Dan Mirahorian

*Prima descriere amănunţită a unui asemenea dispozitiv avea sa apară în presa de specialitate abia peste şase ani. Vedeţi, de exemplu, articolul lui Gerald Yonas publicat în " Pour la Science" din 15 ianuarie 1979 traducere din Scientific American.

* Ne-am deprins sa consideram o presiune ca fiind măsură unei forte (exprimata în newtoni) pe unitatea de suprafaţa exprimata în metri pătraţi. Dar dimensional, raportul dintre forţa şi suprafaţa, amplificat la numărător şi la numitor cu lungimea (in metri), devine o densitate a energiei pe unitatea de volum (forţa înmulţita cu deplasarea indica "lucrul mecanic" sau energia şi se măsoară în jouli). (n. J. P. P)

Vladimir Aleksandrov

Am cunoscut un rus, Vladimir Aleksandrov, cu care, în timpul unei şederi ceva mai îndelungate a lui în Franţa, am ajuns la legături bazate pe o sincera afecţiune. Corespondasem episodic cu el şi cu alti cercetători ruşi, ca de exemplu vechiul meu prieten Vladimir Golubev, specialist în laseri şi vechi colaborator al lui E. Velikov*

Uneori ne întâlneam la cate un congres şi discutam relativ liber. In 1983 am avut ocazia sa fac o călătorie la Moscova, ca sa particip la al VIII-lea Congres International de Magnetohidrodinamica, şi am prezentat doua comunicări care au fost acceptate (ambele reproduse în anexa ştiinţifică a lucrării de fata). Una din ele descria acceleratorul lateral MHD construit de japonezi, prezentat şi în numărul pe luna aprilie 1991 al revistei Science et vie. Ii scrisesem lui Aleksandrov cu suficient de mult timp înainte pentru a putea fi sigur ca va primi corespondenta mea. L-am zărit în cea de-a doua zi a lucrărilor în apropierea intrării în sala de conferinţe. Ne-am îndepărtat împreună şi am găsit un loc suficient de discret pentru a discuta. Îmi amintesc ca stăteam aşezaţi pe o banca într-un fel de galerie de trecere, în fata unui hol larg în care trona statuia unui cocos de bronz, înaltă de peste un metru. Cocoţat în vârful unei coloane, cocosul acesta îşi depărta aripile de fiecare data când răsunau bătăile gongului, care anunţa începutul şi starsitul pauzei, iar penele lui metalice intrau în vibraţie.

Aleksandrov era specialist în meteorologie şi în mecanica fluidelor. De mai multi ani se interesa de efectele posibile asupra atmosferei terestre, ale declanşării unui război nuclear. Se împlineau decenii de când se făceau explozii experimentale ale unor asemenea arme monstruoase* şi nimeni nu fusese preocupat, înaintea lui, de posibilele consecinţe ale unor explozii simultane a mii de încărcături nucleare asupra emisferei de nord.

Bombele care ar fi explodat în apropierea solului sau în sol (adică majoritatea în cazul unui atac termonuclear, fiindcă tintele prioritare sunt, în asemenea cazuri, silozurile subterane de rachete) ar fi creat în punctul de impact pulberi de o extrema fineţe, cu diametre de ordinul micronilor. Căldura imensa care domneşte în fiecare "bila de foc", după emisia unei puternice unde de soc, şi a unei radiaţii care anihilează orice forma de viaţă, ar fi provocat un gigantic gol de aer care ar fi aspirat acest material pulverulent la o foarte înaltă altitudine, în stratosfera, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul tuturor exploziilor trecute. Data fiind fineţea acestor particule, ele nu ar fi putut sa cada pe sol decât după un timp foarte îndelungat, intre şase şi optsprezece luni, după cum s-a constatat deja în experientele întreprinse pana acum.

