Ticuşorule! Te-a informat cineva, sau le-ai văzut cu ochii tăi?

Dacă întrebarea ar fi fost rostită cu alt ton şi nu ca o rugăminte, cum o exprimase Dan, Tic ar fi sărit în gîtul lui. Se mulţumi să se aşeze pe pat şi rămase acolo, cu coatele pe genunchi, fără a scoate o vorbă.

― Cred c-ar fi bine să recapitulăm, propuse Maria. Şi ca să evităm orice neînţelegeri, şi ca să terminăm odată cu babilo­nia asta, la orice întrebare care se iscă să se răspundă scurt, prin da sau nu, fără să se dea alte amănunte.

Tăcerea celorlalţi suna ca un acord.

― Bine, continuă ea. De mai multe ori, dar nu astă-seară, Ioana a văzut în muzeu tanagralele.

― Da! afirmă Ioana. Dacă e nevoie, pot să precizez data.

― Aceleaşi statuete au fost văzute şi astă-seară de Tic.

― Îhî! afirmă, în raport cu personalitatea lui, ciufuliciul.

― Noi, însă noi: Ioana, Maria, Dan... şi bunica... nu le-am văzut. Şi cum nimeni nu minte... Ia spune drept, Ticuşorule, nu cumva ţi s-a părut?

Tic se pregătea să sară ca o panteră; noroc că-l opri Ioana:

― Te rog... Nu căuta alt înţeles întrebării... Ni se pare atît de ciudat totul nouă, ăstora care am văzut cu ochii noştri vi­trina goală, încît...încît, fiind trei, avem dreptul să cerem celui care a văzut altceva, el fiind singurul care a văzut altceva...

Tic înţelese tot gîndul Ioanei şi se calmă imediat.

― V-am spus doar. V-am dat şi amănunte şi pot să vă mai dau încă o sută... Cînd scornesc ceva... nu vă dau prilejul să vă îndoiţi. Ştiu eu cum să fabric de-alde astea...

― Prin urmare, reluă Maria, Tic a văzut tanagralele, iar noi nu le-am văzut.

― Asta-i concluzia ta? întrebă Dan. Ce mai încolo-ncoace! Tanagralele au dispărut. Probabil că s-a răzbunat paznicul pe noi. Le-a scos ca să nu le vedem.

― Imposibil! spuse Tic. Paznicul m-a dat pe mine afară. M-a luat din faţa vitrinei şi a ieşit imediat după mine pe uşă. Pe urmă n-a mai intrat în muzeu decît ca să vă dea pe voi afară.

― De unde ştii tu? întrebă Maria. L-ai urmărit în perma­nenţă? Dacă a mai intrat fără să-l vezi? sau dacă a intrat celălalt paznic?

― Dacă vă spun eu! Nu i-am scăpat nici o clipă din ochi.

― Atunci? se înfioră Ioana.

― La un moment dat a intrat directorul în muzeu, continuă Tic. A intrat pe uşa de la ieşire şi a ieşit tot pe acolo.

― Ce păcat! se întrista Ioana.

― De ce păcat?! se miră Dan.

― Înseamnă că le-a luat el...

― Şi asta e un păcat?! se miră iarăşi Dan. Nu cumva îţi zburdă imaginaţia şi te gîndeşti la cine ştie ce?

― Staţi o clipă! încercă Tic să-i potolească. Directorul a ieşit aşa cum a intrat. Nu ducea nimic cu el. L-am văzut la lumină. N-avea unde să pună statuetele. Nici măcar haină nu purta.

― Altcineva n-a mai intrat? întrebă Maria. Sau poate că a ieşit altcineva între timp?

― Pînă la plecarea voastră, n-a mai intrat şi n-a mai ieşit nimeni din muzeu. Dar voi l-aţi văzut pe director?

― Nu! răspunse Ioana. Eu îl cunosc bine. E profesorul nos­tru de istorie. Nu l-am văzut. V-aş fi spus imediat.

― Şi totuşi numai apariţia lui poate explica dispariţia tanagralelor, zise Dan. Păcat că nu ştim cu precizie orele...

― Ba eu le ştiu! strigă Tic.

― De ce avem nevoie de ore? rîse Maria. Mie mi se pare to­tul foarte limpede. Dintr-un motiv sau altul, directorul a scos statuetele din vitrină. Numai că, în loc să le ducă în afara muzeului, le-a pus în altă parte, în interiorul muzeului.

― Motive ar fi, spuse Ioana. De mîine încep reparaţii în muzeu. Nu ştiu ce anume. Poate se repară numai exteriorul.

