Dan Mirahorian

Reuniunea a avut loc a doua zi într-o mare sala a hotelului. Principalii contactaţi erau prezenţi, cat şi o fauna heteroclita şi de nedescris. Era acolo o fata, care povestea, celor ce voiau s-o asculte, ca ea era fiica unui extraterestru, afirmaţie care din păcate nu era verificabila. Se găseau în sala şi reprezentanţii diferitelor grupuri de parapsihologie (metapsihice), plus un anumit număr de doamne de o anumită vârstă, îmbrăcate pretenţios şi aparţinând în mod clar înaltei societăţi din Madrid.

Textul căruia i s-a dat citire avea doua deschideri. Cea dintâi se referea la o scrisoare primita atunci, în care se cerea contactaţilor sa organizeze o adunare, ca cea la care tocmai participam. Am putut asista cu acest prilej la o magnifica demonstraţie de dezinformare, despre care fuseserăm anunţaţi în ajun. Rafael Farriols primise, odată cu aceasta ultima scrisoare, şi o declarable pe care trebuia s-o citească în fata adunării. Cei patru principali contactaţi, anume Dominguez, Aguire. Barranechea şi Farriols însuşi, declarau în cor, la douăzeci şi cinci de ani de la primirea celor dintâi scrisori, ca ei nu crezuseră niciodată în originea extraterestra a acestora.

Ori noi ştiam bine ca lucrurile nu stăteau deloc asa, numai ca efectul asupra auditoriului a fost instantaneu: la pauza, sala s-a golit pe trei sferturi şi toţi care plecaseră erau supăraţi foc, multi spunând în gura mare ca era scandalos sa se abuzeze de buna lor credinţa timp de atâţia ani. Noi. Cei care cunoşteam dedesubturile acestei manevre, inca înainte de declanşarea ei, eram pur şi simplu uluiţi de uşurinţa cu care nucleul contactaţilor reuşise sa se descotorosească de atât de multi oameni. Oricine ar fi fost autorul acestei scrisori, iată ca ştiuse sa provoace un fenomen puternic şi real, cu o uşurinţă care chiar că-ţi lua piuitul. Mai mult ca oricând, Jean-Jacques şi cu mine ne întrebam cine o fi trăgând sforile acestei afaceri şi mai ales ce scopuri urmăreşte.

Ceea ce urmează nu este decât propria noastră mărturie. Întâmplarea are doua parti. E adevărat ca prima pare ceva de domeniul oniricului: e drept, fiindcă e cu neputinţă sa susţinem, ca ar fi fost altceva decât un simplu vis. Dar noi suntem absolut siguri de a doua parte.

Noaptea pe care am petrecut-o în hotelul acela din Madrid a fost un adevărat coşmar. Instalaţia de aer condiţionat fireşte ca nu funcţiona, aşa ca ne-am văzut siliţi sa lăsăm ferestrele deschise, din cauza arşiţei teribile. In plina noapte m-am trezit. Eu, care sunt cam friguros de felul meu, eram gol pe pat, iar cuvertura era îndepărtată. Dar nu asta era important, ci faptul ca în fata mea vedeam câţiva inşi, care se îndeletniceau cu ceva, nu-mi dădeam seama cu ce anume, din cauza luminii foarte slabe a lanternelor oarbe pe care le foloseau Nu-i puteam zări decât pe cei care se aflau la picioarele patului meu, fiindcă ma simţeam complet paralizat. Nu puteam nici măcar sa întorc capul, ca sa vad ce se întâmplă cu Jean-Jacques, care dormea în patul de lângă mine. Unul din intruşi s-a întors pe neaşteptate şi m-a privit cu o expresie care parca spunea: " Na, poftim ca se trezeşte şi dobitocul asta, ia să-i mai ardem noi o doza de anestezic".*

Fusesem anesteziat mai demult cu penthotal şi exact senzaţiile de atunci le aveam şi acum. Nu mai stiu ce s-a întâmplat, am căzut într-o stare de inconştienţă, din care m-am trezit abia a doua zi de dimineaţă. I-am povestit toată istoria asta – sau poate tot visul – lui Jean-Jacques, care se plângea ca-1 doare capul de-i plesneşte. Nici eu nu ma prezentam cu mult mai bine, ma simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi râcâit temeinic uretrele cu şmirghel.*

Noroc insa ca starea asta groaznica n-a ţinut prea mult, şi ne-am putut alătura prietenilor noştri spanioli pentru noi discuţii. In orice caz, de faptele petrecute în orele care au urmat suntem absolut siguri, fiindcă acum eram treji de-a binelea.

