Dan Mirahorian

O a doua idee prezenta în textul citat se referea la anihilarea turbulentei.

Oricare ar fi fost modul în care se crea un camp de forţă electromagnetica în jurul navei, devenea foarte repede evident ca acesta putea avea o acţiune importanta asupra stratului limita şi în final chiar sa suprime total turbulenta, rezultat care a fost obţinut din 1 975. Pentru cititorul nespecialist sa precizam ce înseamnă termenul acesta mai putin cunoscut "strat limita ". In mecanica fluidelor se numeşte astfel stratul, gazos sau lichid, în care viteza variază destul de mult într-o direcţie perpendiculara fata de perete, având în vedere faptul ca viteza moleculelor din aer trebuie sa fie nula în contact cu obiectul în mişcare, în raport cu acesta (in mecanica fluidelor s-a convenit ca întotdeauna vitezele sa fie raportate la obiectul în mişcare). Atunci când un automobil se deplasează cu 100 km/h, indiferent de profilul sau aerodinamic, el este înconjurat în întregime de acest "strat limita gazos ". Pe capota, viteza, determinata ca de obicei în raport cu vehiculul, nu variază de la zero la 100 km/h într-o grosime nula. Aceasta variaţie se petrece de-a lungul unui strat, care poseda o grosime de cel putin câţiva milimetri sau chiar mai mult. Curgerea laminara a curenţilor fluizi nu poate fi asigurata prea mult timp. Cea mai mica asperitate declanşează un fenomen de turbulenta. Daca se plasează un vehicul într-o suflerie şi încercam sa punem în evidenta curgerea gazoasa din jurul caroseriei, aceasta trecere de la regimul laminar, la cel turbulent, devine perfect vizibila.

Inca din 1975, utilizând un montaj relativ simplu. Viton şi cu mine am putut sa constatam ca turbulenta nu era o boala incurabila, inerenta mecanicii fluidelor, ci putea fi anihilata cu ajutorul unui camp de forţă local.

Mărturisesc ca acest prim rezultat ne-a impresionat. Pentru ca era un fapt complet nou şi prezenta o aplicaţie imediata a lecturii textelor. Experienta a fost efectuata la Toulouse, la DERMO. Rezultatul a fost obţinut de la prima încercare. Atunci când un obiect este plasat într-un curent gazos supersonic sau hipersonic, se creează imediat o unda de soc frontala de-a lungul căreia densitatea, presiunea şi temperatura suferă o variaţie brusca.

De îndată ce numărul lui Mach este mai mare de trei, se intra într-un domeniu de zbor numit hipersonic. Unda de soc acoperă strict partea frontala a obiectului şi de aceea vorbim de "stratul de soc". Textele UMMO afirmau explicit ca se poate acţiona asupra acestui strat de soc şi se pot reduce mult "gradienţii ", adică, variaţiile bruşte ale parametrilor gazului: densitate, presiune, temperatura. Era vorba de o idee complet noua pentru ca, pana sa fi citit aceste texte, în toate universităţile şi şcolile de inginerie se afirma ca unda de soc e inevitabila în cazul unui zbor supersonic, şi implicit, al unui zbor hipersonic.

În alte documente am descoperit ca acest zbor intra-atmosferic se putea efectua într-o linişte totala. Desi soluţia nu era prea clar explicata, cel putin problema era pusa.

*Numărul lui Mach – raportul dintre viteza unui corp într-un fluid şi viteza sunetului în acelaşi fluid (de la numele lui Emst Mach [1838-19161 fizician austriac, autor al unor studii fundamentale asupra vitezei sunetului în acrodinamica şi al unor lucrări de filosofia ştiinţei care aveau sa influenţeze decisiv gândirea lui Albert Einstein).

