Formula crai din Curtea Veche, cu sensul „sărac, scăpătat” apare în manuscrisele lui Iordache Golescu (în Golescu 1990: 37, 309), la care găsim (în proză şi în Condica limbii rumâneşti) un limbaj popular muntenesc cu elemente vulgare şi chiar argotice: furtişagul borfacilor, ogeac, pui de giol („dau pui dă giul, adică iau oarece şi fug cu aceea”, p. 315). Şi teatrul din prima jumătate a secolului al XIX-lea conţine elemente de oralitate autentică, inclusiv unele cuvinte şi expresii care ar reprezenta limbajul familiar-argotic al epocii: creaţiile lexicale peşingiu şi zoraliu (pentru încasatorii de impozite, în Iordache Golescu, Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării, în Niculescu 1960: 31), dezvoltările figurate apingeli „a păcăli” sau bucăţică bună „logodnică bogată” (C. Bălăcescul, O bună educaţie, ibid., p. 95, 132), guşter cu sensul „gât”, probabil o deraiere lexicală de la guşă (Matei Millo, Un poet romantic, ibid.,p. 360) etc.
Formula crai din Curtea Veche, cu sensul „sărac, scăpătat” apare în manuscrisele lui Iordache Golescu (în Golescu 1990: 37, 309), la care găsim (în proză şi în Condica limbii rumâneşti) un limbaj popular muntenesc cu elemente vulgare şi chiar argotice: furtişagul borfacilor, ogeac, pui de giol („dau pui dă giul, adică iau oarece şi fug cu aceea”, p. 315). Şi teatrul din prima jumătate a secolului al XIX-lea conţine elemente de oralitate autentică, inclusiv unele cuvinte şi expresii care ar reprezenta limbajul familiar-argotic al epocii: creaţiile lexicale peşingiu şi zoraliu (pentru încasatorii de impozite, în Iordache Golescu, Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării, în Niculescu 1960: 31), dezvoltările figurate apingeli „a păcăli” sau bucăţică bună „logodnică bogată” (C. Bălăcescul, O bună educaţie, ibid., p. 95, 132), guşter cu sensul „gât”, probabil o deraiere lexicală de la guşă (Matei Millo, Un poet romantic, ibid.,p. 360) etc.
Prima atestare a argoului românesc este lista de cuvinte pe care o publică umoristul N.T. Orăşanu, în 1860, în revista Coarnele lui Nichipercea şi în 1861, în volumul Întemniţările mele politice. Orăşanu îşi foloseşte experienţa carcerală pentru a furniza prima culegere de lexic argotic. Lista lui cuprinde destul de multe cuvinte populare sau standard, devenite prin metaforă argotisme (cânepă „păr”, purcea „ladă”, sticlete “soldat sau dorobanţ” etc.), dar şi un număr consistent de termeni împrumutaţi din ţigăneşte (barosan,gagiu, lovele, mardeală, mol, a pili, topardos etc.), care s-au păstrat în uz până astăzi. Mai efemere s-au dovedit a fi metaforele vieţii cotidiene, eliminate de schimbarea obiectelor sau a sistemului tradiţional de referinţă (ochi de vulpe „galbeni”, picior de porc „pistol”, zapciu „câine”). Lista lui Orăşanu cuprinde câteva câmpuri specializate, indicate ca atare (jargonul jucătorilor de cărţi) sau deductibile din conţinut: limbajul hoţilor de buzunar sau al găinarilor, care folosesc poptoarca („cheia”), pentru a deschide piţigoiul („lacătul”), care pândesc fie teaşca („punga”), fie păsările de curte: lumânări („gâşte”), cocoane („găini”) şi barosani („curcani”).
Prima atestare a argoului românesc este lista de cuvinte pe care o publică umoristul N.T. Orăşanu, în 1860, în revista Coarnele lui Nichipercea şi în 1861, în volumul Întemniţările mele politice. Orăşanu îşi foloseşte experienţa carcerală pentru a furniza prima culegere de lexic argotic. Lista lui cuprinde destul de multe cuvinte populare sau standard, devenite prin metaforă argotisme (cânepă „păr”, purcea „ladă”, sticlete “soldat sau dorobanţ” etc.), dar şi un număr consistent de termeni împrumutaţi din ţigăneşte (barosan,gagiu, lovele, mardeală, mol, a pili, topardos etc.), care s-au păstrat în uz până astăzi. Mai efemere s-au dovedit a fi metaforele vieţii cotidiene, eliminate de schimbarea obiectelor sau a sistemului tradiţional de referinţă (ochi de vulpe „galbeni”, picior de porc „pistol”, zapciu „câine”). Lista lui Orăşanu cuprinde câteva câmpuri specializate, indicate ca atare (jargonul jucătorilor de cărţi) sau deductibile din conţinut: limbajul hoţilor de buzunar sau al găinarilor, care folosesc poptoarca („cheia”), pentru a deschide piţigoiul („lacătul”), care pândesc fie teaşca („punga”), fie păsările de curte: lumânări („gâşte”), cocoane („găini”) şi barosani („curcani”).
George Baronzi foloseşte o bună parte din cuvintele culese de Orăşanu în romanul său Misterele Bucureştilor, apărut în 1862. Dialogurile dintre hoţi, mai ales cele din închisoare, sunt presărate cu argotisme, explicate în note de subsol, dar nu totdeauna folosite cu naturaleţe în replici. În 1871, Baronzi publicăvolumul Limba română, în care reia, cu unele adăugiri, lista lui Orăşanu.
George Baronzi foloseşte o bună parte din cuvintele culese de Orăşanu în romanul său Misterele Bucureştilor, apărut în 1862. Dialogurile dintre hoţi, mai ales cele din închisoare, sunt presărate cu argotisme, explicate în note de subsol, dar nu totdeauna folosite cu naturaleţe în replici. În 1871, Baronzi publicăvolumul Limba română, în care reia, cu unele adăugiri, lista lui Orăşanu.
Cuvinte argotice izolate, intrate ulterior în limbajul colocvial, apar în teatrul lui Vasile Alecsandri: mucles, în forma mocles – „dar nu spuneţi nimănui: mocles!” (Agachi Flutur, 1863), sanchi, în forma sanche: „se încercase a face, sanche, o revoluţie” (Haimana, 1871), puşchi, a oftica, a se fasoli etc. N. Filimon evocă, în nuvela Nenorocirile unui slujnicar (1861), o serie de termeni argotici pentru închisoare: bobârlău, tumurluc, pârnaie, hârdău (v. pârnaie).