Aveam pe atunci o haina splendida de piele de căprioară pe care o cumpărasem de curând şi de care aveam grija ca de ochii din cap. Din senin m-am trezit ca mi-a apărut pe reverul stâng o pata ca de lac, de culoare bej.

Era rotunda şi avea un diametru de doi milimetri şi mai putin de un milimetru adâncime.

Asta m-a amarat grozav, făcându-mă sa ma întreb: "De unde ai reuşit sa te procopseşti cu stropul asta de vopsea? "

Am încercat sa curat picătură aceea de lac de pe reverul hainei râcâind bine cu unghia, dar n-am reuşit. Mi-am spus ca îndată ce ajung acasă, la Aix, va trebui s-o zdrobesc cu o penseta şi atunci toată picătură solidificata se va preface în pulbere. Nu avea nici un rost sa stric cu râcâielile astea inutile bunătate de haina. Au urmat discuţiile cu prictenii spanioli şi am şi uitat de picătură de vopsea. Peste câteva ore, când m-am întors în camera, am constatat cu surprindere ca pata dispăruse, fara sa lase absolut nici o urma. Am trecut peste întâmplarea asta fara să-i dau cine ştie ce atenţie, dar nici de uitat n-am uitat-o.

În sfârşit, şederea noastră la Madrid s-a încheiat si, pentru prima oara după zece ani, Dominguez, care în săptămânile din urma avusese lungi conversaţii telefonice cu UMMO, a încetat sa mai vadă în mine un spion al CIA. Era un progres, fara îndoială. Lou îmi reprodusese conţinutul unora din aceste conversaţii şi aflasem ca la un moment dat Dominguez ii pusese interlocutorului următoarea întrebare:

— Dar de fapt ce este o " gaura neagra"?

La care celalalt răspunsese grăbit:

— aşa ceva nici nu exista. Când o stea cu neutroni îşi depăşeşte limita de stabilitate, se produce o implozie şi masa ei este transferata în structura gemelara. "

Vom reveni asupra acestei fraze, în special în anexa ştiinţifică. Aceasta afirmaţie mi s-a fixat în minte.

* Observaţi anestezia, paralizarea şi imobilizarea obţinută prin radiaţii pe care o s-o reîntâlnim utilizata de extratereştrii şi în alte ocazii (o tehnologie, care daca ar fi utilizata pe Terra, în locul celei care foloseşte vectorul material sau chimic ar fi transformata în arme)[nota DM]

* In reţeaua UMMO sondajele encefalice, analizele şi diverselc examenc medicate sunt o practica obişnuită.

(n. J. P. P)

M-am întâlnit cu Jean-Jacques pe acroportui din Madrid, aşteptând avionul care sa ne duca acasă. Tot vorbind de una. de alta. I-am povestit şi de pata de vopsea de pe reverul hainei.

— Nu zău! Am avut şi cu o chestie de-asta. Dar pe pălărie. M-am luptat ca un erou s-o scot şi nici vorba. aşa ca m-am lăsat şi eu păgubaş, ca tine. şi eu ma gândeam sa rezolv chestia asta acasă. Pe urma. După câteva ore.

Când am ajuns în camera, drăcovenia aia dispăruse.

— Cam ce culoare avea?