Asta contravenea ideilor acceptate. La început mi-am amintit de modul în care se putea simula naşterea undelor de soc în jurul unui profil, utilizând analogia hidraulica5. Ideile pe care le-am aflat din documentele UMMO ne-au determinat sa reconsideram aceasta chestiune, considerata ca lămurită o data pentru totdeauna.

La sfârşitul anului 1976 au fost realizate experiente de simulare hidraulica a anihilării undei de soc, experiente care au însemnat un succes. S-a arătat prin acest experiment ca se putea controla total "stratul de soc" din jurul unui obiect şi în special ca aceste unde nedorite puteau fi anihilate. Extinzând aceste rezultate la fluide gazoase, cu referire la zborul supersonic, simulările numerice efectuate pe calculator au arătat ca stratul de soc poate fi controlat şi chiar complet eliminat. Se putea controla astfel după dorinţa curgerea gazoasa din jurul unui obiect. Limitând,. Gradienţii” diferiţilor parametri, cu alte cuvinte regularizând total curgerea şi făcând * fluxul de căldură acceptabil.

Astăzi conceptul de propulsie MHD s-a impus. Revistele de popularizare ştiinţifică (de exemplu Science et vie din aprilie 1991) tratează aceasta chestiune cu toată seriozitatea. Se cunoaşte de asemenea faptul ca acest mod de deplasare permite reducerea sensibila a turbulentei sau chiar suprimarea ei.

Problema zborului hipersonic fara unda de soc şi fara turbulenta n-a ajuns inca la urechile marelui public, dar fara îndoială ca în tari ca Statele Unite sau Rusia se lucrează mtens la acest proiect inca de la începutul anilor '70. Rezultatul cel mai important poate ca a fost deja atins, desi este, fara îndoială, acoperit de valul celui mai strict secret militar. Cel putin aşa stau lucrurile cu experimentele în suflerie, unde greutatea şi volumul sursei de energie nu mai contează, întrucât raman în afara machetei. Cifrele avansate de documente sunt impresionante. Când vom dispune de aceleaşi mijloace tehnologice, vom putea şi noi realiza zborul prin atmosfera al unor nave înconjurate de plasma, la numărul lui Mach 12, fara zgomot sau Bang sonic. Trebuie sa adăugăm ca acest tip de propulsie este strict nepoluant. Aeronava MHD, derivata din navele UMMO, este cu adevărat nava secolului al XXI-lea!

Universurile gemene

Oamenii de ştiinţă au obiceiul sa asocieze demersul cosmologic cu un formalism extrem de dificil şi de sofisticat bazat pe noţiunile de metrica şi de calcul. Din punct de vedere istoric, modelele cosmologice pe care se bazează în mod obişnuit oamenii de ştiinţă din zilele noastre au apărut din studiul elaborat în 1921 de matematicianul rus Friedmann. El este cel care a avansat primele soluţii (pentru ca sunt trei) ale "ecuaţiei campului". Propusa de Einstein. De la aceste trei soluţii se puteau construi trei evoluţii ale universului.

Conform primei ipoteze, universul ar avea o curbura pozitiva, fiind închis peste el însuşi, hipersferic. După o faza de violenta expansiune, el a încetat sa crească, apoi s-a contractat asupra lui însuşi. Conform celei de-a doua ipoteze. Universul ar avea o curbura negativa şi ar cunoaşte o mişcare nedefinita de expansiune. Cea de-a treia soluţie ar corespunde acestei dilatări fara limite, dar asociata unei curburi nule6. Este vorba de un aşa-zis univers euclidian.

