Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 44
Phil Chartrukian scotea fum pe nări de indignare în laboratorul Sys-Sec. În minte îi vuiau cuvintele lui Strathmore: „Pleacă acum! E un ordin direct!” Dădu, de furie, cu piciorul în coşul de gunoi şi înjură tare în laboratorul pustiu.

— Diagnostic, pe dracu’! De când s-a apucat directorul adjunct să scurtcircuiteze filtrele Mănuşii!?

Tehnicienii Sys-Sec erau bine plătiţi pentru a proteja sistemele de computere din NSA, iar Chartrukian învăţase că slujba îi cerea doar două lucruri: să fie sclipitor la minte şi obositor de paranoic.

„La dracu’ “, înjură el în gând, „aici nu e vorba de paranoia! Nenorocitul ăla de monitor de control merge de optsprezece ore!”

Era un virus. Chartrukian simţea asta cu toată fiinţa. Omul nu avea nici o îndoială asupra celor ce se petreceau acolo: Strathmore comisese o greşeală scurtcircuitând filtrele şi acum încerca să o dreagă cu o poveste cusută cu aţă albă despre un diagnostic obscur.

Chartrukian n-ar fi fost atât de pornit dacă TRANSLTR ar fi constituit singurul motiv de îngrijorare. În ciuda aparenţelor, gigantica maşinărie de decodificat nu lucra izolată faţă de celelalte echipamente. Chiar dacă criptografii trăiau cu senzaţia că Mănuşa fusese proiectată cu singurul scop de a proteja minunăţia lor de spart coduri, tehnicienii de la Sys-Sec ştiau adevărul. Filtrele Mănuşii slu­jeau unui zeu mult mai puternic. Baza principală de date a NSA.

Istoria din spatele construcţiei acelei baze de date îl fascinase întotdeauna pe Chartrukian. La sfârşitul anilor ‘70, Internetul devenise o unealtă mult prea folositoare ca să nu atragă interesul public, în ciuda eforturilor depuse de Departamentul Apărării, de a-l păstra numai pentru sine. În cele din urmă, universităţile des­chiseseră poarta şi năvăliseră înăuntru. La scurt timp după aceea apăruseră primele servere comerciale. Breşa fusese imediat lărgită de marele public. La începutul anilor 1990, fostul „Internet” gu­vernamental sigur devenise o imensă groapă de gunoi plină cu me­saje electronice publice şi cyber-pornografie.

După ce sistemele de computere ale Biroului de Spionaj al Ma­rinei fuseseră infiltrate de o serie de atacuri devastatoare, rămase secrete pentru marele public, devenise tot mai evident că secretele guvernamentale nu mai erau în siguranţă pe calculatoarele conec­tate la un Internet mereu în expansiune. Împreună cu Departamen­tul Apărării, preşedintele Statelor Unite emisese un decret secret prin care se crea o nouă reţea guvernamentală securizată, care să înlocuiască de acum periculosul Internet şi care să funcţioneze ca o legătură între diversele servicii secrete americane. Iar pentru a preveni orice furturi de secrete guvernamentale prin intermediul computerului, toate datele sensibile fuseseră stocate într-o singură locaţie supersecurizată, nou-construita bază de date NSA. Un Fort Knox al datelor secrete americane.

Milioane dintre cele mai secrete fotografii, documente şi benzi video ale ţării fuseseră prelucrate în format digital, transferate în imensa facilitate de stocare, după care originalele fuseseră dis­truse. Banca de date era protejată de o reţea de alimentare cu ener­gie pe trei niveluri şi de un sistem digital de backup stratificat. Totodată, se găsea la optzeci de metri sub pământ, pentru a fi pro­tejată de câmpurile magnetice şi de posibilele explozii. Activităţile din camera de control primiseră indicativul Top Secret Umbra... cel mai înalt nivel de securitate din întreaga ţară.

Secretele americane nu fuseseră niciodată mai bine asigurate. Această bancă de date indestructibilă găzduia acum schiţele unor arme extrem de avansate, liste cu martori intraţi în programul na­ţional de protecţie, indicative ale agenţilor secreţi, analize detaliate şi propuneri pentru operaţiuni secrete. Lista nu avea sfârşit. Se ter­minase cu scurgerile de informaţii şi cu dezvăluirile care provo­caseră atâtea necazuri spionajului american.

Bineînţeles că ofiţerii NSA înţeleseseră că datele stocate aveau valoare doar dacă puteau fi accesate. Adevărata revoluţie generată de acea bancă de date nu consta în faptul că punea datele secrete la loc sigur, ci în aceea că permitea accesul la aceste date numai oa­menilor potriviţi. Toate informaţiile stocate dispuneau de un scor de securitate şi, depinzând de nivelul de acces, erau accesibile ofi­cialităţilor guvernamentale pe baza unor ierarhii. Un comandant de submarin se putea conecta la reţea şi putea verifica chiar şi cele mai recente fotografii din satelit ale porturilor ruseşti, dar nu avea acces la planurile de acţiune ale unei misiuni antidrog în America de Sud. Analiştii CIA puteau accesa istoricul unor asasini cunos­cuţi, dar nu aveau acces la codurile de lansare a rachetelor, rezer­vate pentru preşedinte.

Tehnicienii Sys-Sec nu dispuneau, evident, de acces liber la in­formaţiile din banca de date, dar erau răspunzători de siguranţa ei. Ca toate marile baze de date — de la companii de asigurări la uni­versităţi — facilitatea NSA se afla permanent sub tirul hackerilor, atraşi de secretele ascunse dincolo de poarta de acces. Numai că programatorii NSA erau cei mai buni din lume. Nimeni nu reuşise nici măcar să se apropie de banca de date — iar NSA nu avea motiv să creadă că va izbuti cineva vreodată.

În interiorul laboratorului Sys-Sec, Chartrukian cântărea posibili­tatea de a pleca de acolo. Necazurile cu TRANSLTR însemnau necazuri cu banca de date, iar nepăsarea lui Strathmore era uluitoare.

Toată lumea ştia că TRANSLTR şi principala bază de date NSA erau indisolubil legate una de alta. Odată spart, fiecare cod nou era expulzat din Crypto prin intermediul a 450 de metri de fibră optică, spre banca de date NSA pentru stocare. Preţioasa faci­litate de stocare dispunea doar de câteva puncte de intrare — iar TRANSLTR era unul dintre acestea. În atari circumstanţe, Mănuşa trebuia să joace rolul paznicului intransigent de la uşă. Iar Strath­more îl fentase.

Chartrukian îşi simţea bătăile inimii în gât. „TRANSLTR mun­ceşte de optsprezece ore!” Un virus de computer în TRANSLTR care după aceea să alerge liber prin măruntaiele NSA însemna mult prea mult.

— Trebuie să fac un raport, îşi zise el cu voce tare.

Chartrukian ştia că într-o situaţie ca asta nu putea apela decât la o singură persoană: şeful tehnicienilor Sys-Sec, geniul compu­terelor, cel care construise Mănuşa, un individ extrem de irascibil şi care cântărea pe puţin 200 de kilograme. Porecla lui era Jabba. Era un soi de zeu al NSA — alergând prin culoarele Agenţiei, stingând din faşă incendiile posibile şi blestemând tâmpeniile produse de ignoranţi. Chartrukian ştia prea bine că, la auzul veştii că Strath­more scurtcircuitase Mănuşa, Jabba avea să dezlănţuie toate furiile iadului. „Asta e”, îşi zise el. „Eu am o treabă de făcut.” Apucă telefonul şi formă numărul telefonului mobil pe care Jabba îl purta în permanenţă cu el.