Jean-Jacques mi-a arătat tabela de plastic a aeroportului. Bej. Exact acelaşi bej ca şi "picătură de lac" de pe reverul hainei mele. Se părea ca Jean-Jacques fusese mai favorizat decât mine, el având parte de un echipament mai sofisticat. O pastila aplicata pe panglica pălăriei, ca un adevărat al treilea ochi şi având, din cate spunea prietenul meu, ceva peste cinci milimetri în diametru. După toate probabilităţile, eu fusesem înzestrat cu un microemitator iar Jean-Jacques cu o camera video miniaturizata. Dar orice ar fi fost cele doua pastile, amândoi suntem absolut siguri asupra acestei a doua parti a istoriei noastre. Văzuserăm cu ochii noştri, în stare de trezie, drăciile acelea, şi le văzuserăm bine. Când avionul a decolat, i-am spus lui Jean-Jacques:

— Rezulta ca implantul tau cranian nu te jenează cine ştie ce?

— Hai, mai lasă-mă în pace cu aiurelile astea! Si. la urma urmei, daca bazaconiile astea chiar or fi adevărate şi ne-au făcut-o şi noua, nu crezi ca am căutat-o cu lumânarea?

Nu puteam sa nu-i dau dreptate.

Benzile din polifluorura de vinil

Cu ani în urma, primisem acasă un pachet în care se afla o banda de material plastic. Lângă ca, un cartonaş argintiu lăcuit, cu numele unei societăţi panziene „specializata în cercetări spaţiale”. Cum pe cartonaş era trecuta şi adresa societăţii respective, le-am răspuns scurt şi cuprinzător: „Am primit obiectul, dar ati onus să-mi trimiteţi şi instrucţiunile de folosire”.

Numai ca strada din adresa aceea nu exista. După cum nu exista nici societatea. Chestia asta m-a făcut sa nu mai stiu ce sa cred. Peste am de zile, UMMO aveau sa explice motivele pentru care răspândiseră cu ocazia aterizării de la San Jose de Valdeira, multe tuburi mistenoase cu benzile acelea de plastic, asemănătoare celei pe care o primisem şi eu. Benzile acestea, dreptunghiulare, de dimensiunile de 6 x 12 centimetri, erau rulate în nişte tuburi de nichel pur şi conţineau molecule purtătoare de izotopi radioactivi, care emiteau neutroni timp de patruzeci de ore. După scurgerea acestui interval de timp. Obiectul devenea un material plastic ca oricare altul. Procedeul le permitea expeditorilor ca în timpul celor patruzeci de ore sa urmărească obiectele. Asta fara îndoială ca sa afle ce fac cu ele oamenii în posesia cărora ajunseseră, daca apelează la anumite servicii specializate, eventual militare – iar asta le servea, probabil ca sa vadă cine are legături cu asemenea servicii şi cine nu. In cazul meu, ca şi în cazul spaniolilor din 1967, obiectul în chestiune a zăcut o vreme pe consola şemineului, pana când s-a rătăcit.

Amintiri sau vise

De atunci mi s-au mai întâmplat în doua rânduri lucruri de genul celor petrecute la Madrid. Fiindcă am promis sa nu ocolesc nimic, trebuie sa menţionez aici şi episoadele acestea, cu caracter anecdotic. Ca a fost vis sau realitate, nu-mi pot da seama – şi la urma urmei mărturisesc ca asta ma lasa indiferent.

Pruna oara când am trecut din nou prin ceva similar nopţii de pomina de la hotelul din Madrid ma aflam la mine acasă, la Pertuis. Era în 1989. Intro după-amiaza ma simţisem prins de o toropeala care atlucea a siesta prelungita, lucru deloc nefiresc într-o regiune cu o clima ca a noastră, care te moleşeşte şi te trage la lene, aşa ca am dormit câteva ceasuri zdravene. Când a venit sotia mea, m-am dezbrăcat iar ea a observat imediat ceva ciudat care se afla la vreo zece centimetri de ombibc

Ce ai acolo? M-a întrebat ea, speriata. Te-ai rănit?

— Nu, nici pomeneala!

Aveam pe pântece o rana subţire, ca o incizie fina care părea aproape cu totul cicatrizata, lunga de vreo trei centimetri şi aproape onzontala. In jurul ci pielea se învineţise, într-o nuanţă ce batea spre albastru-închis.