Aleksandrov pornise de la evaluarea cantităţilor de praf, pe care 1-ar fi putut împrăştia în atmosfera înalţa un atac echivalent cu mai multe mii de megatone şi a calculat, cu ajutorul calculatorului BESM-6 al Centrului de calcul din Moscova, consecinţele acestui fenomen. Peste un an şi jumătate de la întrevederea noastră avea sa fie difuzat un film produs în Statele Unite, care, pentru scurt timp, avea sa atragă atenţia publicului asupra acestui gen de probleme.

Filmul se intitula The Day After ("Ziua de după") şi cei care 1-au văzut îşi amintesc fara îndoială de nişte imagini cutremurătoare reprezentând un oraş prefăcut într-un morman de ruine inegrite, de grupuri de oameni însângeraţi şi cu privirile rătăcite şi mai ales de un fel de "zăpadă" radioactiva căzând din cer.

Insa toate acestea erau de fapt nesemnificative în raport cu realitatea pe care o descria Vladimir şi care speram sa nu ne fie niciodată impusa noua. El calculase ca stratul de pulbere măruntă avea sa acopere practic lumina soarelui. In primele zile, lumina care ar fi ajuns la sol ar fi fost micşorată de patru sute de ori, astfel încât primul spectacol al unei regiuni lovite de un atac nuclear ar fi fost acela al unei nopţi totale, o noapte nucleara. Aproape la fel s-a întâmplat în Kuweit după incendierea puţurilor de petrol în timpul războiului din Golf: când vântul aducea spre ei fumul acestor incendii, oamenii se trezeau în mijlocul unei asemenea întunecimi, încât în miezul zilei erau siliţi sa aprindă lumina, fie şi numai ca sa vadă cat e ceasul.

Calculele lui Aleksandrov arătau ca doua săptămâni ar fi fost suficiente pentru ca stratul acesta de pulbere sa acopere în întregime emisfera nordica a planetei noastre. Fenomenul ar provoca şi o intensa scădere a temperaturilor, în medie cu 15°C.

*E. Velikov a fost mult timp un personaj cu mare greutate în aparatul de stat sovietic. Ocupându-se, la începuturile carierei sale ştiinţifice de studiul fuziunii, a fost unul din specialiştii care s-au distins în domeniul magnetohidrodinamicii, ajungând vicepreşedinte al Acadeimei de Ştiinţe de la Moscova i s-au încredinţat spre coordonare proiecte importante din domeniul militar, în special "războiul stelelor", aşa cum era acesta conceput în viziunea Kremlinului. şi iată un lucru care numai la ruşi se poate vedea: Velikov era, la un moment dat, unul din cei mai valoroşi asistenţi ai lui Mihail Gorbaciov în materie de. Dezarmare nucleara!

*Pana de curând s-a crezut ca puterea bombelor termonucleare experimentate de ruşi pe teritoriul lor s-a limitat la 40 sau 60 de megatone. Dar Saharov a arătat în memoriile sale ca mai multe încercări care s-au efectuat sub conducerea sa corespundeau unor bombe de 100 megatone, ceea ce este pur şi simplu înspăimântător daca ne gândim ca aceasta putere este de optzeci de mii de ori mai mare decât a bombei de la Hiroshima. De remarcat ca în aceasta experienta nucleara bomba (tot după precizanle lui Saharov) fusese lansata dintr-un avion, de unde concluzia ca era perfect operaţională şi mai ales ca putea fi uşor adaptata la o racheta. (n. J. F. F.)

Chiar făcând abstracţie de pierderile materiale şi umane uriaşe pricinuite de atacul respectiv, ca şi de consecinţele biologice ale căderilor radioactive, lipsa luminii solare ar fi provocat ea singura pieirea inevitabila a întregii vegetaţii, ceea ce înseamnă distrugerea tuturor recoltelor. Lumina n-ar începe sa licărească din nou decât la capătul unor lungi luni de aşteptare, revenind treptat la strălucirea ei normala abia după recăderea pe sol a întregii cantităţi de pulberi prezente în stratosfera.