Aceste soluţii apar după un efort matematic considerabil. cu calcule chinuitoare, impenetrable pentru un nespecialist. In 1934 un cosmolog pe nume Milne, secondat de un coleg al sau, Mac Crea7, a arătat ca acest comportament al cosmosului era conţinut în nişte ecuaţii mai simple, nerelativiste, deduse din fizica newtoniana. In urma unui calcul care ocupa câteva rânduri, ei au ajuns la ecuaţia care il făcuse celebru pe Friedmann. Faptul a stârnit senzaţie în mediile ştiinţifice de atunci şi a trebuit sa treacă ceva timp pana sa se înţeleagă de ce lucrurile stăteau astfel. Comportamentul cosmosului nu depindea într-o măsură atât de mare pe cat se crezuse de relativitatea restrânsă, care complica atât de mult calculele. Renunţând la aspectele relativiste ale ecuaţiilor, redându-le forma introdusa de englezul Newton, Milne şi Mac Crea au putut sa dea din nou viaţa magiei soluţiilor lui Friedmann.

Am încercat acelaşi lucru cu cele doua fete ale universului în loc de una. Am introdus doi timpi care curg simetric şi am ţinut cont de aceasta proprietate a oglindirii (enantiomorfism). Au apărut astfel doua lucrări publicate în Analele Academiei, în 1977. Nu am prezentat în anexa acestei lucrări decât una din ele, care este intitulata Universuri gemene enantiomorfe, cu timpi proprii opuşi.

În (8) se observa cele doua ipoteze ale inversiunii de timp (t1 – t2) şi enantiomorfia (X1 – X2) Soluţia impune atunci ca cele doua populaţii sa 5 Vedeţi: "Zidul tăcerii", ed. Cit., şi "Ancheta asupra OZN-urilor ". Ed. Cit. (n. J.-P. P.) 6 Pentru aceste noţiuni de curbura, a se citi lucrarea mea Geometricon. Editura Belin. (n. J. P. P.) 7 W H. Mac Crea. E. A. Milne. Quart. Journal Maths. 5. 1934. P. 73 (n. J. P. P.) corespunda dualităţii materie-antimaterie (vedeţi pag. 215 paragraful 5). In concluzie, vom vedea ca materia şi antimateria (in sensul cosmologic) aparţin a doua spatii diferite enantiomorfe şi poseda sensuri de curgere a timpului opuse. Atunci când am ajuns la acest rezultat, în 1977, am început sa cred ca aceste documente ascundeau o informaţie "non banala", ca sa folosesc un termen îndrăgit de matematicieni. Pentru comparaţie, putem cita extrase din lucrările lui Andrei Saharovs (din lucrarea citata, apărută la Editura Anthropos. P. 117): " Se propune aici o structura a universului cu mai multe file, construit prin racordarea prin prăbuşire gravitaţională a doua spatii cu patru dimensiuni, unul fiind situat în viitorul absolut al celuilalt." In continuare (p. 143): " Se au în vedere aici modele cosmologice ale universului cu inversiunca vectorului timp." Este citat un articol anterior9, în care Saharov sugerează ca " toate evenimentele din univers ar putea fi simetrice în raport cu momentul prăbuşirii cosmologice." Aceasta lucrare este în acelaşi curent cu al doilea articol10 al meu, apărut în 1977, adică după zece ani de la publicarea articolului lui Saharov.

Pluricosmosul

În textele care se refera la călătoriile cosmice se punea în mod explicit chestiunea unei schimbări a sistemului de referinţă tridimensional, schimbare care era însoţită de o alterare a distantelor şi a valorii locale a vitezei luminii. Vom cita în continuare partea din document care se refera la aceasta: "Concepţia noastră despre timp prezintă fara îndoială faţete noi, care va sunt necunoscute. In primul rand, noi nu putem considera timpul ca o dimensiune sau ca un continuum, aşa cum faceţi voi. Nu putem considera ca un moment este un punct pe axa timpuhii. Exista un aspect legat de aceasta problema, pe care ţinem mult să-l subliniem. Voi consideraţi ca cea mai mare viteza pe care o poate atinge o particula în cosmos este de 299.780 km/s (viteza luminii) şi consideraţi ca aceasta valoare este "constanta". Fara îndoială ca măsurătoarea aceasta nu ati realizat-o greşit. Într-adevăr, şi noi am înregistrat, în cadrul tridimensional, aceeaşi valoare. Dar e suficient sa schimbaţi cadrul sau sistemul tridimensional pentru ca aceasta viteza limita sa se schimbe vizibil.