Parca as fi avut doua mici semilune, aşezate simetric fata de cicatrice. Exact acelaşi efect as fi obţinut daca as fi ţinut un timp apăsată pe piele o ţeavă de patru centimetri diametru, ca sa opresc circulaţia sângelui.

Forma era regulata şi simetrica. Pe cămaşa de pe mine nu era nici urma de sânge şi nu-mi puteam da seama cu nici un chip unde şi cum ma procopsisem cu chestia aceea. Ar fi trebuit sa ma fi izbit foarte tare de ceva, dar în cazul acesta mi-aş fi adus aminte, fara doar şi poate. aşa ceva as fi putut căpăta numai lovindu-mă frontal cu un obiect contondent şi scobit, altfel as fi avut o tăietură obişnuită. Trecuseră ani de zile de când nu ma mai ţineam de gradinant sau de sport, iar cicatricea asta se vedea limpede ca n-avea cum sa fie de atunci.

Cu o zi înainte n-o aveam şi tot la fel m-a încredinţat şi soiia mea, care are un spirit de observaţie teribil şi nu-i scăpa nimic. In sfârşit, coaja rănii s-a uscat şi a căzut destul de repede, vânătaia a trecut şi ea şi în câteva zile nu mai rămăsese nici o urma, aşa ca am uitat repede de povestea asta.

A doua întâmplare datează din iulie 1990. Plecaserăm toată familia, adică sotia mea, fiica noastră şi eu, să-i facem o vizita de câteva zile prietenului nostru Rafael, la ferma lui de lângă Barcelona. Într-o seara am rămas numai noi în toată casa, Rafael şi sotia lui aveau trebun în oraş, Ne-am culcat şi eu adormit pe burta, pe partea mea de pat. cu mâinile trecute pe sub perna. Brusc, am avut impresia ca ma trezesc şi ca încăperea se umple de o lumina slaba. Primul lucru pe care 1-am văzut au fost nişte picioare încălţate cu un fel de pantofi de balet bleu-marin de dimensiune mica. As inclina pentru o măsură de dama. Picioarele păreau acopente de un fel de de ciorap colant destul de strâns, de aceeaşi culoare. Prima meareaciie a tost să-mi spun: "Sa nu înceapă iar povestea de la Madrid"

N-am avut nici o posibilitate sa reacţionez. In clipa aceea am simţit cum o presiune extraordinar de puternica ma apasă pe perna, imobilizându-mi compiet braţele şi făcându-mă sa ma simt practic paralizat, ca şi cum as fi avut degetele vârâte într-o priza de curent Simţeam în urechi o furnicătură ciudata, ca şi cum cineva mi-ar fi înfundat uşurel o tija prin timpan, pana în creierin. Cum nu eram în stare sa fac nici o mişcare, am ales sa accept lucrurile cu înţelepciune. Apoi starea asta parca ca a început sa se risipească. Am avut chiar impresia ca lumina aceea slaba dispăruse şi ca în camera domnea, acum întunericul, aşa ca primul gând a fost sa întind mana şi sa bâjbâi, ca sa înşfac unul din picioarele persoanei pe care o văzusem adineauri.

Nu de alta, dar daca fusese cu adevărat lângă mine însemna ca eu sunt un simplu cobai de experiente, treaba care nu-mi plăcea de deloc. Insa n-am avut timp nici măcar sa schiţez un gest, fiindcă exact în clipa aceea am simţit perna atât de grea încât nici vorba să-mi pot trage braţul şi am avut din nou vibraţia aceea stranie care m-a paralizat complet pana am căzut într-o stare de inconştienţă.

M-am trezit, convins ca abia trecuseră câteva clipe, şi am aprins imediat veioza de pe noptiera. Nimeni. Ce puteam face? M-am uitat la ceas: arata doua fara cinci. Sotia mea s-a trezit lent şi i-am povestit amintirea sau visul, fara sa stiu nici eu ce fusese. M-a ascultat cu ochii plini de neîncredere, dar deodata şi-a dat seama ca braţul şi umărul drept ii erau paralizate, ceea ce o alarma şi ii dădea, în orice caz. O senzaţie foarte neplăcută.