― Vedeţi?

― Staţi, că n-am terminat! continuă Ioana. Eu cunosc foarte bine muzeul. Am fost de zeci de ori în el. Nu există nici o altă cameră, nici o altă cale de comunicare decît cele două uşi de la capetele potcoavei. Birourile sînt în faţă, în scobitu­ra potcoavei, dar ele nu comunică direct cu muzeul.

― Poate c-o fi undeva, în perete, vreo ascunzătoare secretă, îşi dădu Dan cu părerea.

― Vorbe! îi replică Maria. Şi s-a apucat să ascundă statue­tele în văzul tuturor... E o prezumţie slabă, Dan.

― Voi l-aţi văzut pe director? întrebă Tic. Nu! înseamnă că a rămas tot timpul în aripa dreaptă. Dac-am şti ce-a căutat acolo!

― Poate că nici n-a intrat înăuntru, spuse Ioana. Dac-a stat tot timpul în hol? în holul de la ieşire... E un telefon acolo. Poate c-a telefonat undeva în oraş.

― Sau poate că s-a întîlnit cu cineva în muzeu...

― Atunci de ce acel cineva n-a ieşit o dată cu directorul? Eşti sigur, Tic, că n-a ieşit nimeni o dată cu el sau după el?

― Doar v-am mai spus! N-a intrat decît el în muzeu şi a ieşit cu mîinile goale, după... după cîteva minute...

― Tocmai atît cît ar fi durat o convorbire telefonică.

― Poate c-ar fi totuşi bine să încercăm să precizăm orele. Tic făcuse deja cîteva însemnări pe o foaie de hîrtie:

― Eu am ieşit... adică a trebuit să ies afară la ora nouă fără douăzeci. Nu ştiu de ce m-am uitat la ceas, dar bine că m-am uitat. La nouă fără un sfert a apărut directorul...

― Stai puţin! îl întrerupse Maria. Înseamnă că la ora nouă fără douăzeci, tanagralele erau în vitrină. Mai departe, Ticuşorule!

― La ora nouă fără un sfert a apărut directorul, adică a in­trat în muzeu, după ce l-a salutat foarte politicos paznicul. Aşa! Mă uitam mereu la ceas din plictiseală. De aceea am reţinut orele. La ora nouă fără şapte minute, directorul a ieşit. Cel mult un minut a durat drumul de la ieşire la cealaltă poartă. Deci la nouă fără şase minute s-a oprit în faţa huidumei.

― Stai! interveni iarăşi Maria. Dac-a ieşit cu mîinile goale, dacă n-a ieşit nimeni după el, dacă nu se află nici o altă cale de comunicare între muzeu şi birouri, înseamnă că la ora nouă fără şapte minute tanagralele erau încă în vitrină.

― Cum ai ajuns la deducţia asta? o întrebă Dan.

― Dacă tanagralele n-ar fi fost la locul lor, directorul ar fi dat imediat alarma.

― Dar dacă n-a intrat deloc în muzeu? Dac-a vorbit pur şi simplu la telefon de acolo, din hol? o interogă Ioana.

― Mi se pare nefiresc. Chiar dac-a vorbit la telefon, măcar pentru un minut-două tot ar fi trebuit să intre în muzeu.

― Ei, asta-i! se opuse Dan. Poate că i s-au spus lucruri atît de importante la telefon, încît nici nu i-a mai trecut prin cap să intre în muzeu.

Privirile tuturor se îndreptară spre Tic. Ciufuliciul nu pă­rea deloc intimidat. Răspunse foarte sigur:

― Nu mi s-a părut deloc că se grăbeşte. A stat de vorbă şi cu celălalt paznic. Cred că vreo două minute. Deci la nouă fără patru minute, huiduma a intrat în muzeu. La nouă fără două minute aţi ieşit voi.

― Eşti sigur, Ticuşor?

― Foarte sigur. Nu ştiu dacă e potrivit ceasul meu după ora exactă.

― Asta n-are nici o importanţă, îl linişti Dan. Un minut-două înainte sau în urmă nu contează. Importante sînt intervalurile de timp. Durata lor contează. Şi aici se pare că nu greşeşti... Ar fi bine să mai repeţi o dată...

Tic se supuse imediat:

― La nouă fără douăzeci am ieşit eu. La nouă fără un sfert a intrat directorul. La nouă fără opt minute a ieşit directorul, la nouă fără şase minute, directorul s-a despărţit de paznicul de la intrare şi tot la aceeaşi oră paznicul a intrat în muzeu. Cînd s-au furat tanagralele?