Vom avea astfel o familie de valori

C0. C1. C2. Cn care se extinde de la Co= 0 pana la Cn = infinit, fiecare din aceste valori fiind asociata la un referenţial dat.

Demersul lui Einstein nu era eronat, numai ca el nu ştia ca ceea ce considera el o viteza luminică constanta era constanta numai într-un referenţial dat.»

În alte texte se precizează ca raza de curbura a universului R şi viteza luminică c variază în sens invers. Când R tinde către zero, c tinde spre infinit şi viceversa. Se explica de asemenea ca o călătorie interstelara nu se putea realiza într-un timp admisibil decât schimbând reperele tridimensionale. Câştigul era dublu: considerând lumea ca peştera lui Platon, mai exact ca o proiecţie a unei structuri, a unei realităţi extradimensionale, inaccesibila simţurilor noastre, pe acest fundal de peştera schimbarea de reper devenea schimbare a modului de proiecţie. Obiectele ce alcătuiau nava şi ocupanţii sai erau astfel proiectaţi – acesta e cuvântul cel mai nimerit -intr-un alt. Sistem de referinţă, unde distantele erau mai scurte şi viteza luminii mai mare. Atunci când nava reapărea la suprafaţă, după câteva luni de navigare la o viteza subluminică într-un alt referenţial, ea părea a fi călătorit cu o viteza de 20 sau de 30 de ori mai mare decât viteza luminii (sau chiar mai mult, în funcţie de condiţiile "plierii" cosmice) în timp ce de fapt ea a rămas mereu în acord cu principiile relativităţii restrânse, după care viteza limita c ramane de nedepăşit. Trebuia doar sa extindem principiul scriind: "Nu se poate depăşi viteza luminii în referenţialul în care ne găsim.”

Problema esenţială era de a descoperi legea care stabilea conexiunea dintre valoarea acestei viteze a luminii şi ra/a de curbura cosmica R. ce reprezenta într-un fel distanta dintre obiecte. Inspirându-mă dintr-o imagine preluata din mecanica statistica*, încercasem, fara succes, sa lucrez la un model în care produsul Rc era considerat constant. Am expus acest model la colocviul din Madrid, dar Dominguez m-a contrazis, spunându-mi ca aceasta relaţie era falsa şi ca adevărul matematic cerea ca produsul Rc-sa fie constant. El a argumentat cu nişte texte la care eu nu avusesem acces şi mărturisesc ca pe moment, acest lucru mi s-a părut de neînţeles.

După patru sau cinci ani, m-am cufundat adânc în domeniul relativităţii generale, păstrând mereu în minte elementele temei cosmice ale rapoartelor UMMO. Toate acestea s-au concretizat, în cele din urma, în trei apariţii în revista Modern Physics Letters A, al căror referent a fost matematicianul Jean-Marie Souriau (care nu are deloc reputaţia de a fi un expert îngăduitor) şi care sunt reproduse în extenso. In afara unui foarte restrâns număr de specialişti, aceste texte raman fara îndoială cu totul hermetice pentru cititori, chiar daca am încercat să-i conduc în câteva pagini de popularizare. Ele nu se afla aici decât spre a servi ca dovada ca se poate ajunge la realizări ştiinţifice de vârf pornind de la date preluate din textele UMMO