Apoi, lent, senzaţia asta s-a risipit.

Nu mai am nimic altceva de zis de acest gen. Desigur, eu cunosc puterea unor vise de a părea vendice. Exista lucruri pe care credem ca le-am trăit şi care nu au decât o realitate onirica. Pentru ca mărturia mea sa fie completa, eu gândesc ca eram dator sa povestesc acest episod. Adaug ca aceste experiente nu mi-au cauzat nici un efect deosebit. Nici angoasa şi nici bucune. Ele m-au lăsat pur şi simplu perplex. De la acea data, nu s-a mai întâmplat nimic de acest gen.

Ma gândeam din nou la întâmplarea petrecuta la ferma de lângă zona de atenzare a UMMO din ami 50.

Cazurile de acest gen se găsesc din plin în dosarele OZN. Daca acestea sunt adevărate, nu este prea plăcut sa servim drept teren de experimentare pentru nişte indivizi care nu-şi dau osteneala sa se prezinte. Oare cea mai buna capcana pentru extratereştri nu ar putea fi o buna cursa de şoareci amplasata în mijlocul camerei. Sau mai simplu, după cum sugera vechiul meu prieten Claude Selig: o podea foarte bine ceruita?

Conversaţiile telefonice din 1989

Prin 1989 intre spanioli şi UMMO au avut loc o mulţime de convorbiri telefonice. Am avut şi eu ocazia sa consult, acasă la Rafael, câteva însemnări luate în timpul unor convorbiri de asemenea gem Erau interesaţi de asta în primul rand Rafael şi prietenii sai Dominguez şi Barranechea. Noutatea consta în faptul ca acum era vorba cu adevărat de un dialog. Timp de douăzeci şi cinci de ani se comunicase numai într-un singur sens.

Spaniolii primeau scrisori, rapoarte si, foarte ran apelun telefonice care insa erau foarte scurte şi confineau de regula dispoziţii, avertismente, informaţii sau diverse indicaţii. Rafael încercase în mai multe rânduri sa cupleze sistemul de înregistrare a convorbini telefonice, insa înainte de a pune degetul pe buton auzea vocea interlocutorului: „Nu, va rog sa nu înregistraţi!” Pana la urma a renunţat.

Acum, după cat am aflat de la Rafael, convorbirile acestea telefonice durau câteodată cu orele. De regula, telefonul suna noaptea târziu şi de multe on Rafael şi Barranechea erau amândoi pe linie. Subiectele abordate erau extrem de variate, dar răspunsurile veneau întotdeauna fara nici cel mai mic răgaz, cu seriozitatea şi conciziunea obişnuite.

Daca exista un lucru de care sunt sigur sigur, este ca exista în spatele la toate acestea ceva mai mult decât o banda de studenţi de la Facultatea de Ştiinţe din Madrid. Fiind un om de ştiinţă, eu mi-am făcut pur şi simplu munca, adică aceea de analizare a coiitinutului. Eu m-am mulţumit sa ma joc cu piesele mozaicului, cel putin cu acelea pe care mi se părea ca oarecum le înţeleg. Rămâneau o mulţime de lucruri care nu intrau în domeniul meu de competema, care se limita la mecanica fluidelor ionizate şi la cosmologia teoretica.

Farriols nu seamănă cu vreun naiv.

Matematicianul Chasles a cumpărat, cred, scrisori de-ale Cleopatrei către Cesar sau invers. Eu stiu ca exista întreprinderi, în toate tarile, care la baza ajung la New Age şi ii plătesc pe guru cu salarii. Tot ceea ce am de spus, este ca m-am jucat cu piesele unui enorm mozaic, pur şi simplu bizar, şi ca unele din aceste piese mi s-au părut ca stimulează reflecţia stiitifica şi se asamblau într-un mod inteligent şi original. Toate acestea poate ca nu provin decât din imaginaţia mea, insa ma îndoiesc. Nu cred ca as fi imaginat doua fluxuri temporale inverse şi nişte universuri în oglinda (enantiomorfe). şi nici n-aş fi ajuns aşa departe în magnetohidrodinamica daca documentele nu s-ar fi constituit într-un fel de ghid. Îmi aduc aminte ca matematicianul şi academicianul Andre Lichnerowicz spusese într-o zi: „OZN-urile nu exista, dar J. P. Petit are atâta imaginaţie încât într-o buna zi are sa sfârşească prin a le inventa.” în perioada 1988-89, contactele au fost reluate. Conţinutul lor era adesea cat se poate de fantastic. De curând am stat de vorba cu Rafael şi 1-am întrebat:

— Ce crezi despre cursul actual al cazului UMMO?

— In ultimii ani s-au primit scrisori care par sa izvorască dintr-o anumită tendinţa de autodiscreditare.

— Vrei sa zici ca reţeaua este pe cale sa se replieze asupra ei însăşi lăsând în urma un nou nor de cerneala, ca o sepie.

— Un pic aşa stau lucrurile. Dar ramane conţinutul acestor apeluri telefonice din 1989. în ceea ce priveşte acele apeluri, eu continui sa raman foarte impresionat de rapiditatea şi precizia răspunsurilor.

— Tu crezi ca în cursul acestor apeluri telefonice „sursa” s-a manifestat din nou, independent de orice distorsiuni parazite şi de orice acţiune de dezinformare.

— Cred ca da.

Din toată constelaţia multicolora de informaţii apărute pe parcursul convorbirilor telefonice amintite mai sus, alegem una. Aceşti UMMO – pe care continuam să-i numim astfel – au dat interlocutorilor lor spanioli o serie de răspunsuri privitoare la SIDA, explicând ca acest virus ar fi fost creat prin manipulare genetica într-un laborator american din statul Minnesota. Cercetările în cauza ar fi început de mult timp si, cum nu exista posibilitatea ca rezultatele sa fie experimentate pe teritoriul american, autorităţile de la Washington ar fi încheiat un acord cu Zairul, care ar fi pus la dispoziţie o regiune întinsă. Scopul experimentelor ar fi fost testarea modeleior de contaminare pentru virusuri mutante, iar ideea generala, care fusese inspirata, fara îndoială, de războiul din Vietnam, era aceea de a obţine specii de virusuri care sa atace cu precădere o amimita populaţie. Cum s-ar spune, o arma rasiala. Ca sa se antreneze. Cercetătorii au manipulat culturile de virusun astfel obţinute cu ajutorul unor microunde pulsate şi le-au experimentat pe nişte maimuţe. Aici lucrurile au început sa 1a o întorsătură nefericita. Paznicii zairezi nu s-au dovedit la înălţime, lăsând sa scape din rezervaţie animale infestate, care au trebuit apoi recuperate cu orice preţ. Fireşte ca n-a fost deloc uşor şi unii din oamenii care au participat la prinderea lor au fost răniţi. aşa a început contaminarea oniului şi bineînţeles ca nimeni nu s-a gândit atunci ca virusul acesta al maimuţelor arfi putut sa provoace asemenea distrugeri pustiitoare speciei umane. Daca lucrurile stau cu adevărat asa, înseamnă ca exista pe planeta noastră o mana de cercetători, care suntinca luaţi drept oameni respectabili, ale căror talente de asamblare genetica s-ar afla la originea a ceea ce se poate numi pe drept cuvânt un genocid.

Mărturisesc ca din 1975 şi pana acum aflasem din dosarele UMMO o sumedenie de informaţii care sa ma uimească. Dar asta le întrecea pe toate. Mi se pare chiar de înţeles atitudinea acestor UMMO. Care refiizasera de fiecare data sa dea cea mai mica lămurire privitoare la felul cum vindecau ei boli cum ar fi cancerul, de exemplu, răspunzând invariabil:

— Noi v-am putea oferi cu uşurinţă mijloacele terapeutice, dar cel care ar şti sa le aplice ar fi în stare sa provoace şi boala"*

Sa închidem aceasta parte a dosarului recunoscând ca, orice s-ar spune, oamenii sunt cu adevărat în stare de orice.