— Dar bine, am spus eu, hai sa ne imaginam şi un conflict de proporţii mai mici, unul care sa angajeze, sa zicem, numai câteva sute de megatone.

— Exclus, s-a împotrivit el. Un atac nu poate fi decât masiv. De fapt tinta prioritara este reprezentata de silozurile de rachete cu încărcătura nucleara ale adversarului. Trebuie ca ele sa fie distruse pentru a anihila orice riposta. Cat despre cel care primeşte un asemenea atac, el nu poate sa răspundă decât trăgând toată muniţia dintr-o data şi asta chiar înainte de a fi lovit, din clipa în care salva de rachete ale adversarului a fost detectata de radarele cu bătaie lunga.

— De ce nu-şi rezerva ceva din puteri şi pentru a doua lovitura? *

— Nu, nici asta nu se poate. Fiindcă în momentul când rachetele şi-au atins tinta, asta provoacă lansarea în atmosfera, pe lângă norii de praf, şi a unor resturi, care pot ajunge la mai multe zeci de kilograme fiecare. Ar fi atunci de-a dreptul imposibil sa lansezi nişte rachete printr-un astfel de nor de resturi.

— Daca înţeleg eu bine, pentru neutralizarea adversarului ar fi nevoie ori să-i distrugi efectiv silozurile, ori să-i împiedici funcţionarea rachetelor acoperindu-ţi teritoriul cu o plasa impenetrabila, cel putin pe o anumită durata.

— Da, în linii mari cam asta ar fi. De altfel, în calculele mele am încercat sa tin cont şi de poluarea datorata incendierii instantanee a pădurilor şi a zonelor urbane, din cauza exploziilor. Rezultatele sunt complet nebuneşti. în stratosfera praful ar intercepta majoritatea radiaţiilor solare şi în straturile joase şi mijlocii, pe la altitudinea de 2000 de metri, fumul ar capta toată energia rămasă. Atmosfera ar deveni astfel rece dedesubt şi calda deasupra, adică superstabila.*

—

Înţeleg. Acest aer cald ar absorbi toată umiditatea solului, ca într-o încăpere încălzită prin plafon.

— Masa oceanica va limita local scăderea temperaturii, dar asta duce la crearea unor diferenţe foarte mari de presiune în zonele de coasta. S-ar produce nişte cicloane de o forţă, pe care noi nici măcar nu ne-o putem imagina.

Aleksandrov mi-a dat atunci şi articolul pe care tocmai il publicase, în colaborare cu colegul sau Stenchikov, într-un buletin al Academiei de Ştiinţe din Moscova. M-a rugat ca la întoarcerea mea în Franţa sa încerc sa fac cunoscute concluziile lui. Mărturisesc ca eu m-am străduit, dar şi aici m-am izbit de acelaşi scepticism dintotdeauna al publiciştilor. A trebuit sa aştept o jumătate de an pentru ca revista La Recherche sa se hotărască să-mi publice un articol intitulat " Anul de după", în care comentam lucrările celor doi colegi ruşi.

Conversaţia a continuat cu trecerea în revista a mai multor proiecte de armament, derivate din cele nucleare, pe care Aleksandrov le cunoştea: arma EMP, adică efectuarea unei explozii cu o încărcătură nucleara importanta în atmosfera înaltă, ceea ce crea un impuls şi o furtuna electromagnetica extrem de intensa, în stare sa distrugă la sol toate instalaţiile electrice şi electronice ale inamicului; bombe termonucleare echivalente obuzelor, fara încărcătură exploziva (arme cu neutroni); dispozitive de focalizare electromagnetica s.a.m.d.

Aleksandrov cunoştea varianta ruseasca a "războiului stelelor".