8 A. D. Sakharov. ZhETE Pisma 5: 32(1967); JETP Lett. 5: 24 (1967). (n. aut.) 9 Vedeţi nota 8.

10 J. P. Petit: Universuri în interacţiune cu imaginea lor în oglinda timpuhii. CRAS din 6 iunie 1987. Vol.

284. Seria A. pp.1413-1416"

Prima ipoteza pe care am avansat-o privea structura a ceea ce UMMO numeau pluricosmosul. Acesta era, după texte, constituit dintr-o infinitate de perechi de universuri. Dar aceste universuri, în viziunea UMMO, erau tridimensionale şi nu cu patru dimensiuni. Ori în aceste texte nimic nu era rod al întâmplării. Aceasta tema, a sistemului de referinţă tridimensional, era prezenta neîncetat. Pentru noi, oamenii de ştiinţă, universul, sau un univers, are în mod necesar patru dimensiuni. Este un sistem spaţio-temporal, cu trei dimensiuni spaţiale şi una de timp. Daca UMMO nu vorbesc decât de trei dimensiuni, s-ar putea sa fie vorba despre stări succesive ale propriului nostru univers, de la Big Bang ("Marea Explozie"). Este mai economic si, procedând astfel, eu aplicam principiul la care ţinea Occam: încercam sa construiesc un model de Big Bang cu o viteza a luminii (c) variabila. Activitatea preliminara a constat în verificarea cu o extrema atenţie a întregii teorii a relativităţii generale. Aceasta este bazata pe celebra ecuaţie a campului a lui Einstein, care se scrie: G = χ T

Faptul ca G şi T sunt tensori il va interesa prea putin pe cititor şi în aceasta etapa faptul nu este cu adevărat important.

Ceea ce este cu adevărat important în aceasta teorie, viteza luminii c, figurează într-un singur loc, în constanta lui Einstein "χ".

Aceasta relaţie este: 8πG

— C2 unde π este valoarea constanta de 3,1416, c este viteza luminii iar G este constanta gravitaţională.

După ce a conceput celebra sa ecuaţie a campului, Einstein a început o operaţie numita de identificare, pentru a determina constanta c care figura în aceasta ecuaţie. Or, deschizând ochii, mi-am dat seama ca problema rezida în menţinerea constanta a raportului G/c2, dar nu a celor doua valori separate. Astfel G şi c ar putea sa varieze în cursul Big Bang-ului, fara ca restricţiile sacrosanctei relativităţi generale sa fie violate. In iarna lui 1987-1988 s-a întâmplat ceva aproape fantastic, pe când ma aflam cu matematicianul Jean-Marie Souriau. Considerat ca unul din cei mai buni speciahsti în relativitate aenerala pe plan international si, în orice caz, unul din putinii care sa fie totodată fizicieni teoreticieni. Cosmologi şi matematicieni riguroşi – aceste domenii îmbinându-se foarte rar în personalitatea unui singur om. L: Lui Souriau nu-i venea să-şi creadă ochilor şi s-a dus să-şi caute propria sa carte, Geometria şi relativitatea (Hermann, 1964). Faimoasa afirmaţie figura acolo negru pe alb, ca şi calculul iniţial datorat lui Einstein, care conducea la calculul constantei. şi totuşi.

Souriau nu remarcase niciodată acest detaliu, ceea ce-1 surprindea acum din cale afara.

Acum, după ce ma eliberasem de aceasta constanta compromisa nu-mi mai rămânea decât sa construiesc un model care sa tina cont de aceasta noua situaţie. Nu a fost o treaba uşoară, dar aveam un fir conducător: ştiam ca în cursul expansiunii trebuia sa se conserve energia. Iar nu masa. Era una din noile afirmaţii cheie din textele UMMO. Aceasta trebuia sa se întâmple şi pentru fotoni. A căror energie este hv. Unde v este frecventa iar h constanta lui Planck. Frecventa (ν) variază fiindcă se poate observa „deplasarea spre roşu” a luminii emise de obiectele stelare îndepărtate. Era un fapt obseryat şi era în mod clasic atribuit efectului Doppler şi expansiunii universului".

*Teorema lui Liouville (n. J.- P. P.) 12 Dovada butada sa favorita: "Fizica teoretica e matematica minus rigoare, şi fizica minus experienta". (n.