Un lucru similar se întâmplă şi cu hipnoza, care este atât calea de coborâre sau cădere în manipulate (robie), cat şi cea de eliberare din condiţionare (v. Hipnoza, cale de vindecare şi de eliberare, ed. Cit.) Acelaşi bisturiu cu lama fin ascuţită este mijloc de vindecare în mana chirurgului dar devine mijloc de ucidere în mana criminalului. Obiectele şi fenomenele nu sunt bune sau rele m sine. Ele sunt favorabile sau nocive în raport cu niyelul de conştientă §i de ancorare In iubire realizat de utilizatorul lor: omul. In Yoga Sutra este exclus accesul la puterile supranaturale fara ancorarea prealabila în cele 10 norme sau porunci (5 Yama şi 5 Niyama); încălcarea acestora conduce1a autoeliminarea celui care a greşit, iar nu la distrugerea mediului şi a semenilor (civilizaţie ecologica).

*Microundele pulsate la joasa frecventa sunt cancerigene. Unele mari puteri au luat în studiu arme bazate pe aceasta proprietate de soargere a ADN-ului. [n. D M]

Scurta propoziţie despre găurile negre

De fiecare data când auzeam ceva sau când îmi notam ceva în acest dosar UMMO, încercam sa reflectez bine la lucrurile respective. Subiectul universurilor gemene făcuse pe multi cercetători sa se apuce cu înfrigurare de munca, în 1977, şi mi se păruse şi mie captivant.

Apoi, în anul care urmase, reuşisem pe neaşteptate sa aşez la un loc piesele disparate ale mozaicului, care se refereau la variabilitatea vitezei luminii. Ne intrigau insa acele cuvinte greu de explicat pe care le auzise Dominguez rostite de interlocutorul nevăzut: " Găurile negre nu exista."

Un asemenea lucru chiar ca se batea cap în cap cu tot ce se susţinea la noi de ani de zile în materie de cosmologie. Îmi aduc aminte de un interviu în care un cercetător de marca, directorul laboratorului de cosmologie teoretica şi de gravrtatie din Pans, spunea: " Cu toate ca pana acum nu am obţinut nici o dovada experimentala a existentei gaurilor negre, nimeni nu se mai îndoieşte astăzi ca ele exista. "

M-am alăturat mulţimii acelora care considera ca acest model nu este convingător. Din punct de vedere matematic, e o adevărată himera. Un astrofizician francez, mi se pare ca Jean Heidmann, spunea: "Când e vorba de găurile negre, trebuie sa lăsăm bunul simt la garderoba "

Eu unul, nu sunt convins ca are dreptate.

Relaţia om-univers în textele UMMO

În rapoartele primite de Sesma am dat peste o mulţime de informaţii fata de care ma vedeam pus, ca fizician, în neputinţa absoluta de ale găsi vreo aplicaţie sau de a formula o părere oarecare. Mărturisesc ca acum doisprezece ani, când am dat prima data cu ochii de asemenea lucruri, reacţia mea iniţială a fost una de respingere. Aceste texte abordau lucruri pe care le-am putea considera metafizice. Fiind un raţionalist cu ghiulele de plumb la picioare, nu am avut pentru partea asta a dosarului UMMO nici o fărâmă de interes. Nu aveam nici o credinţă, în atara de aceea în ceea ce gândeam, fiindcă am ajuns să-mi dau seama, după am de zile, ca ştiinţa însăşi nu era altceva decât un sistem organizat de credinţe, ca orice alta abordare a realităţii*.

Henri Coandă spunea ca "identificarea realităţii cu un anumit model al acesteia nu este ştiinţa, ci religie şi hipnoza. Credinţa în veridicitatea unor ipoteze sau teorii, chiar dovedite experimental, este cel mai mare obstacol în descoperirea altora. Care sa cuprindă fenomenele pe care acestea le neglijează (excepţii de la regula) ". Exista nivele mai subtile ale realităţii, a căror descriere şi utilizare solicita ieşirea din tiparele actuale de gândire, din hipnoza locului comun.