Mai era totuşi şi altceva. In domeniul experientelor termonucleare subterane începea să-şi facă apariţia un soi de monstru.*

* Ceea ce se numeşte o strategie de răspuns la atac, elaborata în SUA de către Garwin. In cazul unui presupus atac asupra SUA, trebuie trasa toată salva de rachete prezente pe teritoriul american în cele 4 minute care urmează detecţiei, prin sateliţii de observaţie, a lansărilor de rachete de pe submarinele ruseşti situate la câteva sute de kilometri de coasta. (n. J. P. P)

*In împrejurări normale, atmosfera terestra permite trecerea radiaţiilor solare şi atunci solul este încălzit în timpul zilei. Straturile de jos ale atmosferei, supraîncălzite, tind sa se ridice, producând astfel curenţi ascendenţi, fenomen bine cunoscut amatorilor de deltaplanorism. Într-o atmosfera superstabila, care corespunde situaţiei inverse, convecţia naturala încetează. (n. J. P. P)

* In operele ştiinţifice ale lui Andrei Saharov se vede (pag. 45) ca el a cunoscut aceste explozii subterane, bazate pe explozii de o putere de ordinul megatonelor. Asocierea bombei cu un sistem de tip betatron a condus la obţinerea unor campuri magnetice, care atingeau fabuloasa valoare de 5000 de tesla (pag. 57), corespunzătoare unor presiuni de o suta de milioane de atmosfere. Saharov este de asemenea şi părintele magnetohidrodinamicii sovietice. (pp. 13-63)

În Spania se primise de la expediţionarii UMMO o scrisoare în care erau dezvăluite rezultatele foarte avansate ale americanilor în acest domeniu. Proiectul purta numele codificat de DMP 32. Se părea ca americanii realizaseră, în condiţiile unei fantastice compresii create cu ajutorul explozivilor termonucleari şi al unui sistem de autoconfinare magnetica*, primele răbufniri ale antimateriei. Scrisoarea mai menţiona ca ruşii se aflau şi ei pe acelaşi drum, întâmpinând insa mari dificultăţi din cauza nivelului mai scăzut al cunoştinţelor lor din domeniul supraconducţiei.

Aleksandrov mi-a mărturisit ca cercetările lui i-au făcut pe alti cercetători ruşi, implicaţi în cercetări ultrasecrete, legate tot de arme bazate pe antimaterie, să-i trimită anumite confidente anonime.

Unii din ei, disperaţi de monstruozitatea acestor proiecte la care ajunseseră complici fara voia lor, voiseră să-şi mai descarce în felul acesta conştiinţele*.

— Eu stiu, mi-a spus Aleksandrov, lucruri inimaginabile, pe care nu îndrăznesc nici măcar sa le pronunţ.

În raportul UMMO, amintit mai înainte, se dădea vina în mod egal pe ambele superputeri.

Detaliile furnizate de aceasta scrisoare erau cat se poate de precise. Se afirma, de pilda, ca în operaţiunile militare din Afganistan ruşii făcuseră uz de un gaz capabil sa distrugă celulele nervoase ale oamenilor, fara sa lase urme detectabile. La randul lor, americanii pregătiseră şi ei, în anumite tabere specializate, un grup de patru sute de torţionari sud-americani, care fuseseră instruiţi sa utilizeze un produs numit turbocurarina, care provoca dureri atroce fara sa lase în corp nici cea mai slaba urma.

Concluzia lui Aleksandrov: "Cred ca oamenii sunt cu adevărat nebuni!"

El mi-a mărturisit proiectul lui: sa se lanseze într-un fel de cruciada pentru a avertiza popoarele de riscurile infernale pe care le reprezintă pentru întreaga umanitate ameninţarea armelor de orice natura. El chiar a întreprins oarecare demersuri în aceasta direcţie, dar a fost asasinat la Madrid în 1985, dispariţia sa tragica fiind tratata cu o indiferenta revoltătoare. Unele ziare chiar au încercat să-1 discrediteze, afirmând ca băuse peste măsură în ziua dispantiei sale. Numai ca Aleksandrov nu bea. Se poate insa sa fi fost drogat. Am încercat sa aflu ceva mai mult despre aceasta afacere şi am intrat în legătură cu câţiva din prietenii pe care ii avea dincoace de cortina de fier.