Aut.) 13Efectul Doppler indica faptul ca exista o variaţie a frecventei intre oscilaţiile emise de o masa de energie (electromagnetica, mecanica, nucleara) şi frecventa oscilaţiilor înregistrate de un aparat de măsură, atunci când apare o deplasare relativa a sursei în raport cu aparatul de măsură. Doar în repaus relativ frecventa oscilaţiilor emise de sursa este aceeaşi cu cea măsurată. In cazul îndepărtării (dintre sursa şi receptor), frecventa scade, iar în cel al apropierii frecventa creste. Variaţia numărului de oseilatii (ν) în funcţie de mişcarea sursei sau a aparatului înregistrator este uşor de observat în cazul perceperii sunetelor. Frecventa oscilaţiilor sonore determina înălţimea sunetului. Aceasta înălţime a sunetului creste când o locomotiva, care şuieră din sirena, se apropie de observator. Când aceasta se depărtează, se aude clar cum sunetul emis de sirena scade în înălţime.

Frecventele oscilaţiilor electromagnetice determina modificarea culorii şi se afla într-o plaja ce corespunde culorii roşu, la limita inferioara, şi culorii violet, la cea superioara. Stelele care se depărtează emit o radiaţie luminoasa care pe Terra este observata ca deplasata spre limita inferioara. De aici termenul "deplasare spre roşu" (red shift). (n. D. M.)

Pentru a conserva energia fotonului. Trebuia sa păstrez constant produsul hν, adică sa fac sa varieze constanta lui Planck. Ma sprijineam şi pe discuţiile pe care le avusesem cu prietenul meu, academicianul Jean-Claude Pecker, şi în care ajunseserăm la concluzia ca "fie constantele sunt într-adevăr constante absolute, fie ele variază toate". Milne, de altfel, prin anii '30, a fost primul care a vorbit despre o variaţie a constantei lui Planck şi despre rolul acesteia în deplasarea spre roşu, în "înroşirea fotonilor", ceea ce făcea ca acest fenomen sa fie atribuit variaţiei lui h şi nu unui fenomen de expansiune. La vremea sa. Pecker a încercat şi el sa dărâme dogma expansiunii cosmice, realizând împreună cu Vigier o teorie a "luminii obosite". In modelul meu, nu lumina oboseşte, fiindcă ea îşi conserva energia, ci constanta lui Planck, care se modifica pe drum.

Cercetarea n-a rămas totuşi fara rezultat şi recomand cititorului lectura primului articol, apărut în Modern Physics Letter A şi intitulat An Interpretation of Cosmologic Model with Variable Light Velocity14

Este vorba de ecuaţia (5) p. 241. Recunoaştem faimoasa lege Rc = K (unde R -raza de curbura a universului: c

— Viteza luminii; K -o constanta). Care reprezintă ingredientul cheie fumizat de reţeaua UMMO. In acelaşi articol găsim şi rezolvarea ecuaţiei campului. In loc sa regăsesc. ca în modelele lui Friedmann. Trei posibilităţi de univers (unul ciclic şi doua în expansiune nesfârşită). Nu mai exista decât una. Sub ecuaţia (15) de la pag.

188 se poate citi: Singura valoare pentru K este -1". Adică, mai lămurit. Singura posibilitate pentru univers este sa posede o raza de curbura negativa. Or, textele UMMO sunt foarte exacte en privire la acest aspect. Ele afirma clar: „universul este o hipersfera cu raza de curbura negativa”. Bazându-mă pe unele propoziţii UMMO

Ca pe nişte ipoteze şi utilizându-le pentru a îmbogăţi un model clasic dar relativ mobil, am văzut cum apare o concluzie. Era imposibil ca aceste texte sa se fi datorat întâmplării. Cel care le-a scris cunoştea în mod obligatoriu în profunzime relativiratea generala şi teoriile de etalonare sau de calibrare («gauges theories»)

De altfel, nu vad de ce vreun om de ştiinţă din lume s-ar fi distrat difuzând sub o forma aşa de hermetica, intre 1962 şi 1975, nişte informaţii potenţial fecunde, fara sa caute sa le folosească în propriul sau beneficiu.