Informaţiile cele mai importante le-am aflat insa din alta parte, anume de la Gonzales Mata, ziarist la Actuel şi vechi membru al serviciilor secrete spaniole. De la el am aflat ca Aleksandrov fusese pur şi simplu răpit din fata hotelului în care locuia, după ce se întunecase. Încercase sa opună rezistenta. Dar agresorii 1-au lovit cu sălbăticie. Nişte prostituate fuseseră martore ale scenei iar urmele de sânge rămăseseră pe asfalt, după ce automobilul plecase, luând corpul sau fara viaţă Mata preciza ca un membru al serviciilor secrete spaniole ar fi încercat sa afle mai mult despre aceasta afacere şi ca fusese omorât în bătaie într-un parking.

— Credeţi-mă, nu va apropiaţi de o asemenea afacere. Voi sunteţi amatori. Aici sunt interese importante, iar oamenii care au comis aceasta crima îşi cunosc meseria.

*Confinarea magnetica a fost evocata într-o nota anterioara şi se refera la "reţinerea unui fluid (lichid; gaz; plasma) într-un camp magnetic, fara ca acesta sa atragă pereţii recipientului". Este vorba de un proces de implozie cu autoretinerea fluidului plasmatic în campurile create, utilizând anumite geometrii şi componente.

[nota DM]

* Savanţii se vad adeseori pusi în situaţii în care "cedează". In definitiv nu sunt nici ei decât nişte fiinţe omeneşti. In noiembrie 1985 fizicianul Gospner care lucra în domeniul înaltelor energii, a fost martorul deturnării acceleratorului de particule de la CERN [Centrul European de Cercetări Nucleare] pentru fabricarea unor mici cantităţi de antimaterie în scopuri militare. Îmbolnăvindu-se brasc de cancer, el a avut mustrări de conştiinţă şi a dezvăluit într-un articol apărut în revista La Recherche ca exista o posibilitate de a stoca antimateria astfel creata sub forma de antihidrogen în nişte cristale în modul cel mai simplu cu putinţă: antielectronul se anihilează cu un electron al cristalului iar antiprotonul, negativ, devine captiv într-o incinta electrostatica. Din acest moment, conceptul de arma cu antimaterie a prins contur. Astăzi, aceste preocupări par sa fi căzut în mtare, în fata efortului general întreprins în direcţia dezarmării nucleare.

Fenomenul dezarmării nucleare

În lunile care au urmat, Kremlinul şi-a intensificat demersurile în direcţia dezarmării. Multi îşi amintesc fara îndoială de primirea de către "Doamna de Fier", Margaret Thatcher, a ministrului rus de externe, care voia să-i ceara concursul în scopul de a-i convinge pe americani sa dea înapoi, înainte de a fi prea târziu. Pe la mijlocul anilor 80, scrisorile UMMO se refereau neîncetat la aceasta situaţie de tensiune extrema.*

Se poate face o dubla lectura a evenimentelor. De pilda, chiar în perioada când a sosit scrisoarea ce făcea referire la faimosul proiect asupra antimateriei DSP 32, preşedintele Reagan a scăpat o fraza destul de curioasa, neştiind ca vorbeşte în raza unui microfon, pe care tehnicienii tocmai se străduiau să-1 regleze:

— Tocmai am semnat o convenţie privind un proiect de bomba, care ne va permite sa ştergem o data pentru totdeauna Uniunea Sovietica de pe harta. Bombardamentul poate începe în cinci minute".

Cu siguranţă ca fraza aceasta nu e tocmai cel mai potrivit exemplu, insa poate fi revelatoare. Nu se poate zice despre cursa înarmărilor ca ar fi fost, în Est, ca şi în Vest, un fapt pur politic. După răceală de după război, ea a fost mereu un fenomen de paranoia, dublat de o afacere în stil mare. Grupurile de interese militare şi industriale sunt simultan lacome, oarbe şi surde. Cercetătorii sunt total deconectaţi de realităţi. Saharov explica limpede acest lucru când denunţa autonomia crescândă pe care o căpătau fata de puterea politica "instalaţiile" – nume de cod al complexelor militaro-industriale şi al poligonului de experimentare a armelor nucleare sovietice. Din 1979, aceasta stare de lucruri era perfect analizata în textele UMMO, şi nu puteam sa nu ne simţim îngrijoraţi.

Gorbaciov a intensificat, unilateral, spectaculoase operaţiuni de dezarmare. El a ordonat îngheţarea experientelor subterane cu scopul de a-i incita pe americani sa facă la fel. Tocmai acolo creştea monstrul, care ameninţa cu devorarea planetei. Daca e sa dam crezare textelor sosite în Spania, iată cam cum se puteau prezenta efectele unei „arme cu plasma”:

O bomba este, mai înainte de orice, o depozitare grosiera a unei anumite cantităţi de energie. In cazul exploziei unei bombe atomice cu fisiune, aceasta energie este eliberata 90% sub forma de radiaţii X, care sunt absorbite de aerul înconjurător. Adus la o temperatura foarte înaltă, acest aer constituie ceea ce se cheama "bila de foc".

Cea de la Hiroshima măsură, cred, o suta de metri. In cazul bombelor termonucleare, acest diametru se întindea pe mai multi kilometri. Responsabila pentru distrugerile mecanice este expansiunea extrem de brutala a acestei "mingi de foc", expansiune numita şi unda de soc. Distrugerile prin incendii sunt datorate radiaţiei termice emise de aceasta sfera incandescenta ce carbonizează şi arde tot ceea ce atinge. In cazul unei "arme cu plasma", bila de foc, corespunzând unei temperaturi ce atinge 100.000°C, ar avea un diametru de mai multe sute de kilometri. O astfel de sfera ar transforma solul în sticla (vitrificandu-1). Unda de soc creata ar face de mai multe ori înconjurul planetei, şi în trecerea ei ar matura absolut totul în calea ei, şi asta nu numai la victima, ci şi la agresor. UMMO adăugau în scrisoare ca ei sunt fericiţi pentru faptul ca ei atinseseră un anumit nivel de stabilitate politica planetara, înainte de a ajunge la un asemenea nivel tehnologic. Tuturor pământenilor contactaţi, care ii întrebau cu disperare ce soluţii ar exista pentru aceasta eventualitate, le răspundeau invariabil:

— Pe Terra, voi suferiţi de o adevărată indigestie a tehnologiei. Daca ati şti sa folosiţi într-un mod convenabil tehnologia de care dispuneţi, ati avea din plin căile de a rezolva cele mai multe din greutăţile cu care sunteţi confruntaţi.

În "Cele cinci cărţi ale înţelepciunii" (Pancha Tantra), traduse în lb. Romana de Theodor Simenschi, exista o povestire despre "ştiinţă fara înţelepciune", care aduce nenorocire posesorilor ei. Noi vorbim astăzi de "ştiinţă fara conştiinţă", dar uitam ca dezechilibrul datorat excesului de putere obţinut unilateral, doar prin colonizarea şi cunoaşterea lumii din afara, nu poate fi atenuat decât prin cunoaşterea şi stăpânirea de sine, prin colonizarea şi stăpânirea tărâmului interior. Acesta este mesajul din Yoga Sutra şi Tao Te King; Henri Coandă spunea ca acelaşi lucru 1-au cerut şi reprezentanţii civilizaţiilor galactice: doar progresul simultan interior şi exterior permite evitarea anihilării unei civilizaţii şi este nondistructiv (evita distrugerea echilibrului ecologic)