Fiindcă rezultatele acestei activităţi s-au dovedit importante. Desipur, aceste fructe nu sunt vizibile pentru profan. Care nu vede aici decât nieroglife faraonice. Sa încercăm totuşi sa mai luminam unele lucruri noi din aceste pagini.

Soluţia elaborata pornind de la ecuaţia (15), care o înlocuieşte atunci pe aceea a lui Einstein, conduce la un model de univers cu presiune diferita de zero. Or, unul din punctele slabe la nivel matematic ale modelului clasic este exact acceptarea, într-un anumit moment, pentru a putea rezolva ecuaţiile, a acestei ipoteze privind presiunea cosmica nula15. Ecuaţia (18), care i se va părea cititorului destul de misterioasa, exprima şi un nou rezultat: lumina nu poate sa facă înconjurul acestui univers, caci aceasta i-ar cere un timp de călătorie egal cu însăşi durata de viaţă a cosmosului Aceasta relaţie asigura de asemenea un schimb permanent de energie intreparticule de la originea universului şi pe o durata nedefinita. Aceasta justifica deci omogenitatea cosmica, ce necesita un amestec sau o fuziune neîncetată. Cititorul va putea găsi aceasta omogenitate cat se poate de relativa, dat fiind faptul ca se descoperă în permanenta noi structuri: galaxii, nori de galaxii. Enorme structuri de ceţuri la scara sutelor de milioane de ani lumina. Este vorba de fapt despre omogenitatea radiaţiei primordiale, care reprezintă o fosila a stării universului, aşa cum era el în prima sa copilărie. Nu avem azi o explicaţie a extraordinarei omogenităţi a acestei "supe de fotoni ", care nu s-ar putea justifica decât daca intrun trecut îndepărtat al universului ar fi existat nişte ciocniri frecvente intre elemente. Or, în modelul cu viteza constanta a luminii. Aceasta perioada este în mod clar lipsita de ciocniri. In aceasta faza foarte primitiva a universului, particulele se îndepărtau unele de altele cu viteze care o depăşeau pe aceea a luminii. Ele se ignorau complet. Valoarea prea mica a lui c le interzicea sa comunice intre ele. Este un paradox pe care cercetarea pe care o aminteam il înlătură într-un mod elegant. In acest model, cu cat ne apropiem mai mult de Big Bang, cu atât creste viteza luminii (c). Ea este de altfel infimta în "momentul zero" (desi aceasta noţiune, de moment zero, va fi pusa sub semnul întrebării în cele ce urmează).

Într-un al doilea articol publicat în 1988. Tot sub supravegherea lui Souriau şi intitulat Cosmological Model with Variable Light Velocity: The Interpretation of Red Shift16, arătăm ca aceste calcule pemiteau sa fie regăsite toate "datele observabile ". Nu era deci vorba de o noua himera matematica – aşa cum sunt teonile superstringurilor, ori cele inflaţioniste ale lui Linde şi Hawking, care nu au avut niciodată nici cea mai mica susţinere observaţională ori experimentala – ci de ceva care accepta sincer sa se supună probei confruntării cu datele observabile.

În cosmologie. Parametrul observabil fundamental este deplasarea către roşu a radiaţiei obiectelor îndepărtate, adică "red shift". Pornind de la intensitatea luminii primite de la sursele presupus cunoscute (galaxiile relativ apropiate) se poate, în cosmologia clasica. Sa se calculeze distanta şi sa se etaloneze faimoasa lege a lui Hubble, care afirma ca viteza de expansiune este proporţională cu distanta obiectelor fata de observator.