*După rapoartele UMMO anterioare, noi ne-am aflat, în 1967 şi în 1974, la un pas de conflictul nuclear. Faptul este, evident, imposibil de verificat, dar nu poate fi nici considerat aprioric absurd. In acea epoca, după cum se explica în cartea lui Ribera, UMMO au dezvăluit existenta unui adăpost antiatomic construit de ei în Sierra de Gredos, în care se puteau adăposti 70 de privilegiaţi, timp de 18 luni, într-o stare de totala independenta de mediul exterior. De fapt, o moderna arca a lui Noe. (nota J. P. P.)

Asistam, totuşi, la o mişcare de dezarmare destul de limpede conturata. Oficial, cauza principala a noii atitudini a Kremlinului în aceasta privinţă ar fi prăbuşirea economica a Uniunii Sovietice. Scrisorile UMMO

De după 1987-1988 ne oferă insa o alta versiune. Aceste scrisori, din care noi nu putem face altceva decât sa reproducem pasajele pe care le consideram a fi cele mai grăitoare, vorbesc despre nişte demonstraţii spectaculoase care ar fi avut loc în prezenta unor înalte oficialităţi ale celor doua blocuri, în scopul, pe de o parte, de a-i convinge pe aceştia de realitatea unei prezente extraterestre, iar pe de alta de a le demonstra neta superioritate tehnico-ştiinţifica a acestor vizitatori veniţi la noi de pe alte tărâmuri.

Un zvon, relatat de unele publicaţii de specialitate, se refera la atolul Kjwalen (Kerguelen Island) din Pacific.

În cazul utilizării unei rachete cu focoase multiple, ale căror ogive sunt pilotabile în faza de reintrare în atmosfera, este necesar ca cei care conduc operaţiunea sa se asigure ca acestea vor lovi solul exact în acelaşi moment, la diferenţe de timp de ordinul miimilor de secunda. In cazul unor încărcături chimice n-ar mai fi fost nevoie de o sincronizare atât de minuţioasă. Atunci când un avion lansează asupra unei tinte o ploaie de bombe cu explozibil chimic, prima care ajunge la sol provoacă şi explozia celorlalte. Insa în cazul unei încărcături nucleare, daca o încărcătură explodează prematur, ea le distruge şi pe cele vecine, fara sa antreneze fisiunea sau fiziunea în funcţie de natura explozibilului.

Tinta tip fiind un ansamblu de silozuri subterane de rachete, reactorul ultimului etaj al rachetei purtătoare împrăştie încărcăturile şi acestea sunt pilotate cu mare precizie într-un asemenea mod încât declanşările celor n capete sa fie simultane şi sa se producă foarte aproape de sol, la sol sau chiar în sol, la foarte mica adâncime, pentru ca efectele distructive sa fie maxime. Avem fotografii care arata capetele rachetelor la sfârşitul reintrării, fotografii extrem de impresionante. Cerul este liniat radial cu urme de condensaţie, care devin apoi perfect paralele şi care sfârşesc toate la aceeaşi altitudine şi foarte aproape de tinta vizata. Experientele americane de control a reintrării capetelor au avut loc la Kjwalen (Kerguelen Island), cu capete evident inerte.

Se afirma ca un OZN a capturat mai multe din ele exact înaintea impactului. Fara îndoială, a fost o demonstrate de natura să-i puna pe gânduri pana şi pe cei mai duri şi mai belicoşi dintre militari.

Se ştie ca şi în Uniunea Sovietica apariţiile de OZN-uri s-au intensificat în anii din urma. Am avut surpriza sa vedem schiţa făcută de unul din copiii care fuseseră martori la apropierea şi la aterizarea unui OZN în oraşul Voronej.

Pe desenul copilului se recunoste limpede sigla prezenta pe toate documentele UMMO.